Boala (III): Vacanță în Grecia

Textele din seria Boala au fost scrise ca temă a cursului de scriere Wannabe - Fabrica de Scriitori al lui Mihai Buzea (15 septembrie - 15 noiembrie 2024). LiterNet va publica o parte din textele scrise în cadrul acestui curs.
 

Visez că sunt mic și tata mă lasă în brațele mamei, ca un brutar mulțumit care scoate o pâine mare și aurie dintr-un cuptor de cărămidă și o așază pe-un blat mare din lemn de stejar. Chipul tatei exprimă recunoștință, chipul mamei exprimă îngrijorare. Mă trezește vocea pilotului cursei charter care ne duce de la Cluj la Salonic. Zburăm toți trei pentru prima dată. Îmi ridic tâmpla stângă de pe umărul drept al mamei și îmi așez tâmpla dreaptă pe umărul stâng al tatei. Vocea pilotului anunță temperatura de la sol și faptul că în scurt timp vom începe aterizarea. E dimineață și, pe hubloul din dreapta, aripa avionului stă înfiptă într-un albastru perfect, ca-n reclamele de la companiile aeriene. Avionul începe să se aplece către partea din față, ca o pasăre căreia ceva de la sol i-a atras atenția. Începem să vedem niște dealuri verzi, întinse până în mare, aplecate și ele. Aproape am ajuns. Suntem fericiți. Mama se uită către tata de parcă nu l-ar fi crezut până atunci că o vom face și pe asta. Tata îi răspunde cu privirea copilului căruia i-a ieșit o ghidușie. Eu îi cuprind pe amândoi cu mâinile pe după cap. Însoțitoarea de zbor ne roagă ca la aterizare să ne fixăm centura de siguranță. Aterizăm toți trei pentru prima dată.

Intrăm în Grecia prin zona dedicată țărilor din afara Uniunii Europene. Aeroportul e mic și reușim să stăm uniți cu grupul, așa că drumul până la autocarul care ne va duce la hotel e mult mai simplu decât ne făceam noi griji. În autocar, eu și mama ne așezăm în primul rând, în spatele șoferului. Tata stă la dreapta noastră, fără coleg de drum. Eu cercetez cu gura căscată peisajul și tresar când tata îmi dă un bobârnac peste chipiul alb, identic cu al lui, ambele cumpărate special pentru vacanță. Mă întorc către el zâmbind cu gura închisă, mulțumindu-i din priviri că a convins-o pe mama să venim în vacanță. Îmi răspunde cu o privire împăcată, cu care eram sigur că mă cercetase cu mult înainte de bobârnac. Avem timp să admirăm autostrăzile și dealurile cu măslini. Hotelul nostru este ultimul de pe traseu, așa că îi privim pe toți turiștii fericiți și fără griji care coboară rând pe rând către vacanțele lor. Coborâm ultimii din autobuz și șoferul ne pare deja un prieten vechi. Ne luăm prin semne rămas bun de la el și-i mulțumim, eu într-o engleză frumoasă, de Cartoon Network, ai mei într-o engleză mimată. În holul hotelului suntem așteptați, și ca-n desenele animate din care am învățat engleza, un hamal ne ia bagajele și ni le duce la cameră.

Avem o cameră cu vedere la piscina hotelului. Ne schimbăm și mergem să nu ratăm prânzul. Toți trei purtăm la mână câte o brățară de culoare roșie cu numele hotelului, Kriopigi Beach. Brățara ne permite să ne alegem orice vrem de mâncare și să mâncăm oricât. Sala de mese arată ca un muzeu al măslinelor și al fructelor de vară. Pare că sala de mese reflectă geografia țării vizitate - o insulă mare de fripturi din animalele pământului, un recif al animalelor înotătoare, o peninsulă a lactatelor albe ca marmura templelor antice, un arhipelag de prăjituri și fructe așezate atent, cu combinații de culori reușite. Roșim în obraji, înghițim în sec și pornim independent, fiecare în expediția lui în teritoriu necunoscut. Mama se întoarce la masă cu o porție de cartofi prăjiți și o salată asortată. Eu fac pe grozavul și îmi aleg o bucată de caracatiță pe care știu că nu o voi mânca. Tata se întoarce cu o farfurie mare cu brânză feta și iaurt de capră. Încearcă, fără succes, să ne convingă măcar să gustăm. Eu și el încercăm amândoi pentru prima dată humus. Îi învăț pe amândoi să spună "Two beers, please!". Îi rog să se grăbească cu mâncarea, ca să putem merge la plajă. Mama îmi spune că vom merge puțin mai târziu, pentru că acum e prea cald și tata nu are voie la soare. Tata se uită la mama cu un ușor reproș pe care crede că eu nu-l observ și ne propune o plimbare prin curtea hotelului. Între piscine curate, oameni veseli și arbuști îngrijiți, vedem rodii pentru prima dată.

Piscina hotelului e placată cu mozaic în trei nuanțe de albastru. Îmi imaginez că albastrul deschis sunt eu, albastrul de mijloc, ușor verzui, e mama, iar albastrul închis e tata. În albastrul transparent al apei suntem doar eu și mama, jucăm volei. Bazinul rectangular are o ușoară pantă într-una din direcții, ajungând de la un metru și jumătate într-un capăt, la doi metri și jumătate în celălalt. Servim pe rând, îndepărtându-ne încet, fără să ne dăm seama, de marginea mai puțin adâncă. Râdem, suntem liberi, și ne uităm din când în când la tata, care stă, la marginea piscinei, sub o umbrelă, îmbrăcat în pantaloni scurți și tricou. Mă uit la el, încerc o mișcare mai spectaculoasă, ca să-l impresionez. În timpul pregătirii săriturii, piciorul meu nu mai atinge fundul piscinei, și mă imersez în adâncul apei. Nu știu să înot, iar mama nu bănuia că știe să înoate. A învățat rapid, în trei secunde, ca să-și salveze fiul. Ieșim speriați din piscină, ne așezăm la masă, tata ne ceartă, râdem toți trei. Mama își aprinde o țigară Pall Mall albastru subțire, cu o brichetă în formă de țestoasă, cumpărată din magazinul de suveniruri al hotelului. Tata o privește cu un ușor reproș. Mi se spune să nu fumez niciodată, pentru că nu mi-ar face bine la astm.

Cele șapte zile sunt o paletă de acuarelă verde-albastră. În toate, tata stă sub o umbrelă. Uneori, mai spre apus, intră și el în apă. E singurul care știe să înoate, dar nu reușește să ne învețe. Ne minunăm de peștii mici care ne mușcă încet de picioare și care o fac pe mama să fugă din mare. Rămânem amândoi în apă până la gât și părem de aceeași înălțime. Mama ne face o poză, privindu-ne de parcă amândoi am fi copiii ei. Vedem o meduză pentru prima dată. Într-una din zile, mergem toți trei într-o excursie cu o barcă cu fund de sticlă. Vedem bancuri de pești liberi, colorați, de diferite feluri. Ne facem o fotografie cu un animator costumat în pirat. Primim pe loc fotografia și constatăm că toți trei zâmbim cu gura închisă. Oprim în câteva porturi. Vizităm trei mănăstiri și într-una din ele mama aprinde o lumânare la cei vii. Intrăm în ele sfioși, admirând pictura bizantină și aerul diferit de cel al bisericilor noastre. Miroase a mir. Înainte de întoarcere, ne oprim la un restaurant unde ospătarul ne șochează cu un truc de magie - ne înșiră meniul în limba română. Felurile de mâncare sunt însoțite de imagini și totul arată bine, așa că ne hotărâm mai greu. Tata își face curaj și comandă caracatiță. Eu îmi comand ce își comandă mama. Gust și eu de la el. Eu și el mâncăm pentru prima dată caracatiță. Ne povestește cum o colegă de la muncă nu încetează să-i spună cât de tare seamănă cu personajul principal din serialul italian La Piovra. Râdem toți trei. Ajunși la hotel, părinții îmi plătesc, probabil la suprapreț, o oră în ceea ce hotelul numea Internet Café. În sala de internet suntem eu și un străin în vârstă. El își verifică poșta electronică și pare să se întrebe ce am eu de rezolvat. Eu vorbesc pe Yahoo Messenger cu câțiva prieteni și le spun că am mâncat caracatiță.

Suntem în ultima zi la hotel și afară e vreme necaracteristic de urâtă. Mama rămâne în cameră și rezolvă integrame. Eu și cu tata ne căutăm o activitate în hotel. Trecem prin sala de fitness care e goală și ne prefacem că știm să utilizăm aparatele. Ajungem într-o sală de biliard. El nu știe că nu sunt chiar începător. Începem un joc, eu cu plinele, el cu jumătățile. Suprafața de catifea verde a mesei îmi amintește de dealurile verzi pe care le vedeam la aterizare. Devin nostalgic. Bilele dispar una câte una în buzunarele tot mai pline. Mut câteva bile dintr-un buzunar în altul, ca un vânzător de la piață care mai așază câte un fruct pe cântar până când ajunge la cantitatea dorită. Ajungem la final, tata mai are un doisprezece cu o dungă albastră, eu un trei roșu. E primul nostru meci de biliard și, aproape de final, suntem la egalitate. E lovitura lui. Înainte să lovească, se oprește, ține tacul în poziție verticală și îi aplică tacticos pe vârf un strat de cretă. În timp ce învârte tacul ușor, ținând cu mâna stângă pe loc cubul de cretă albastră, îmi spune:
- Auzi, nu îmi fac griji cu tine, dar, să fii cuminte, la liceu la Cluj. Facem eforturi mari, maică-ta și cu mine.
- Auzi, i-aș fi spus atunci, dar vacanța asta.. vacanța asta o facem doar pentru că tu ai să mori? Dar nu reușesc, așa că tot ce îi răspund e:
- Auzi, vacanța asta... vacanța asta... mai facem una și anul viitor, nu?

Îmi zâmbește de parcă mi-ar fi auzit și prima întrebare, pe care n-am rostit-o. Lovește bila și, odată cu doisprezecele cu dungă albastră, introduce, intenționat, și bila neagră. Câștig pentru că mă lasă.

Visez că sunt cu tata la subsolul unei case. Toți pereții și structura casei sunt din lemn, ca în filmele americane. Amândoi, de ceva timp deja, căutăm un șobolan. Îl găsesc chiar eu, ținându-l jos cu ambele mâini. Și stând așa, îmi simt toți dinții, rând pe rând, cum îmi cad din gură. Tresar și nu mai văd chipul tatei. Mă trezește vocea pilotului cursei charter care ne aduce de la Salonic la Cluj. Suntem deja la al doilea zbor împreună. Ating pe rând cu limba fiecare dinte, pentru a mă asigura că nu mi-a căzut nici unul. Toți sunt la locul lor. Îmi ridic tâmpla dreaptă de pe umărul stâng al tatei și îmi așez tâmpla stângă pe umărul drept al mamei. Vocea pilotului anunță temperatura de la sol și faptul că în scurt timp vom începe aterizarea. E noapte și pe hubloul din stânga nu văd nimic, doar întuneric.