Sufletul Catedralei

Schița detaliile porticelor. A fost o nebunie când și-a luat pe cap asemenea proiect. Nu a rezistat ispitei. Cele trei lucrări semnate de arhitecți de seamă din țară i-au făcut impresia unor catedrale moarte. Când i s-a cerut părerea, o spus-o fără ezitare.
- Nu sunt proiecte de catedrală, sunt bune pentru o bancă, pentru o primărie, nicidecum pentru o catedrală. Episcopului i s-au dilatat ochii de uimire și l-a întrebat brusc.
- Ce cusur au?
- Nu au nimic sfânt, a fost răspunsul lui.

S-a așternut o tăcere grea după care episcopul a spus:
- Atunci fă dumneata unul... din care să vedem sfințenia catedralei.
- Încerc, a fost răspunsul arhitectului și s-a așternut pe lucru. Două luni, noapte de noapte, a chinuit hârtia și creionul. A băut cafea până i s-a făcut rău. Cerul nu se lăsa coborât, catedrala nu se lăsa înălțată. Schițele semănau unele cu altele, zidărie fără cusur, uși înalte. Atât. Arcele nu întâlneau cerul, lumina nu se strecura prin vitralii, ce schița noaptea, rupea ziua. Începea să creadă că nu va izbuti. Schițele lui nu se închegau, nici măcar într-o imagine unitară. Frânturi de portice, de geamuri, de arce, frânturi. Nu le-a spus că va termina schița catedralei în două săptămâni, dar nici nu putea să o lungească la infinit. O să creadă că este un lăudăros. Începea să creadă și el că este un lăudăros, după isprava de până acum. Depășise timpul pe care și-l acordase pentru o schiță ce putea întrupa ideea de catedrală.

Astăzi, toată ziua, l-a chinuit durerea de cap. La ședința de Consiliu Local al Primăriei s-a purtat ca un somnambul. Vedea doar fețe, gesturi separate de semnificația lor, auzea cuvinte pe care nu le putea cuprinde în înțelesuri precise. În el se zămislea amintirea unui chip. Cel al Ioanei. Nu a văzut-o de multă vreme. Se obișnuise cu durerea surdă ce l-a măcinat ani în șir. Cu dorul care îl pârjolea la început. Un dor, care după o luptă crâncenă cu el însuși, s-a topit într-o pâlpâire de candelă. Sfioasă și încăpățânată. Arzând mocnit și îndărătnic, o dragoste neîmplinită. Cu ani în urmă s-a resemnat cu refuzul ei, a păstrat doar imaginea ei luminoasă și blândă. O vedea visând cu mâinile la ochi, strecurând lumina printre degetele translucide. Chip de copil, de om chinuit, de credincios rugându-se unor îngeri nemiloși. Mâinile ei erau atât de muncite. Vedea în ele Golgota unor țărani înhămați la carul Lumii, opintindu-se să-l urnească, apoi să-l ducă, resemnați, tăcuți, înverșunați. O vedea pe Ioana zbătându-se pentru familia ei, renunțând mereu la ce i se cuvenea. O vedea împărțind mâncarea în blide, cu grijă să ajungă pentru toți, luându-și partea cea mai mică, mestecând fără să simtă gustul mâncării, cu privirile întoarse în ea, intangibilă. Aceste clipe erau numai ale ei, visa cu ochii deschiși, înfășurată în lumină, visa să schimbe lumea. Să apropie oamenii de cer, de iubire, să-i învețe să muncească cum făcea ea, ca și cum ar cânta. Cântecul nu-i ușor, zicea ea. El vine dinlăuntrul tău și te învață ce să cânți, ce să faci, ce să simți. Te lași în voia lui pentru o vreme și te împaci cu lumea. Așa muncea Ioana. Uneori ca o apucată, alteori molcomă, luminoasă. A început să schițeze cu gândul la Ioana. A chemat-o de atâtea ori până atunci în gând, fără să se poată apropia de ea. În clipele acelea parcă îi închidea Dumnezeu mințile, vorbele. După fiecare încercare neizbutită, simțea crescând în el o furie neputincioasă. Născută din chinul de a nu fi găsit calea spre lumina cu care-l învăluise ea, atunci, la începuturi, când se întâlneau în luncă. Cu părul împletit în coade, cu ochii de culoarea furtunii, atunci, în momentele acelea, în jurul ei era lumină. Făptura Ioanei se închega. O vedea, copilă. La șapte ani gătea cu scăunelul. Nu ajungea nici la masă, nici la sobă. Muta scăunelul de colo colo și umplea burta celor cinci copii. Bunica lor zăcea pe patul de lângă cuptor. Mama Ioanei a murit când l-a făcut pe cel mic. O copilă de șapte ani s-a încrâncenat să ducă în spate o casă cu cinci copii mici și doi oameni în toată firea. Bunică-sa beteagă și bătrână, taică-su umbla într-o bâtă după vitele satului. Seara se băga în cârciumă și ieșea de acolo doar când se vâra în brațul de fân din poiată, așternutul lui. Dimineața se scula cu paiele în cap, se poticnea peste prag, își târa picioarele până la fântână. Scotea o găleată de apă, și-o turna în cap, apoi încă una în troaca de piatră, trosnea din toate încheieturile, strănuta de trei ori, își scotea cele două vaci ale sale din poiată și pornea pe ulițele satului, de-a rândul, adunând animalele. Ioana a răsărit în această ogradă ca oul unei păsări mari, în cuibarul unei pitulici. Nu semăna cu nimeni din familie. Frumoasă, întotdeauna neobișnuit de curată, având întipărit pe față un zâmbet trist. Acesta devenea luminos când Ioana începea să vorbească oamenilor. Milostivă, în mijlocul a patru copii, cu ea cinci, rămași de izbeliște, gospodărea familia cu o mână de fier. Le umplea burțile inventând mâncare din mai nimic.

Creionul aluneca pe hârtie cu o ușurință nemaiîntâlnită. O vedea pe Ioana, transparentă, imaterială, zdrobită sub greutatea găleților cu mâncare pentru porci. Copil fiind, se uita ore în șir printre lețurile de la gard cum Ioana se lupta să pună hrană pe masă celor șapte guri. Ceasuri în șir îi urmărea piciorușele cum țeseau ograda. Ceilalți frați se hârjoneau, bunica lâncezea pe o laviță. La unsprezece ani a căzut la pat. De istovită ce era. Se întâmpla, cândva după Crăciun. A zăcut o săptămână fără să se ridice din pat. Fosta ei învățătoare, auzind că e bolnavă, a venit, a văzut și a internat-o în spital. Adusă înapoi, acasă, după aproape o lună de spital, fata arăta ca o umbră. Se mișca greu, uneori cu frică. Rând pe rând i-a venit sângele în obraji, încet, încet, Ioana a început să semene cu fata de altădată. Și-a reluat povara cu mai multă tristețe, dar cu și mai multă râvnă. Când i-a întins mâna să plece împreună la învățătură, Ioana i-a răspuns: nu-i de mine, mă mărit cu tâmplarul, câștigă bine.

Schițele se încheagă una după alta, creionul aleargă pe hârtie, zorit parcă, de o mână nevăzută. Printre arce apare chipul Ioanei, umblă desculță în deșert, nisipul fierbinte îi arde tălpile, umblă pe urmele lui Cristos, cerul e nemilos și pustiu, trupul Ioanei se arcuiește sub arșița zilei, sub privirile neîndurătoare ale acelui necuprins. Alătură schițele, în sufletul lui izbucnește flacăra. Ochii lui sunt ochii Ioanei, mâinile lui sunt mâinile ei. Cuprinde creionul și retușează. Tremură. Catedrala se zămislește crescând din ape. Arce înalte urcă spre bolta cerească, o cruce stilizată străpunge cerul. Catedrala se zămislește din sufletul Ioanei, se contopește cu cerul, se înalță dincolo de linia orizontului. Imaginea catedralei seamănă cu imaginea Ioanei, fără contururi precise, plutitoare între cer și pământ, intangibilă, înconjurată de un cerc de lumină. Ioana este zidită în acest templu. Monole plânge.