Pendula

A fost odată o pendulă. Măsura timpul și bătea din jumătate în jumătate de oră, exact așa: bing-bang. Așezată cuminte, pe peretele unei sufragerii, între două tablouri asortate, nu deranja locuitorii casei.

Deși era o pendulă veche, mai bătrână decât bunicul, era elegantă, chiar distinsă, cu cadranul ei perfect rotund, argintiu și cifrele ușor rotunjite - negre, conturate perfect. În josul cadranului, pendulul se mișca hipnotizant secundă după secundă, iar tot acest mecanism se afla într-o cutie din lemn prețios, șlefuit fin. Pendula era foarte iubită de toți membrii familiei - bunicii, părinții și cei doi copii, Ioana și Matei.

Matei, mezinul familiei, care abia împlinise șase ani, era fascinat de ea și în fiecare zi se strecura, cu mașinuțele preferate, sub masa cea mare din mijlocul camerei de zi, privind curios pendulul și încercând cu ochișorii lui curioși să surprindă mișcarea acelor vechiului ceasornic. Putea sta nemișcat minute în șir, dornic să prindă, iar și iar, saltul de la fiecare cinci minute al acului cel mare.

Săptămânal, duminica, bunicul deschidea ușița pendulei, acolo unde se afla cheița și cu ajutorul ei întorcea mecanismul ceasului pentru a se asigura că nu se va opri.
- Vezi tu, Matei, spunea bunicul, ca să funcționeze, orice lucru trebuie iubit și îngrijit. Cheița aceasta este secretul pendulei noastre. Cu ajutorul ei îi încărcăm inima și o facem să măsoare timpul, ca să știm cât este ora.

Matei se uita atent, în fiecare duminică, cum bunicul întorcea pendula, privindu-l cu interes, de jos în sus, cu capul dat mult pe spate, cu ochii mari și cu năsucul în vânt.

Apoi, bunicul îl lua pe Matei pe genunchi, desena pe un caiet un cadran asemănător, îl împodobea cu cifre, îl învăța pe Matei cifrele, semnificația acelor unui ceas.

Într-o zi, Matei se juca cu mașinuțele sub masa din sufragerie, așteptând ca pendula să bată de douăsprezece ori și apoi să îl cheme bunicul la masa de prânz. Dar pendula nu a mai bătut. Matei își amintea perfect bing-bang-ul de la și jumătate, pe care, desigur, îl auzise și tot aștepta. La un moment dat a lăsat joaca și a început să se uite atent la cifrele și la acele pendulei. Nimic, acele erau nemișcate, stăteau în același loc, și - iar asta îl îngrijora pe Matei - pendulul nu se mai mișca. Liniște.
- Ce s-a întâmplat? Oare a stat inima pendulei noastre? se întreba Matei.

Știa că este foarte grav să se oprească inima. Însemna că ai murit. Și atunci când mori, nu mai poți sta într-o casă cu oameni vii. Din ochi începură să i se prelingă lacrimi pe obraji la gândul că va trebui să se despartă pentru totdeauna de pendula din perete.

Așa l-a găsit bunicul atunci când a venit să îl cheme la masă și a văzut și el că pendula se oprise. A încercat să o întoarcă, dar pendulul nu și-a reluat tic-tac-ul. L-a încurajat pe micuț, asigurându-l că pendula nu a murit, probabil este puțin bolnavă.
- Dragul meu, spuse bunicul, îl sun imediat pe prietenul meu, Leopold anticarul și stabilim o consultație în după amiaza aceasta. Nu trebuie să ne îngrijorăm.

Dar somnul de după amiază a fost un chin pentru micuțul Matei. A avut un coșmar înfricoșător, cu un meșter care în loc să repare pendula din sufragerie o distrugea izbind în ea, puternic, cu un ciocan.

Când s-a trezit, bunicul îl aștepta relaxat, citind o revistă și fumând din pipă, cu ochelarii pe nas. Pendula nu mai era pe perete, era așezată pe masă, ca un bolnav care așteaptă să fie resuscitat. Matei a pus urechea pe pendulă, în speranța că îi va auzi inima pulsând - tic-tac, tic-tac, dar... tăcere.

Matei se îmbrăcă fără poftă, bunicul își puse pălăria și pardesiul și plecară împreună - nepotul, bunicul și pendula - spre prăvălia anticarului Leopold.

Bunicul copilărise cu Leopold și erau amici, se întâlneau adesea la o cafenea din vecinătatea anticariatului, în centrul vechi al orășelului. Iubitor de artă și cărți, Leopold a studiat filozofia și a preluat micul magazin al familiei sale, în care comercializa antichități. Bunicul său fusese ceasornicar. După ce acesta a murit, Leopold s-a apucat și de reparat ceasuri - avea ustensilele bunicului său, mai furase ceva meserie de la el, a început să studieze și singur, așa încât a devenit un inedit anticar-ceasornicar al orașului.

Leopold era un personaj interesant pentru că avea o alură de artist și se îmbrăca diferit de bărbații de vârsta sa. Grizonant, cu ochii negri și pătrunzători, cu un zâmbet nonșalant în colțul gurii, purta un sacou verde de tweed cu cotiere de catifea maron și un papion colorat la gât.

Când bunicul a deschis ușa anticariatului, un clinchet de clopoțel s-a auzit discret deasupra intrării. Leopold era aplecat deasupra tejghelei studiind un inel interesant cu piatră de topaz pe care tocmai îl achiziționase.
- Salutare, Leopold, spuse bunicul, atenționându-l și pe Matei să salute politicos.
- Bună ziua dragilor, bine ați venit! Ce mult mă bucur să vă revăd! Cu ce ocazie pe la mine?
- Pendula noastră a stat. Am încercat să o întorc cu cheița, dar mecanismul nu mai pornește și pace, spuse bunicul desfăcând plasa pe care o ținuse atent tot drumul.

Puse pendula pe tejgheaua anticarului care aprinse o lampă de birou și începu să cerceteze ceasul, deschise carcasa de lemn și ajunse la mecanismele din interior.

Ca să vadă mai bine, pe sub ochelari, Leopold își puse o lupă specială, asemenea unei lentile groase, lucru care l-a speriat pe Matei, amintindu-și de meșterul din vis. Preț de câteva minute, Leopold a analizat interiorul ceasului bolnav. În acest timp, Matei era vădit emoționat și aștepta cu speranță verdictul anticarului.

Leopold și-a scos lupa cea groasă de sub lentila ochelarilor și a spus, tușind ușor:
- Mda, cred că reușesc să o repar, dar am nevoie să comand o piesă specială care trebuie înlocuită. Va fi nevoie să rămână aici până când voi primi piesa.
- Ce veste bună! spuse bunicul.

Matei era în continuare neîncrezător în spusele anticarului Leopold și în inima lui nu avea curaj să lase pendula așa descompusă, singură, în atelier.

Leopold a sesizat tristețea din ochii copilului și i-a spus prietenos:
- Te rog să mă ajuți acum să o reasamblăm și să o depozitez în camera din spate.

Cu răbdare, bătrânul anticar i-a descris copilului fiecare piesă a pendulei stricate, i-a explicat rolul lor în funcționarea corespunzătoare și împreună au recompus ceasul tocmai desfăcut. Când au terminat, Leopold a învelit cu infinită grijă pendula într-un pled fin și moale, câștigând definitiv încrederea lui Matei.

După ce au plecat din anticariat, cei doi au trecut pe la cofetărie, unde bunicul i-a cumpărat lui Matei o înghețată, desertul preferat al acestuia.
- De ce ai plâns astăzi când ai descoperit că s-a stricat pendula? a întrebat bunicul.
- Nu voiam să dispară din sufrageria noastră. Cum ar fi familia noastră fără acest ceas?
- Vezi tu, Matei, m-aș bucura să îți împărtășesc un secret. Încearcă să nu îți imaginezi lucruri care te sperie, care nu s-au întâmplat, și poate nu se vor întâmpla niciodată. Când apare o problemă în calea ta te asigur că vei găsi mai devreme sau mai târziu o soluție. Dacă Leopold nu reușea să o repare, hai să ne gândim, ce am fi putut face?
- Am fi cumpărat alta, spuse Matei cu gurița plină de înghețată.
- Sau am fi pus în sufragerie tot un tablou în locul ei, poate ți-aș fi cumpărat un ceas de mână, curând vei fi școlar și vei avea nevoie de ceasul tău. Pendula va rămâne întotdeauna o amintire frumoasă a copilăriei tale. Averea noastră, a oamenilor mari, să știi că sunt amintirile.

În cele din urmă, Leopold anticarul a reparat pendula care a revenit acasă, la locul ei, pe peretele din sufragerie, între cele două tablouri asortate, ca să măsoare timpul și să bată la fiecare jumătate de oră.