FUCK OFF, LAURENȚIUUUU!

În tren, o tipă de maxim 32 de ani vorbește cu iubitul ei Laurențiu_posibil_viitor_soț pe care îl invită la masă, la pește. Lui Laurențiu nu îi place peștele, cel puțin nu cel pe care îl face mama_fetei_posibil_viitoare_mamă_soacră. Dar tipa îl iubește disperat pe Laurențiu, nu vrea să-l piardă, îi garantează că mama nu o să pună usturoi, că face peștele la cuptor cu legume și usturoiul separat pentru cine vrea. El nu, că nu, că sigur pune usturoi și PE și ÎN pește. Ea zâmbește îngrijorată, are de făcut o punte importantă - pe bază de usturoi - între el și mamă.

Închide, o sună pe mamă și o întreabă știind deja răspunsul, cum are de gând să facă peștele. Mama îi explică rețeta pe bază de usturoi PE și ÎN pește. Tipa își dă ochii peste cap și cu un calm mascat încearcă să schimbe rețeta tradițională. Îi sugerează mamei să facă un pește fără usturoi, o face cu vocea unei rugăminți de adolescentă, a uneia care intuiește - chiar dacă greșit - că acesta e momentul de sacrificiu pentru iubirea de bărbat.

Mama ridică vocea în telefon: pește fără usturoi nu se poate! Simt un ușor dispreț față de Laurențiu_posibil_viitor_ginere, dar și un potențial compromis de dragul fetei care iubește, care speră, care îi seamănă mult.

Tipa închide, îl sună pe Laurențiu: alo, Laurențiu, uite, noi avem o problemă.

Atât apuc să aud că tipa se bagă cu telefonul în geacă. Vine controlorul, ea e încă cu capul în geacă, e o geacă mare, bufantă, care poate ascunde un cap de om și o iubire știrbă. Controlorul așteaptă. Noi așteptăm. Se nimerește să fim doar femei de jur împrejur. Tipa stă în geacă cu Laurențiu, controlorul se uită la noi ca și cum știe despre noi că toate am fi în stare să stăm într-o geacă cu un laurențiu.

Scoate în final capul roșu, ne zice tuturor mă scuzați, și face un gest ca și cum ar trebui să înțelegem toate care e problema cu peștele și cu Laurențiu. Zâmbim fără să știm de ce. Controlorul pleacă de parcă ar fi singurul care îl înțelege pe Laurențiu.

Privirea ei rămâne în gol. Știe că nu poate spera ca Laurențiu să o iubească necondiționat. Știe că e un moment de cumpănă. Îl iubește atât de mult, viața ei fără Laurențiu nu poate exista. Și ce mare scofală dacă Laurențiu nu vrea să mănânce cu usturoi?! Așa e el, el nu mănâncă usturoi, mama ei ar trebui să înțeleagă asta, de ce facem din asta ceva mai mare decât e?! De ce am început să ne îndoim de iubirea noastră de la usturoi?!

Scoate telefonul, tastează febril. Nu știu ce, dar pare un plan.

Scot și eu laptopul. Tastez febril.

Ea probabil caută o rețetă de pește fără usturoi, caută să-și salveze relația, caută să accepte că Laurențiu nu o iubește, îi scrie mamei să o salveze, îți dorește atât de mult să nu fie ca ea și ca taică-su, e atâta durere în tastele alea și în geaca ei mare și bufantă încât tastez și eu; scriu febril, scriu despre cei pe care i-am iubit și n-au dat nimic înapoi, scriu despre relații tâmpite și seri dubioase, scriu despre bărbați, despre toți bărbații, scriu despre uluitoarea așteptare a iubirii și nu pot decât să urlu înăbușit, compact imaginându-mi cum le iau pe toate femeile de lângă mine de mână, scoatem capul pe geam și urlăm în tren, cu toatele, camaraderește: FUCK OFF, LAURENȚIUUUU!