B negativ
Adela Holdon
Adela Holdon
Cred că apăsam de vreo zece minute pe pansamentul de la mâna dreaptă când am văzut mașina Ilincăi intrând în parcarea spitalului. Eu i-am zis că mă descurc să ajung cu metroul acasă, dar ea a tot insistat să vină, zicând că măcar atât ar fi putut face pentru mine.
M-am ridicat ușor de pe bordură. Îmi amorțiseră picioarele și nu-mi mai simțeam tălpile. Tremuram ușor. Am văzut cum Ilinca iese din mașină, "ca să-mi deschidă portiera", m-am gândit. Avea fața umflată, nasul roșu și ochii sticloși. Eu am încercat să zâmbesc, dar cred că fața mea reușea să exprime doar părere de rău.
M-a surprins când brațele ei s-au strâns în jurul meu, deasupra umerilor ca să nu mă apese prea tare. Și-a tras nasul și mi-a șoptit la ureche:
- Îți mulțumesc din suflet.
Nu știam ce să mai zic. Îmi mulțumise de atâtea ori încât mă săturasem. Înainte de donare, îi înțelegeam mai bine disperarea. Acum îmi părea că pe lângă sânge, am lăsat și niște răbdare în punga aceea.
M-am suit în mașina. Era un aer greoi și cald, care mirosea a mâncare gătită, ceva cu ardei am presupus.
- Ți-am luat ceva să mănânci când ajungi.
- Ei, nu trebuia. Îmi luam eu ceva de voucherul primit, am încercat să glumesc.
Dar n-am primit nici măcar un zâmbet de complezență. S-a asigurat în oglinda retrovizoare și a plecat. Din ce știam era pe fugă, pentru că plecase în pauza de masă să vină să mă ia. Așa că am lăsat-o cu gândurile ei, am deschis un pic geamul și am pornit radioul. Era decembrie și pe "Magic FM" o țineau, ca în fiecare an, în același playlist de douăzeci de melodii. Ceva din mine, chinuit de situație și de efortul fizic, se bucura de nostalgia călduță a acelor cântece, combinată cu Bucureștiul spălăcit, gri și înghețat, în care abia ninge odată la câțiva ani. Iar liniștea dintre mine și Ilinca nu mă mai deranja atât de tare ca înainte.
Nu-mi plăcuse de ea când ne-am întâlnit prima dată. Nici acum nu-mi plăcea cine-știe-ce. Oricum grupul din care făceam parte acum câțiva ani s-a împrăștiat, așa că nu o mai văzusem de mult timp.
Îmi aduc aminte seara când Valentin a venit cu ea. Era decembrie, sau poate noiembrie, nu contează prea mult. Cert e că vremea era la fel: frig și gri. Ne-a prezentat-o ca fiind iubita lui, de parcă noi n-am fi știut deja totul despre ea, fie din cele spuse de el, fie din căutările noastre pe Facebook, Insta etc. Mă uitam la ea, la părul ei lung și blond, ochelarii înguști, hainele negre. Am simțit cum o respirație mi-a rămas blocată în piept și tot corpul îmi tremura de durere, iar în mintea mea ziceam la nesfârșit aceeași rugăciune: "Să nu plângi, că ești la masă și te vede toată lumea".
Cu câteva luni înainte, când încă era vară, mă văzusem cu Valentin într-o seară din mijlocul săptămânii. Insistasem să ieșim cât de curând, pentru că voiam să vorbesc cu el, să-mi iau o piatră de pe inimă, să-i spun ce simt. Normal, nu i-am povestit intențiile mele din prima. Ne-am plimbat un pic prin Crângașiul toropit de căldură, pe lângă moșii care jucau șah la bustul gol și copii care alergau cu pistoale cu apă.
Era o seară frumoasă pe Lacul Morii pentru că mergeam lângă el. Îmi plăcea contrastul dintre noi doi, el atât de înalt, eu scundă. Și ritmul elegant al pașilor lui.
La fel de elegant m-a și refuzat. Se uita în pământ când vorbea, își cerea scuze încontinuu. Greierii urlau lângă noi. Mi-a zis că îi e imposibil să mă vadă altfel, că îi sunt atât de dragă ca prietenă. Mă așteptam la asta, dar aveam nevoia să o aud. Să mă uit la buzele lui când zice asta, să simt că ceva în pieptul meu se frânge când îl aud vorbind. Altfel aș fi rămas agățată de el, de iluzia că l-aș putea avea. Ulterior, o prietenă mi-a lăudat curajul, dar a adăugat și că sunt o mare masochistă.
Am ajuns în fața blocului meu. Nu mi-am dat seama când a trecut timpul. I-am zâmbit Ilincăi și am luat sacoșa de pe bancheta din spate.
Cei câțiva pași de la mașină până la scări i-am făcut cu greu. Pentru prima dată m-am bucurat că stau la parter. De fapt, greșesc. E a doua oară când mă bucur.
Prima dată a fost în seara când am aflat de accident, ieri. Mă întorceam de la birou și când am citit mesajul în metrou am început să plâng incontrolabil. Mi-am zis doar că vreau să ajung cât mai repede în patul meu, să-mi pun plapuma în cap. Să nu mai existe nimic. Chiar așa am făcut, și pentru că am adormit prea devreme m-am trezit buimacă pe la douăsprezece noaptea, cu alt mesaj pe grupul vechi.
"Dragilor, Valentin are nevoie urgent de sânge B negativ. E lipsă în țară din câte am înțeles. Valeria, parcă tu aveai grupa asta, nu?"
Am lăsat punga pe masa din bucătărie și am închis ușa, ca să nu miroasă peste tot a mâncare.
M-am întins în pat. Deși era prânzul, era aproape întuneric afară. O moleșeală caldă m-a cuprins. Îmi plăcea oboseala asta, aproape idilică, în care alunecai ușor în somn.
Gândul că în final eu sunt cea care e cel mai aproape de Valentin îmi încălzea stomacul. Că voi fi constant, indiferent dacă el trăiește sau moare, atât de aproape. O parte din mine va călători prin venele lui și va ajunge în inimă, unde am vrut atât de mult să ajung. Aproape că nu mai contează dacă o să trăiască sau nu. Am reușit uniunea perfectă cu el, organismul meu compatibil cu al lui. Ceva ce Ilinca nu o să aibă niciodată. Poate e mai bine așa. Să moară cu mine în el, decât să trăiască ca să se întoarcă la aia.
Delirez mult, dar e dreptul meu. Mintea nu mi-o urmărește nimeni.