Atentatul

Nu-mi amintesc să fi auzit deflagraţia. Poate doar un şuierat, asemănător fîşîitului pe care-l face o ţesătură cînd e sfîşiată, dar nu sînt sigur. Atenţia îmi era abătută de acel soi de divinitate în jurul căreia roia o liotă de oiţe cucernice, în vreme ce garda pretoriană încerca să-i croiască drum pînă la vehicul. "Faceţi loc, vă rugăm. Vă rugăm, daţi-vă la o parte." Credincioşii dădeau din coate ca să-l vadă pe şeic mai de aproape, ca să-i atingă pulpana kamis-ului. Bătrînul care se bucura de o asemenea veneraţie întorcea capul din cînd în cînd, salutînd o cunoştinţă sau mulţumindu-i unui discipol. Pe chipul lui ascetic strălucea o privire tăioasă ca lama unui iatagan. Am încercat să mă desprind dintre trupurile în transă care mă zdrobeau, dar fără succes. Şeicul a pătruns în vehicul, şi-a fluturat mîna dindărătul geamului blindat în timp ce bodyguarzii, doi la număr, luau loc alături de el... Apoi nimic. Ceva a brăzdat cerul şi a luminat mijlocul şoselei, aidoma unui fulger; unda de şoc m-a atins direct, dislocînd îmbulzeala care mă ţinea prins în frenezia ei. Într-o fracţiune de secundă, cerul s-a prăbuşit, iar strada, pînă atunci îngroşată de fervoare, a rămas vraişte, alandala. Trupul unui bărbat, sau poate al vreunui puştan, mi-a străbătut ameţeala precum un flash întunecat. Ce să fie oare?... Tocmai m-a înghiţit o revărsare de praf şi de foc, catapultîndu-mă printre mii de proiectile. Am un vag sentiment că mă destram, că mă dizolv în suflul exploziei... La cîţiva metri mai încolo - sau poate la ani-lumină - vehiculul şeicului arde. Tentacule vorace îl cuprind, răspîndind în aer un înspăimîntător miros de ars. Vîjîitul lor trebuie să fie îngrozitor; eu nu-l percep. O surzenie fulgerătoare m-a răpit dintre zgomotele oraşului. Nu aud nimic, nu simt nimic; nu fac altceva decît să planez, să planez. Plutesc o veşnicie pînă să cad iarăşi pe pămînt, groggy, ca o împletitură cu ochiuri deşirate, dar ciudat de lucid, cu ochii mai mari decît oroarea care tocmai s-a abătut asupra străzii. În clipa în care ating solul, totul încremeneşte; torţele de foc pe deasupra maşinii dislocate, proiectilele, fumul, haosul, mirosurile, timpul... Doar un glas celest, înălţîndu-se peste liniştea insondabilă a morţii, cîntă ne vom reîntoarce, într-o zi, în cartierul nostru. Nu e chiar un glas; seamănă mai curînd cu un susur, cu un filigran...Capul îmi saltă nu ştiu pe unde...

Mamă, strigă un copil. Chemarea lui e slabă, dar limpede, pură. Vine de foarte departe, dintr-un altundeva înseninat... Flăcările care devorează vehiculul refuză să se clatine, proiectilele refuză să cadă... Mîna mea se caută pe ea însăşi în pietriş; cred că sînt atins. Încerc să-mi mişc picioarele, să-mi ridic gîtul; nici un muşchi nu-mi dă ascultare... Mamă, strigă copilul... Sînt aici, Amin... Şi mama e chiar acolo, ivindu-se dintr-o perdea de fum. Înaintează printre dărîmăturile rămase aninate, printre gesturile încremenite, printre gurile căscate deasupra abisului. Preţ de o clipă, aşa cum e cu vălul ei lăptos şi privirea ei chinuită, cred că e Sfînta Fecioară. Mama a fost mereu aşa, strălucitoare şi totodată tristă, ca o făclie. Cînd îşi aşeza mîna peste fruntea mea arzîndă, parcă absorbea toată fierbinţeala şi toate grijile... Şi ea este acolo; magia ei n-a îmbătrînit defel. Un fior mă străbate din tălpi şi pînă în creştet, eliberînd universul, dezlănţuind delirul. Flăcările îşi reiau mişcarea macabră, schijele îşi reiau traiectoria, panica prinde iarăşi să se reverse... Un bărbat zdrenţăros, cu chipul şi braţele înnegrite, încearcă să se apropie de maşina cuprinsă de flăcări. Este totuşi grav rănit, dar, dus de o îndărătnicie de neînţeles, caută să-i vină cu orice preţ în ajutor şeicului. De fiecare dată cînd pune mîna pe portieră, o răbufnire de flăcări îl trimite îndărăt. În interiorul vehiculului, trupurile prinse ca într-o capcană ard. Două spectre însîngerate înaintează de partea cealaltă, încearcă să forţeze portiera din spate. Le văd urlînd ordine sau strigînd de durere, dar nu le aud.

Lîngă mine, un bătrîn desfigurat mă fixează cu un aer năuc; nu pare să-şi dea seama că maţele i-au ieşit afară, că sîngele i se revarsă în cascadă în groapa care s-a format. Un rănit se tîrăşte peste moloz, cu spatele ca o imensă pată fumegîndă. Trece chiar pe lîngă mine, gemînd înnebunit, şi se duce să-şi dea sufletul ceva mai încolo, cu ochii larg deschişi, ca şi cum nu ar izbuti să admită că asta i se poate întîmpla, chiar lui. Cele două spectre sparg pînă la urmă parbrizul, se aruncă în interiorul cabinei. Alţi supravieţuitori le vin într-ajutor. Cu mîinile goale, dezghioacă vehiculul în flăcări, sfărîmă geamurile, se înverşunează asupra portierelor şi izbutesc să tragă afară trupul şeicului. Vreo zece braţe îl transportă, îl duc mai departe de vîlvătaie înainte de a-l culca pe trotuar, în vreme ce un stol de mîini se străduie să-i stingă veşmintele. O mulţime de furnicături se fac simţite în şoldul meu. Pantalonul aproape că a dispărut; doar cîteva bucăţi calcinate mă mai acoperă pe alocuri. Piciorul mi se sprijină de trup, grotesc şi oribil totodată; doar o fîşie subţire de carne îl mai ţine prins de coapsă. Dintr-o dată, toate puterile mă lasă. Am senzaţia că fibrele trupului meu se desfac unele de altele, se descompun deja... Sirena unei ambulanţe îmi ajunge în sfîrşit la urechi; încetul cu încetul, zgomotele străzii îşi reiau cursul, se năpustesc asupra mea, mă năucesc. Cineva se apleacă peste corpul meu, îl auscultă sumar şi se îndepărtează. Îl văd ghemuindu-se în faţa unei grămezi de carne carbonizată, luîndu-i pulsul, făcîndu-le apoi semn brancardierilor. Un alt bărbat vine să mă apuce de încheietura mîinii, dîndu-i apoi drumul... "Ăsta e pierdut. Nu mai putem face nimic pentru el..." Îmi vine să-l ţin, să-l silesc să-şi revadă copia; braţul meu se răzvrăteşte, mă reneagă.

Mamă, reia copilul... Îmi caut mama în haos... Nu văd decît livezi care se întind cît vezi cu ochii... livezile bunicului meu... ale patriarhului... un ţinut al portocalilor unde era mereu vară... şi un băietan care visează sus pe o creastă. Cerul e de un albastru limpede. Portocalii îşi dau mîna la nesfîrşit. Copilul are doisprezece ani şi o inimă de porţelan. La vîrsta asta a tuturor pasiunilor neaşteptate, pur şi simplu pentru că încrederea îi e la fel de mare ca bucuriile, ar vrea să muşte din lună ca dintr-un fruct, convins că nu trebuie decît să întindă mîna pentru a culege fericirea lumii întregi... Iar aici, sub ochii mei, în pofida dramei care a întunecat pe veci amintirea acelei zile, în pofida trupurilor aflate în agonie pe caldarîm şi a flăcărilor care îngroapă cu totul vehiculul şeicului, băietanul ţîşneşte şi, cu braţele desfăşurate ca nişte aripi de erete, se avîntă peste cîmpurile unde fiecare copac e o adevărată feerie... Lacrimi îmi brăzdează obrajii... "Cel ce ţi-a zis că un bărbat nu se cuvine să plîngă nu ştie ce înseamnă a fi bărbat", mi-a mărturisit tata cînd m-a surprins prăbuşit în camera mortuară a patriarhului. "Nu e nici o ruşine să plîngi, băiete. Lacrimile sînt tot ce avem noi mai nobil." Cum refuzam să dau drumul mîinii bunicului, tata se lăsase jos în faţa mea şi mă luase în braţe. "Nu ajută la nimic să stai aici. Morţii sînt morţi şi gata, undeva şi-au ispăşit pedepsele. Cît despre cei vii, nu sînt decît fantome care se agită înainte să le fi sunat ceasul..." Doi brancardieri mă ridică şi mă îngrămădesc pe o targă. O ambulanţă dă îndărăt cu uşile larg deschise. Nişte braţe mă trag în interiorul cabinei, mă aruncă în mijlocul altor cadavre. Într-o ultimă tresărire, mă aud plîngînd... "Doamne, dacă ăsta e cumva un coşmar îngrozitor, fă să mă trezesc, imediat..."

După operaţie, Ezra Benhaim, directorul nostru, vine să mă vadă în birou. E un domn sprinten şi vioi, în ciuda celor şaizeci de ani bătuţi pe muchie şi a unui început de burtică. La spital, e poreclit sergentul din cauza excesivului spirit militar dictatorial, agravat de un umor nepotrivit şi mereu rămas în urmă. Dar, în împrejurări dure, e primul care îşi suflecă mînecile şi ultimul care părăseşte corabia.

Înainte de a mă naturaliza israelian, cînd, tînăr chirurg fiind, răscoleam cerul şi pămîntul spre a fi titularizat, el era acolo. Deşi încă un modest şef de servici, se folosea de puţina influenţă pe care i-o conferea postul pentru a-mi ţine detractorii la distanţă. La vremea respectivă, era greu pentru un fiu de beduin să se alăture confreriei elitei universitare fără să provoace un reflex de greaţă. Camarazii mei de promoţie erau cu toţii mărunţi evrei avuţi, cu lănţişor de aur la încheietura mîinii şi cu maşină decapotabilă în parking. Mă luau de sus şi îndurau fiecare din reuşitele mele ca pe o atingere adusă standingului lor. De aceea, cînd vreunul dintre ei mă scotea din sărite, Ezra nici măcar nu căuta să afle cine începuse; se aşeza sistematic de partea mea.

Împinge uşa de perete fără să bată, mă priveşte pieziş, cu o urmă de zîmbet în colţul buzelor. E felul lui de a-şi arăta satisfacţia. Apoi, cum îmi întorc fotoliul ca să fiu cu faţa spre el, îşi scoate ochelarii, şi-i şterge de pieptul halatului şi zice:
- Se pare că te-ai coborît pînă în limburile infernului ca să-ţi aduci pacientul înapoi.
- Să nu exagerăm.

Îşi reaşează ochelarii pe nasul cu nări mari, dă din cap, apoi, după o scurtă şedere pe gînduri, privirea lui îşi recapătă austeritatea.
- Vii diseară la club?
- Imposibil, soţia mea se întoarce azi.
- Şi partida mea de revanşă?
- Care din ele? N-ai cîştigat nici măcar o singură partidă împotriva mea
- Nu eşti corect, Amin. Profiţi mereu de momentele mele proaste ca să marchezi puncte împotriva mea. Azi, cînd mă simt în formă, te fofilezi.

Mă las pe spate pe scaun ca să mă uit mai bine la el.
- Vrei să-ţi spun adevărul, bietul meu Ezra? Nu mai ai energia de altădată, iar mie mi-ar părea rău să abuzez.
- Nu mă îngropa prea repede. Pînă la urmă îţi vin eu de hac, o dată pentru totdeauna.
- N-ai nevoie de rachetă pentru treaba asta. Îmi dai papucii şi e de ajuns.

Promite că se mai gîndeşte, îşi duce un deget la tîmplă în semn de salut dezinvolt şi se întoarce să le ia la rost pe infirmierele de pe culoare.

Rămas singur, încerc să-mi amintesc ce voiam să fac înainte de intruziunea lui Ezra şi-mi aduc aminte că eram pe punctul s-o sun pe soţia mea. Iau telefonul, formez numărul de acasă şi închid după cea de a şaptea sonerie. Ceasul îmi arată ora 13 şi 12 minute. Dacă Sihem a luat autocarul de la ora 9, înseamnă că a ajuns deja de o bună bucată de vreme.
- Nu-ţi bate capul prea tare! mă ia prin surprindere doctoriţa Kim Yehuda dînd năvală în chichineaţa mea de birou.

Mai adaugă de asemenea:
- Am bătut la uşă înainte să intru. Dar erai cu mintea aiurea...
- Scuză-mă, nu te-am auzit sosind.

Îmi înlătură scuzele făcînd un semn semeţ cu mîna, îmi supraveghează încruntătura sprîncenelor şi se informează:
- Telefonai acasă?
- Nu ţi se poate ascunde nimic.
- Şi, fireşte, Sihem nu s-a întors încă?

Perspicacitatea ei mă sîcîie, dar m-am deprins cu ea. O cunosc pe Kim de la universitate. Nu făceam parte din aceeaşi promoţie - aveam trei lungimi avans asupra ei - dar simpatizaserăm încă de la primele întîlniri. Era frumoasă şi spontană şi nu stătea să piardă vremea acolo unde celelalte studente îşi suceau de şapte ori limba în gură înainte de a-i cere foc unui arab, chiar dacă acesta era strălucit student şi băiat frumos. Kim rîdea cu uşurinţă şi era bună la suflet. Flirturile noastre erau de o naivitate tulburătoare. Am suferit enorm cînd un tînăr rus frumos ca un zeu, proaspăt debarcat din comsomol, a venit să mi-o răpească. Fiind un jucător cinstit, n-am contestat nimic. Mai apoi, m-am căsătorit cu Sihem, iar rusul s-a întors la el acasă fără nici un preaviz, imediat după dislocarea imperiului sovietic; Kim şi cu mine am rămas foarte buni prieteni, iar colaborarea noastră a ţesut în jurul nostru o formidabilă complicitate.
- Azi e zi de întoarcere din vacanţă, îmi semnalează ea. Drumurile sînt saturate. Ai încercat să dai de ea la bunica ei?
- Nu există telefon la fermă.
- Sun-o pe mobil.
- Iar şi l-a uitat acasă.

Îşi deschide braţele în semn de fatalitate.
- Ăsta e ghinion.
- Pentru cine?

Îşi înalţă minunatele sprîncene şi, făcînd cu degetul, mă pune în gardă:
- Drama în ce priveşte unele bune intenţii e că acestea nu au nici curajul angajamentelor, nici perseverenţă.
- Ăsta e momentul celor curajoşi, am spus ridicîndu-mă. Operaţia a fost foarte grea şi avem nevoie să ne refacem forţele...

Luînd-o de cot, o împing spre culoar.
- Ia-o înainte, frumoaso. Vreau să văd minunile pe care le duci după tine.
- Ai avea curajul să repeţi asta de faţă cu Sihem?
- Doar idioţii nu-şi schimbă niciodată părerile.

Rîsul lui Kim ţîşneşte pe coridor, semănînd cu efectul unei ghirlande de flori în mijlocul unui azil de muribunzi.

Ilan Ros ni se alătură la cantină în momentul cînd noi terminăm de luat prînzul. Ducîndu-şi tava supraîncărcată, se instalează în dreapta mea astfel încît s-o aibă pe Kim în faţa lui. Cu şorţul căscat peste pîntecele pantagruelic, cu chipul cu obraji căzuţi şi stacojii, Ilan începe prin a înghiţi trei felii de carne rece înainte de a se şterge la gură cu un şerveţel de hîrtie.
- Tot mai cauţi o reşedinţă secundară? mă întreabă el clefăind vorace.
- Depinde unde.
- Cred că ţi-am dibuit ceva. Nu departe de Ashqelon. O vilişoară frumoasă cu exact ce trebuie ca să te deconectezi pe toată linia.

Soţia mea şi cu mine căutăm o căsuţă la malul mării de mai bine de un an. Sihem adoră marea. O dată la două week-end-uri, cînd concediile mi-o permit, sărim în maşină şi ne ducem la plajă. După ce am mers îndelung pe nisip, urcăm pe o dună şi stăm cu ochii-n zare pînă hăt tîrziu noaptea. Asfinţitul soarelui a exercitat întotdeauna asupra lui Sihem o fascinaţie pe care n-am izbutit niciodată s-o pătrund.
- Crezi că e la îndemîna resurselor mele? l-am întrebat.

Ilan Ros dă drumul unui rîs scurt care face să-i tremure ca gelatina gîtul stacojiu.
- De cînd nu-ţi mai vîri mîna în buzunar, Amin, cred că ai din plin cu ce să-ţi oferi jumătate din vise...

Brusc, o formidabilă explozie face să vibreze zidurile şi să zăngăne geamurile cantinei. Toţi se uită unii la alţii, perplecşi, apoi cei care se află mai aproape de ferestrele mari cu geam se ridică şi se întorc spre exterior. Kim şi cu mine ne năpustim spre fereastra cea mai apropiată. Afară, oamenii care-şi vedeau de treburi în curtea spitalului au rămas nemişcaţi, cu capul întors spre nord. Faţada blocului din faţa noastră ne împiedică să vedem mai departe.
- E cu siguranţă un atentat, spune cineva.

Kim şi cu mine ne repezim spre culoar. Deja, o ceată de infirmiere urcă de la subsol şi goneşte în pas alegător spre hol. Judecînd după importanţa undei de şoc, locul deflagraţiei nu trebuie să fie departe. Un paznic îşi manevrează aparatul de emisie-recepţie pentru a se informa asupra situaţiei. Interlocutorul lui îi declară că nu ştie nici el mare lucru. Luăm cu asalt ascensorul. Odată ajunşi la ultimul etaj, ne grăbim spre terasa de deasupra aripii de sud a clădirii. Cîţiva curioşi sînt deja acolo, cu mîna pavăză la ochi. Se uită în direcţia unui nor de fum care tocmai se ridică la vreo zece grupuri de case depărtare de spital.
- Vine dinspre Haqirya, raportează un paznic în aparatul de radio. O bombă sau poate un kamikaze. Poate o maşină capcană. Nu am informaţii. Tot ce văd eu e fumul care urcă de la locul atentatului...
- Trebuie să coborîm, spune Kim.
- Ai dreptate. Trebuie să ne pregătim să primim primele persoane evacuate.

Zece minute mai tîrziu, frînturi de informaţii vorbesc de un adevărat carnagiu. Unii vorbesc despre un autobuz agresat, alţii despre un restaurant care a sărit în aer. Centrala telefonică ameninţă să facă şi ea explozie. E alertă cod roşu.

Ezra Benhaim decretează desfăşurarea celulei de criză. Infirmierele şi chirurgii se duc la serviciul de urgenţe unde cărucioarele şi tărgile sînt aşezate într-un carusel frenetic, dar ordonat. Nu e prima dată cînd un atentat zguduie Tel-Aviv-ul, iar ajutoarele sînt conduse, pe măsură ce lucrurile progresează, cu o eficacitate sporită. Dar un atentat rămîne totuşi un atentat. Cu trecerea timpului, el poate fi administrat din punct de vedere tehnic, dar nu şi uman. Emoţia şi spaima nu fac nicidecum casă bună cu sîngele rece. Cînd oroarea izbeşte, întotdeauna ea vizează în primul rînd inima.

Ajung la rîndul meu la urgenţe. Ezra e la faţa locului, cu chipul livid, cu mobilul lipit de ureche. Făcînd semne cu mîna, încearcă să conducă pregătirile operaţionale.
- Un kamikaze s-a detonat într-un restaurant. Sînt mai mulţi morţi şi mulţi răniţi, anunţă el. Evacuaţi sălile 3 şi 4. Şi pregătiţi-vă să primiţi cele dintîi victime. Ambulanţele sînt pe drum.

Kim, care se dusese în biroul ei ca să sune la rîndu-i, mă ajunge din urmă în sala 5. Aici vor fi direcţionaţi răniţii foarte grav. Uneori, blocul operator devenind insuficient, se trece la amputări pe loc. Împreună cu patru chirurgi, verificăm echipamentele de intervenţie. Infirmierele zoresc în jurul meselor de operaţii, agere şi precise.
- Sînt cel puţin unsprezece morţi, îmi spune Kim, trecînd la punerea în funcţiune a aparatelor.

Afară, sirenele urlă. Primele ambulanţe năpădesc curtea spitalului. O las pe Kim să se ocupe de aparate şi mă duc după Ezra în hol. Strigătele răniţilor răsună în sală. O femeie aproape goală, la fel de uriaşă ca spaima prin care trece, se contorsionează pe o targă. Brancardierii care o asistă izbutesc cu greu să o facă să se liniştească. Trece pe dinaintea mea, cu părul zbîrlit şi cu ochii ieşiţi din orbite. Imediat în urma ei e adus trupul însîngerat al unui băiat. Are faţa şi braţele înnegrite de parcă ar ieşi dintr-o mină de cărbuni. Iau în primire căruciorul care-l duce şi-l trag într-o parte pentru a lăsa loc de trecere. O infirmieră vină să mă asiste.
- Are mîna smulsă, exclamă ea.
- Nu e momentul să-ţi cedeze nervii, îi recomand eu. Pune-i un garou şi condu-l imediat la blocul operator. Nu e nici un minut de pierdut.
- Bine, domnule doctor.
- Eşti sigură că faci faţă?
- Nu vă ocupaţi de mine, domnule doctor. Am să mă descurc.

Pe parcursul unui sfert de ceas, holul urgenţelor se transformă în cîmp de bătălie. Nu mai puţin de o sută de răniţi se înghesuie aici, majoritatea întinşi pe podea. Toate cărucioarele sînt pline cu trupuri dislocate, oribil ciuruite de schije, unele arse în mai multe locuri. Plînsetele şi urletele se revarsă în tot spitalul. Din cînd în cînd cîte un ţipăt domină vacarmul, subliniind decesul unei victime. Una dintre aceste victime îşi dă duhul în mîinile mele, nelăsîndu-mi timpul s-o examinez. Kim îmi semnalează că blocul este saturat şi că va trebui să direcţionăm cazurile grave spre sala 5. Un rănit cere să se ocupe cineva de el pe loc. Are spatele jupuit de la un capăt la altul, iar o parte a omoplatului e dezgolită pînă la os. Văzînd că nimeni nu-i vine în ajutor, o înşfacă de păr pe o infirmieră. E nevoie de trei vlăjgani zdraveni ca să-l facă să-i dea drumul. Ceva mai încolo, blocat între două cărucioare, un rănit urlă agitîndu-se din răsputeri. Pînă la urmă cade de pe targă tot agitîndu-se. Cu trupul plin de tăieturi, începe să împartă pumni în gol. Infirmiera care se ocupă de el pare depăşită. I se luminează ochii cînd mă vede.
- Iute, iute, domnule doctor Amin...

Dintr-o dată, rănitul se încordează; horcăielile, convulsiile, gesturile lui zvîcnite, întreg trupul, totul se imobilizează iar braţele îi cad moale peste piept, ca acelea ale unei paiaţe căreia i-au fost tăiate sforile. Într-o fracţiune de secundă, trăsăturile congestionate se eliberează de durere şi lasă locul unei expresii demente, făcută din furie rece şi dezgust. În clipa în care mă aplec asupra lui, mă ameninţă din ochi şi îşi răsfrînge buzele într-o grimasă jignită.
- Nu vreau să mă atingă un arab, mîrîie el respingîndu-mă cu o mină arţăgoasă. Mai bine crăp.

Îl apuc de încheietura mîinii şi-i aduc ferm la loc braţul lîngă şold.
- Ţine-l bine, îi spun infirmierei. Am să-l examinez.
- Nu mă atinge, se răzvrăteşte rănitul. Îţi interzic să pui mîna pe mine.

Mă scuipă în faţă. Cu respiraţia tăiată, se pomeneşte cu saliva curgîndu-i înapoi peste bărbie, tremurînd elastică, în timp ce lacrimi furioase încep să-i năpădească pleoapele. Îi dau la o parte haina. Pîntecele lui nu mai e decît un terci spongios pe care fiecare efort îl presează. A pierdut mult sînge, iar ţipetele lui nu fac decît să-i crească hemoragia.
- Trebuie imediat operat.

Îi fac semn unui infirmier să mă ajute să-l reaşez pe rănit pe targă, apoi, dînd la o parte cărucioarele care ne barează drumul, pornesc în goană spre blocul operator. Rănitul mă fixează cu o privire plină de ură, gata să dea ochii peste cap. Încearcă să protesteze, dar mişcările chinuite l-au dat gata. Doborît, întoarce capul astfel încît să nu mă mai aibă în faţa lui şi se lasă pradă amorţelii care începe să pună stăpînire pe el.


Părăsesc blocul operator cam pe la orele 22.

Habar n-am cîte persoane s-au perindat pe masa mea de operaţie. De fiecare dată cînd terminam cu una din ele, uşile batante ale blocului se deschideau făcînd loc unui nou cărucior. Unele intervenţii n-au cerut prea mult timp, altele pur şi simplu m-au terminat. Am crampe în tot corpul şi furnicături în jurul articulaţiilor. Uneori, mi se înceţoşa vederea şi mă simţeam cuprins de ameţeală. Abia atunci cînd un puştan a fost pe punctul să-mi scape printre degete am socotit că e mai bine să cedez locul altcuiva. La rîndul ei, Kim a pierdut trei pacienţi, unii după alţii, de parcă o vrajă rea s-ar fi amuzat să-i facă strădaniile zob. A părăsit sala 5 bombănind împotriva propriei ei persoane. Cred că urcat în biroul ei ca să plîngă acolo pe îndelete.

Potrivit spuselor lui Ezra Benhaim, numărul morţilor e în creştere; ajunseserăm la nouăsprezece decese - dintre care unsprezece şcolari care sărbătoreau ziua de naştere a unei colege în fast-food-ul luat ca ţintă -, patru amputări şi treizeci de trei de admişi în stare critică. Vreo patruzeci de răniţi au fost recuperaţi de rude, alţii s-au întors acasă prin mijloace proprii după îngrijirile de urgenţă.

În holul de primire, diverşi părinţi stau ca pe ghimpi, măsurînd sala în sus şi-n jos cu paşi de somnambuli. Majoritatea nu pare să realizeze cu totul amploarea catastrofei care tocmai i-a lovit. O mamă năucă se cramponează de braţul meu, privindu-mă cu ochi tăioşi. "Ce face fetiţa mea, domnule doctor? O să scape?"... Se iveşte şi un tată; fiul lui e la reanimare. Vrea să ştie de ce ţine aşa de mult operaţia. "E înăuntru de cîteva ceasuri. Ce-i faceţi acolo?" Infirmierele sînt hărţuite în acelaşi mod. Se străduiesc de bine, de rău să potolească spiritele, făgăduind să capete informaţiile care li se cer. O familie mă zăreşte cînd tocmai liniştesc un bătrîn şi dă năvală peste mine. Sînt nevoit să bat în retragere, s-o iau prin curtea exterioară şi să ocolesc imobilul în întregime ca să mă duc în biroul meu.

Kim nu se află într-al ei. O caut la Ilan Ros. Ros n-a văzut-o. Nici infirmierele.

Mă schimb ca să mă întorc la mine acasă.

În parking, diverşi poliţişti vin şi pleacă într-un soi de frenezie tăcută. Liniştea este umplută de ţîrîitul aparatelor lor de emisie. Un ofiţer dă instrucţiuni dintr-o maşină 4x4, cu puşca-mitralieră aşezată pe tabloul de bord.

Ajung la maşina mea, ameţit de briza serii. Nissan-ul lui Kim e parcat în locul unde-l găsisem azi-dimineaţă, cu geamurile din faţă pe jumătate coborîte din cauza căldurii. Deduc de aici că ea e tot la spital, dar sînt prea ostenit ca s-o mai caut.

La ieşirea din curtea spitalului, oraşul pare senin. Drama care l-a zguduit mai adineaori nu i-a schimbat cu nimic obiceiurile. Interminabile şiruri de maşini iau cu asalt calea secundară care duce la Petah Tiqwa. Cafenelele şi restaurantele gem de lume. Trotuarele sînt năpădite de noctambuli. O iau pe bulevardul Gevirol pînă la Bet Sokolov unde un post de control, instalat după atentat, îi obligă pe cei care folosesc traseul să ocolească musai cartierul Haqirya pe care un dispozitiv de securitate draconic îl izolează de restul oraşului. Izbutesc să mă strecor pînă la strada Hasmonaim cufundată într-o linişte siderală. De departe, pot vedea fast-food-ul spulberat de kamikaze. Poliţia care face cercetări ştiinţifice împarte în sectoare locul dramei şi trece la prelevări. Vitrina restaurantului e dislocată de la un capăt la celălalt; acoperişul s-a prăbuşit peste partea dinspre latura de sud, lăsînd dîre întunecate pe trotuar. Un lampadar smuls e culcat de-a curmezişul şoselei presărate cu tot felul de sfărîmături. Şocul trebuie să fi fost de o violenţă nemaiîntîlnită; geamurile clădirilor din jur s-au făcut ţăndări, iar de pe unele faţade a căzut tencuiala.
- Nu staţiona, îmi ordonă un poliţist răsărit de nu ştiu unde.

Îşi plimbă lanterna peste maşina mea, o îndreaptă spre placa mineralogică înainte de a o îndrepta spre mine. Instinctiv face un uşor salt înapoi şi duce cealaltă mînă la pistol.
- Fără gesturi bruşte, mă previne. Vreau să te văd cu mîinile pe volan. Ce faci aici? Nu vezi că locul e pus în carantină?
- Mă întorc acasă.

Un al doilea agent îi vine în ajutor.
- Pe unde a trecut ăsta?
- Habar n-am, zice primul poliţist.

Cel de-al doilea poliţist îşi plimbă la rîndul lui fascicolul lanternei peste mine, mă măsoară cu o privire chiorîşă, neîncrezătoare.
- Actele dumitale!

I le întind. Le verifică, îşi îndreaptă iarăşi lanterna spre faţa mea. Numele meu arab îl deranjează. Mereu se întîmplă aşa după un atentat. Poliţiştii sînt cu nervii încordaţi, iar mutrele suspecte le exacerbează susceptibilităţile.
- Ieşi din maşină, mă somează primul agent, şi aşează-te cu faţa spre maşină.

Mă execut. Mă împinge brutal spre capota maşinii, îmi îndepărtează gambele cu piciorul şi mă supune unei percheziţii metodice.

Celălalt poliţist se duce să vadă ce se află în portbagajul maşinii.
- De unde vii?
- De la spital. Sînt doctorul Amin Jaafari; sînt chirurg la Ichilov. Tocmai am ieşit din blocul operator. Sînt mort de oboseală şi vreau să mă întorc acasă.
- E în regulă, spune celălalt poliţist închizînd portbagajul. Nimic de semnalat aici.

Celălalt refuză să mă lase să plec doar cu atît. Se îndepărtează un pic şi comunică centralei identitatea mea şi informaţiile din permisul de conducere şi din carta profesională. "E un arab naturalizat israelian. Spune că tocmai a ieşit din spital unde e chirurg... Jaafari, cu doi de a... Verifică la Ichilov..." Cinci minute mai tîrziu, se întoarce, îmi înapoiază actele şi, pe un ton peremptoriu, mă somează să fac cale-ntoarsă fără să întorc capul.

Ajung acasă pe la orele 23. Năuc de oboseală şi de ciudă. Patru patrule m-au interceptat pe drum, cercetîndu-mă în amănunţime. Degeaba îmi prezentam actele şi îmi declinam profesia, poliţaii nu aveau ochi decît pentru mutra mea. La un moment dat un tînăr agent, nesuportîndu-mi protestele, şi-a îndreptat arma spre mine şi a ameninţat că-mi zboară creierii dacă nu-mi închid pliscul. A fost nevoie de intervenţia în forţă a unui ofiţer pentru a-l pune la punct.

Mă simt uşurat că am ajuns pe strada mea teafăr şi nevătămat.

Sihem nu-mi deschide. Nu s-a întors de la Kafr Kanna. Menajera a omis şi ea să vină. Îmi găsesc patul nestrîns, aşa cum l-am lăsat azi-dimineaţă. Îmi consult telefonul; nu e nici un mesaj pe robot. După o zi atît de agitată ca asta, absenţa soţiei mele nu mă preocupă din cale-afară. Cînd are chef, are obiceiul să-şi prelungească şederea la bunica ei. Sihem ţine mult la fermă şi îi place să stea îndelung de veghe sus pe o moviliţă scăldată de lumina liniştită a lunii.

Mă duc să mă schimb în camera mea, zăbovesc în faţa fotografiei lui Sihem care tronează pe noptieră. Zîmbetul ei e larg ca un curcubeu, dar privirea nu însoţeşte zîmbetul. Viaţa nu i-a adus daruri. Orfană de mamă la optsprezece ani, mama ei murind de un cancer, orfană şi de tată, dispărut într-un accident de maşină cîţiva ani mai tîrziu, a şovăit mult pînă să accepte să mă ia de soţ. Se temea ca soarta, care se înverşunase împotriva ei, să nu se întoarcă s-o mai lovească încă o dată. După mai bine de un deceniu de viaţă conjugală, în pofida dragostei pe care i-o arăt din belşug, continuă să se teamă pentru fericirea ei, convinsă că un fleac e de ajuns pentru a o schimonosi. Cu toate astea, norocul ne aduce mereu apă la moară. Cînd Sihem s-a căsătorit cu mine, tot avutul meu nu era decît un hîrb de maşină fără vlagă şi care rămînea mereu în pană la fiecare colţ de stradă. Ne instalaserăm într-un cartier proletar în care apartamentele nu se deosebeau prea mult de coteţele pentru iepuri. Mobilele noastre erau din rumeguş presat şi nu întotdeauna aveam perdele la ferestre. Astăzi ocupăm o magnifică locuinţă într-unul din cartierele cele mai pretenţioase din Tel-Aviv şi dispunem de un cont la bancă destul de consistent. În fiecare vară, ne luăm zborul spre un ţinut de basm. Am fost la Paris, Frankfurt, Barcelona, Amsterdam, Miami şi în Caraibe, şi avem o grămadă de prieteni care ţin la noi şi la care şi noi ţinem. Ni se întîmplă adesea să primim lume la noi acasă şi să fim invitaţi la serate mondene. De mai multe ori recompensat pentru lucrările mele ştiinţifice şi pentru calitatea serviciilor mele, am reuşit să-mi clădesc o onorabilă reputaţie în regiune. Sihem şi cu mine numărăm printre apropiaţii şi confidenţii noştri notabilităţi ale oraşului, autorităţi civile şi militare, cît şi cîteva figuri de marcă din show-biz.
- Zîmbeşti precum norocul, iubito, i-am spus portretului. Dacă ai mai putea totuşi închide din cînd în cînd ochii...

Pun o sărutare pe vîrful degetului, o aşez pe gura lui Sihem şi dau apoi buzna în baie. Stau cam vreo douăzeci de minute sub jetul unui duş fierbinte, apoi, înfăşurat într-un halat, mă duc la bucătărie să ronţăi un sandviş. După ce m-am spălat pe dinţi, mă întorc în cameră, mă vîr în pat şi înghit o pilulă ca să dorm neîntors...

Telefonul răsună în mine ca un picamer, zdruncinîndu-mă din creştet pînă în tălpi ca o descărcare a unui electroşoc. Năuc, întind mîna pa pipăite spre comutator fără să izbutesc să-l localizez. Soneria telefonului continuă să-mi zgîndăre simţurile. O aruncătură de ochi spre deşteptător îmi indică ora 3,20 noaptea. Iarăşi întind mîna în beznă, nemaiştiind dacă trebuie să ridic receptorul sau să aprind lumina.

Răstorn ceva pe noptiera de la căpătîiul patului, fac cîteva încercări pînă să reuşesc să pun mîna pe aparat.

Tăcerea care urmează aproape că mă dezmeticeşte.
- Alo?...
- Naveed la telefon, îmi spune o voce de bărbat la capătul firului.

Am nevoie de cîtva timp pînă să recunosc vocea gîjîită a lui Naveed Ronnen, un înalt funcţionar din poliţie. Pilula pe care am luat-o încă îmi zăpăceşte mintea. Am impresia că mă învîrt în gol undeva şi că, suspendat între amorţeală şi somnolenţă, visul pe care-l visam mă dispersează în alte vise inextricabile, deformînd în mod ridicol vocea lui Naveed Ronnen care, în seara asta, pare să vină dintr-un hău.

Dau la o parte aşternuturile ca să stau în şezut. Sîngele îmi bate surd în tîmple. Trebuie să găsesc resurse în străfundul meu pentru a-mi potoli respiraţia.
- Da, Naveed?...
- Te sun de la spital. E nevoie de tine, aici.

În penumbra camerei, limbile fosforescente ale deşteptătorului se încurcă între ele lăsînd dîre verzui.

Receptorul atîrnă în mîna mea ca o nicovală.
- Tocmai m-am culcat, Naveed. Am operat toată ziua şi sînt terminat. E de gardă doctorul Ilan Ros. E un excelent chirurg...
- Îmi pare rău, trebuie să vii. Dacă nu te simţi bine, trimit pe cineva să te aducă.
- Nu cred că e necesar, am spus eu, ciufulindu-mi părul cu mîna.

Îl aud pe Naveed dregîndu-şi vocea la capătul firului, îi percep respiraţia gîfîită. Îmi vin încet în fire şi încep să văd limpede în jurul meu.

Prin fereastră, văd un nor zdrenţuit care încearcă să împresoare luna. Mai sus, mii de stele seamănă cu nişte licurici. Nici un zgomot nu se face auzit pe stradă. S-ar spune că oraşul a fost evacuat în timp ce dormeam.
- Amin?...
- Da, Naveed?
- Fără exces de viteză. Nu ne grăbim.
- Dacă nu e o urgenţă, atunci de ce?
- Te rog, mă întrerupe el. Te aştept.
- De acord, spun, fără să mai încerc să pricep. Îmi poţi face o mică favoare?
- Depinde...
- Semnalează trecerea mea punctelor de control şi patrulelor. Oamenii tăi mi s-au părut tare nervoşi mai adineaori, cînd m-am întors acasă.
- Ai tot Fordul ăla alb?
- Da.
- Am să le spun două vorbe.

Închid, stau un moment cu privirea pironită asupra aparatului, intrigat de natura apelului şi de tonul impenetrabil al lui Naveed, apoi îmi vîr picioarele în papuci şi mă duc la baie ca să mă spăl pe faţă.

Două maşini de poliţie şi o ambulanţă îşi împrăştie luminile rotitoare ale girofarurilor în curtea urgenţelor. După tumultul zilei, spitalul şi-a revenit la înfăţişarea lui de loc al suferinţei şi al morţii. Agenţi în uniformă aşteaptă ici-colo, unii trăgînd cu nervozitate din nişte chiştoace de ţigări, alţii stînd şi nefăcînd nimic în interiorul maşinii. Îmi las maşina în parking şi mă îndrept spre holul de intrare. Noaptea s-a făcut mai răcoroasă şi o briză uşoară urcă dinspre mare, viciată de mirosuri dulcege. Recunosc silueta deşirată a lui Naveed Ronnen stînd în picioare pe o treaptă. Umărul i se apleacă limpede spre piciorul drept pe care un accident de muncă îl scurtase cu patru centimetri, cu zece ani în urmă. Eu am fost cel care s-a opus amputării. La vremea respectivă, îmi cîştigasem cu brio calitatea de chirurg după o serie de intervenţii reuşite. Naveed Ronnen a fost unul dintre pacienţii de care m-am ataşat. Avea un moral de oţel şi un simţ al umorului discutabil, fireşte, dar perseverent. Primele glume slobode la adresa poliţiei de la el le ştiu. Mai tîrziu i-am operat mama, iar asta ne-a apropiat şi mai mult. De atunci, cînd are vreun coleg sau vreo rudă pe masa de operaţie, mie mi-i încredinţează.

Îndărătul lui, doctorul Ilan Ros stă rezemat de tocul uşii principale. Lumina holului îi accentuează profilul greoi. Cu mîinile în buzunarele halatului şi cu burta revărsată pînă la genunchi, fixează solul cu un aer absent.

Naveed coboară de pe treaptă spre a veni să mă întîmpine. Şi el îşi ţine mîinile în buzunare. Privirea lui o evită pe a mea. După atitudinea pe care o are, ghicesc că zorii nu vor veni prea curînd.
- Bun, am zis eu drept început ca să alung presentimentul care mi s-a lipit de fiinţă, urc imediat să mă schimb.
- Nu e nevoie, zice Naveed cu o voce lipsită de culoare.

Am avut adesea de-a face cu mutra lui descumpănită cînd îmi aducea colegi de-ai lui pe targă, dar cea pe care o arată în seara asta le bate pe toate.

Un fior îmi străbate şira spinării înainte de a mi se furişa tîrîş spre piept.
- Pacientul a sucombat cumva? mă interesez eu.

Naveed îşi ridică în sfîrşit ochii spre mine. Rar mi s-a întîmplat să văd căutătură mai nefericită.
- Nu există nici un pacient, Amin.
- În cazul ăsta, de ce m-ai scos din pat la o asemenea oră dacă nu trebuie nimeni operat?

Naveed pare să nu ştie cum să înceapă. Încurcătura lui o stimulează pe aceea a doctorului Ros care începe să se fîţîie într-un mod neplăcut. Mă uit cu atenţie la amîndoi, tot mai agasat de misterul pe care-l întreţin cu o stinghereală crescută.
- Are cineva de gînd să-mi explice pînă la urmă ce se petrece? am spus.

Doctorul Ros face o mişcare din şolduri pentru a se dezlipi de peretele de care se rezemase şi se întoarce la recepţie unde două infirmiere vizibil încurcate se prefac că ar consulta ecranul computerului.

Naveed îşi ia inima în dinţi şi mă întreabă:
- Sihem e acasă?

Simt că picioarele mă lasă, dar îmi revin repede.
- De ce?
- E acasă, Amin?

Tonul lui se vrea insistent, dar privirea deja arată că el îşi pierde cumpătul.
O gheară rece ca gheaţa îmi răscoleşte măruntaiele. Blocat în gît, mărul lui Adam mă împiedică să înghit.
- Nu s-a întors încă de la bunica ei, zic. A plecat, acum trei zile, la Kafr Kanna, lîngă Nazareth, să-şi viziteze familia... Unde vrei să ajungi? Ce încerci să-mi spui?

Naveed face un pas înainte. Mirosul transpiraţiei lui mă zăpăceşte, sporeşte tulburarea care e pe cale să pună stăpînire pe mine. Prietenul meu nu mai ştie dacă trebuie să mă cuprindă pe după umeri sau să-şi ţină mîinile la locul lor.
- Ce se întîmplă, la urma urmei? Eşti pe cale să mă pregăteşti pentru ce e mai rău sau ce naiba faci? Autocarul care o ducea pe Sihem a avut vreo problemă pe drum? S-a răsturnat, nu e aşa? Asta încerci să-mi spui.
- Nu e vorba de autocar, Amin.
- Atunci ce e?
- Avem un cadavru în grija noastră şi trebuie să-i putem pune un nume pe chip, spune un bărbat îndesat cu înfăţişare de brută ivindu-se în spatele meu.

Mă întorc iute spre Naveed.
- Cred că e vorba de soţia ta, Amin, cedează el, dar avem nevoie de tine pentru a fi siguri.

Simt că mă dezintegrez...

Cineva mă apucă de cot ca să mă împiedice să mă prăvălesc. Preţ de o fracţiune de secundă, totalitatea reperelor mele se volatilizează. Nu mai ştiu unde am ajuns, nu mai recunosc nici măcar pereţii care mi-au adăpostit îndelungata carieră de chirurg... Mîna care mă reţine mă ajută să înaintez pe un culoar evanescent. Albeaţa luminii îmi sfredeleşte creierul. Am impresia că înaintez pe un nor, că picioarele mi se înfundă în podea. Ajung la morgă aşa cum un om supus la chinuri ajunge la eşafod. Un medic veghează la un altar... Altarul e acoperit cu un cearceaf pătat de sînge... Sub cearceaful pătat de sînge, se ghicesc rămăşiţe umane...

Mi se face brusc frică de privirile care se întorc spre mine.

Rugăciunile îmi răsună înlăuntrul fiinţei ca o rumoare subterană.

Medicul aşteaptă să-mi recapăt cît de cît luciditatea pentru a întinde mîna spre cearceaf, pîndind un semn de la bruta de adineaori ca să-l tragă.

Ofiţerul face semn din bărbie.
- Dumnezeule!, exclam.

Am văzut la viaţa mea trupuri mutilate, am cîrpit cu zecile; unele erau atît de vătămate încît era cu neputinţă să mai poată fi identificate, dar membrele sfîrtecate care mă înfruntă acolo, pe masă, depăşesc orice închipuire. Este oroarea în hidoşenia ei absolută... Doar capul lui Sihem, în mod straniu cruţat de distrugerile care i-au spulberat restul trupului, se distinge în grămadă, cu ochii închişi, cu gura întredeschisă, cu trăsăturile împăcate, eliberate de angoase... Ai zice că doarme liniştită, că va deschide brusc ochii şi-mi va zîmbi.

De data asta, picioarele chiar mi se înmoaie şi nici mîna necunoscută, nici cea a lui Naveed nu izbutesc să mă mai susţină.

Am pierdut pacienţi în timp ce îi operam. Nimeni nu poate ieşi cu totul neatins din acest gen de eşec. Dar încercarea nu se oprea la nivelul ăsta; mai trebuia pe deasupra şi să anunţ cumplita veste rudelor defunctului care stăteau cu sufletul la gură în sala de aşteptare. Am să-mi amintesc cîte zile voi avea de privirea lor îngrijorată în timp ce ieşeam din blocul operator. Era o privire intensă şi totodată îndepărtată, încărcată de speranţă şi de teamă, mereu aceeaşi, imensă şi profundă la fel ca tăcerea care o însoţea. În clipa aceea precisă, îmi pierdeam încrederea în mine. Mi-era frică de vorbele mele, de şocul pe care aveau să-l provoace. Mă întrebam cum aveau să primească rudele lovitura aceea, la ce aveau să se gîndească ele în primul rînd după ce vor fi înţeles că miracolul nu avusese loc.

Astăzi, e rîndul meu să încasez lovitura. Am crezut că mi se năruieşte cerul în cap cînd a fost tras cearceaful de peste ceea ce mai rămăsese din Sihem. Totuşi, în mod paradoxal, nu m-am gîndit la nimic.

Prăvălit într-un fotoliu, continuu să nu mă gîndesc la nimic. Capul mi-e sub vid. Nu ştiu dacă mă aflu în biroul meu sau în cel al altcuiva. Văd diplome atîrnate pe perete. storurile trase de la fereastră, umbre care vin şi se duc pe culoar, dar e ca şi cum lucrurile ar evolua într-o lume paralelă din care am fost ejectat fără nici un preaviz şi fără nici cea mai mică reţinere.

Mă simt rablagit, halucinat, devitalizat.

Nu sînt decît un enormă durere chircită sub o învelitoare de plumb, incapabil să spun dacă sînt sau nu conştient de nenorocirea care mă loveşte sau dacă ea deja m-a nimicit.

O infirmieră mi-a adus un pahar cu apă şi s-a retras în vîrful degetelor. Naveed n-a stat mult timp cu mine. Oamenii lui au venit după el. I-a urmat în tăcere, cu bărbia în piept. Ilan Ros s-a reîntors la garda lui. Nici măcar o singură dată nu s-a apropiat de mine ca să mă reconforteze. Abia mult mai tîrziu mi-am dat seama că eram singur în birou. Ezra Benhaim a venit la zece minute după ce trecusem pe la morgă. Era profund dărîmat şi se clătina pe picioare de oboseală. M-a cuprins în braţe şi m-a strîns tare de tot la piept. Cu un nod în gît, nu mi-a putut spune nimic. Apoi Ros a venit să-l ia de-o parte. I-am văzut discutînd pe culoar. Ros îi şuşotea ceva la ureche, iar Ezra dădea tot mai anevoie din cap. A fost nevoit să se sprijine de zid ca să nu cadă, iar eu l-am pierdut din vedere.

Aud maşini în curte, portiere care se trîntesc. Apoi, imediat, paşi răsună pe coridoare, învăluiţi de freamăte şi de mormăieli. Două infirmiere trec grăbindu-se, împingînd un cărucior fantomatic. Răpăitul tălpilor năpădeşte etajul, umple culoarul, se apropie; nişte bărbaţi cu înfăţişare austeră se opresc în faţa mea. Unul dintre ei, scund şi cu fruntea cheală, se desprinde din grup. E tocmai bruta care se plîngea că are un cadavru în grijă şi care voia să-l ajut să-l identifice.
- Sînt căpitanul Moshe.

Naveed Ronnen îl însoţeşte, stînd cu doi paşi mai în spate. Nu prea arată grozav amicul meu Naveed. Pare depăşit, rămas în urmă. În pofida galoanelor lui de superior, pare expediat brusc la rangul de figurant.

Căpitanul flutură un document.
- Avem mandat de percheziţie, doctore Jaafari.
- Percheziţie?...
- Ai auzit foarte bine. Te rog să ne însoţeşti la dumneata acasă.

Încerc să descopăr vreo lumină oarecare în ochii lui Naveed; prietenul meu se uită în pămînt.

Mă întorc spre căpitan.
- De ce la mine acasă?

Căpitanul împătureşte documentul şi-l strecoară în buzunarul interior al hainei.
- Potrivit primelor elemente ale anchetei, dezmembrarea pe care a suferit-o corpul soţiei dumitale prezintă rănile caracteristice integriştilor kamikaze.

Desluşesc limpede cuvintele ofiţerului, dar nu reuşesc să le dau un sens. Ceva se blochează în mintea mea, aidoma unei cochilii care se închide subit după o ameninţare exterioară.

Naveed e cel care îmi explică:
- Nu e vorba de o bombă, ci de un atentat sinucigaş. Totul ne face să credem că persoana care s-a aruncat în aer în restaurant este soţia ta, Amin.

Pămîntul îmi fuge de sub picioare. Cu toate astea, nu mă scufund. Din ciudă. Sau din renunţare. Refuz să mai aud o vorbă în plus. Nu mai recunosc lumea în care trăiesc.

Persoanele care se scoală devreme dimineaţa se grăbesc spre gări şi staţii de autobuz. Tel-Aviv-ul se trezeşte, mai încăpăţînat ca niciodată. Oricare ar fi amploarea distrugerilor, nici un cataclism nu va împiedica Pămîntul să se învîrtă.

Înghesuit între două brute pe bancheta din spate a maşinii de poliţie, privesc clădirile care defilează de-o parte şi de cealaltă a străzii, ferestrele luminate îndărătul cărora, la răstimpuri, se desenează fugare umbre chinezeşti. Uruitul unui camion răsună pe stradă ca ţipătul unei himere adormite deranjate în somn, apoi iarăşi tăcerea amorţită a dimineţilor lucrătoare. Un beţiv se agită în mijlocul unui scuar, probabil încercînd să scape de păduchii care-l mănîncă de viu. La un stop, doi agenţi de ordine se aţin la pîndă, cu un ochi cătînd în faţă, cu celălalt înapoi, ca nişte cameleoni.

În interiorul maşinii, oamenii tac. Şoferul e una cu volanul. Are umeri largi şi o ceafă atît de scurtă de parcă l-ar fi turtit cineva bătîndu-l în cap cu maiul. O singură dată privirea lui m-a măsurat prin oglinda retrovizoare, dîndu-mi fiori pe şira spinării... "Potrivit primelor elemente ale anchetei, dezmembrarea pe care a suferit-o corpul soţiei dumitale prezintă rănile caracteristice integriştilor kamikaze." Am sentimentul că dezvăluirile astea mă vor urmări pînă la sfîrşitul zilelor mele. Ele alternează în mintea mea, mai întîi cu încetinitorul, apoi, hrănindu-se parcă din propriul lor exces, devin cutezătoare şi mă iau cu asalt de peste tot. Glasul ofiţerului continuă să rostească sacadat, categoric şi limpede, absolut conştient de extrema gravitate a declaraţiilor sale: "Femeia care s-a detonat... kamikaze... este soţia dumitale..." Glasul ăsta care mă leapădă se răzvrăteşte; se înalţă ca un val întunecat, îmi năvăleşte peste gînduri, îmi spulberă incredulitatea, retrăgîndu-se apoi brusc, luînd cu sine fîşii întregi din fiinţa mea. Nici n-am vreme să văd limpede în durerea mea că glasul răsună iar ca un val răscolitor din străfunduri, zgomotos, spumegînd, mă atacă de parcă, aţîţat de perplexitatea mea, ar încerca să mă zdrobească fibră cu fibră pînă la dezintegrare...

Poliţaiul din stînga mea coboară geamul. Un val de aer răcoros îmi biciuieşte faţa. Mirosurile fetide ale mării amintesc de un ou stricat.

Noaptea se pregăteşte s-o ia din loc în timp ce zorile se înghesuie nerăbdătoare la porţile oraşului. Printre spaţiile goale dintre clădirile înalte, se pot vedea dungile purulente care fisurează metodic partea de jos a zării. E o noapte învinsă care bate în retragere, dusă de nas şi năucită, încărcată de vise moarte şi de incertitudini.

Cartierul meu mă întîmpină rece. O dubă de poliţie e parcată în faţa vilei. Nişte agenţi stau în picioare de o parte şi de cealaltă a grilajului. Un alt vehicul, parcat jumătate pe trotuar, lasă să se învîrtă luminile albastre şi roşii ale girofarului. Cîteva vîrfuri de ţigări se văd scînteind în întuneric, ca nişte coşuri în erupţie.

Sînt pus să cobor din maşină.

Împing grilajul, pătrund în grădină, urc treptele peronului, deschid uşa casei mele. Sînt lucid, totodată aştept să mă trezesc.

Ştiind cu exactitate ce au de făcut, poliţiştii intră în vestibul şi dau năvală în încăperi pentru a-şi începe percheziţia.

Căpitanul Moshe îmi arată o canapea în salon.
- Putem sta un pic de vorbă între patru ochi, dumneata şi cu mine?

Mă conduce spre scaun, cu un gest curtenitor, dar ferm. Se străduieşte să fie la înălţimea prerogativelor lui, foarte grijuliu cu statutul de ofiţer, dar servilismul lui e lipsit de credibilitate. Nu e decît un animal de pradă sigur de tactica lui acum cînd prada e izolată. Cam la fel ca pisica atunci cînd se joacă cu şoarecele şi prelungeşte plăcerea înainte de a trece la masă.
- Aşează-te, te rog.

Extrage o ţigară dintr-o cutie, o bate uşor de unghie şi şi-o propteşte în colţul gurii. După ce şi-a aprins-o cu o brichetă, azvîrle fumul în direcţia mea.
- Sper că nu te deranjează dacă fumez?

Mai trage două-trei fumuri, urmăreşte cu ochii volutele pînă ce acestea ajung să se confunde cu plafonul.
- Ea te-a lăsat tablou, aşa e?
- Ce-aţi spus?
- Scuză-mă, cred că eşti încă sub şoc.

Ochii lui se opresc o clipă asupra tablourilor agăţate pe pereţi, trec în revistă colţurile încăperii, alunecă peste draperiile impunătoare, mai zăbovesc ici-colo, se întorc apoi ca să mă încolţească.
- Cum poate cineva renunţa la un asemenea lux?
- Ce spuneţi?
- Gîndesc cu glas tare, zice el, agitîndu-şi ţigara în chip de scuză... Încerc să pricep, există însă lucruri pe care nu le voi pricepe niciodată. E atît de absurd, atît de stupid... După părerea dumitale, exista o şansă s-o convingi să n-o facă?... Erai cu siguranţă la curent cu mica ei uneltire, nu e aşa?
- Ce încercaţi să-mi spuneţi?
- Vorbesc totuşi limpede... Nu te uita la mine astfel. Doar n-o să mă faci să cred că nu erai la curent cu nimic?
- Despre ce îmi vorbiţi?
- Despre soţia dumitale, doctore, despre ceea ce a comis.
- Nu ea a făcut-o. Nu poate fi ea.
- Şi de ce nu ea?

Nu-i răspund, mă mulţumesc să-mi iau capul în amîndouă mîinile ca să-mi revin în simţiri. Nu mă lasă s-o fac; cu mîna liberă, îmi ridică bărbia astfel încît să mă privească ţintă în ochi.
- Eşti practicant, doctore?
- Nu.
- Dar soţia dumitale?
- Nu.

Se încruntă.
- Nu?
- Nu-şi făcea rugăciunea, dacă asta înţelegeţi prin a fi practicant.
- Ciudat...

Se aşează doar cu o fesă pe braţul unui fotoliu din faţă, încrucişează genunchii, îşi înfundă cotul într-o coapsă şi îşi cuprinde delicat bărbia între degetul mare şi arătător, cu ochiul mijit din pricina fumului.

Privirea lui tulbure se izbeşte de a mea.
- Nu-şi făcea rugăciunea?
- Nu.
- Nu ţinea ramadanul?
- Ba da.
- A!...

Îşi mîngîie linia nasului, fără să mă slăbească din ochi.
- În fond, o credincioasă recalcitrantă... Pentru a încurca urmele şi a milita pe undeva liniştită. Acţiona cu siguranţă în sînul unei asociaţii de caritate sau în ceva de soiul ăsta; chestiile astea sînt nişte acoperitori excelente, pe care le poţi trage foarte uşor spre tine ca să te pui la adăpostul lor la nevoie. Numai că, în spatele benevolatului, se află întotdeauna o afacere cu beneficii grase; bani pentru şmecheri, un colţişor de paradis pentru cei săraci cu duhul. Cunosc şi eu cîte ceva în domeniul ăsta, e doar meseria mea. Degeaba mi se pare mie că ating fundul prostiei umane, îmi dau seama că nu fac decît să gravitez la marginea ei...

Îmi expediază fum în obraz.
- Nutrea simpatie pentru brigăzile al-Aqsa, aşa e? Nu, nu pentru brigăzile al-Aqsa. Se spune că ele nu favorizează atentatele sinucigaşe. Pentru mine, toate gunoaiele astea sînt tot una. Că sînt din Jihadul islamic sau din Hamas, sînt aceleaşi bande de degeneraţi gata de orice numai să se vorbească despre ele.
- Soţia mea nu are nimic de-a face cu oamenii ăştia. E vorba de o oribilă neînţelegere.
- Ciudat lucru, doctore. Este întocmai ceea ce spun rudele acestor smintiţi cînd te duci să le vezi după atentat. Toată lumea afişează acelaşi aer năuc la fel ca dumneata, toţi sînt depăşiţi de evenimente. E cumva un consemn general pentru a trage de timp sau e un mod plin de tupeu de a vă bate joc de oameni?
- Sînteţi pe un drum greşit, domnule căpitan.

Mă potoleşte cu un gest al mîinii înainte de a mă ataca din nou.
- Cum era ieri dimineaţă cînd ai lăsat-o ca să te duci la muncă?
- Soţia mea a plecat spre Kafr Kanna, la bunica ei, acum trei zile.
- Deci, n-ai văzut-o în aceste ultime trei zile?
- Nu.
- Dar i-ai vorbit la telefon?
- Nu. Şi-a uitat mobilul acasă, iar la bunica ei nu există telefon.
- Are un nume bunica ei? întreabă el scoţînd un carneţel din buzunarul interior al hainei.
- Hanane Sheddad.

Căpitanul ia notă de ce îi spun.
- Ai însoţit-o la Kafr Kanna?
- Nu, a plecat singură. Am dus-o cu maşina miercuri dimineaţă pînă la autogară. A luat autocarul spre Nazareth la ora 8,15.
- Ai văzut-o plecînd?
- Da. Am părăsit autogara o dată cu autocarul.

Doi agenţi se întorc din biroul meu, încărcaţi cu dosare cartonate. Un al treilea îi urmează de aproape, cu computerul meu sub braţ.
- Îmi iau dosarele.
- Ţi le vom înapoia după ce le vom consulta.
- E vorba de documente confidenţiale, de informaţii asupra pacienţilor mei.
- Îmi pare rău, dar trebuie să verificăm noi înşine.

Aud uşile casei trîntindu-se, sertarele şi mobilele gemînd într-o înşiruire de pocnete şi de scîrţîituri.
- Să ne întoarcem un pic la soţia dumitale, doctore Jaafari.
- Sînteţi pe o pistă greşită, domnule căpitan. Soţia mea n-are nimic de-a face cu ceea ce îi reproşaţi. S-a aflat în restaurantul acela exact la fel ca ceilalţi. Lui Sihem nu-i place să stea la bucătărie cînd se întoarce din voiaj. S-a dus liniştită să mănînce ceva.... E aşa simplu. De cincisprezece ani împart cu ea viaţa şi îi cunosc secretele. Am învăţat s-o cunosc, iar dacă mi-ar fi ascuns ceva, pînă la urmă aş fi dibuit-o.
- Am fost şi eu însurat cu o femeie superbă, doctore Jaafari. Era mîndria mea. Mi-au trebuit şapte ani ca să aflu că îmi ascundea esenţialul din ceea ce un bărbat se cuvine să cunoască despre fidelitate.
- Soţia mea nu avea nici un motiv să mă înşele.

Căpitanul se uită în jur căutînd cum să se descotorosească de ţigară. Îi arăt o măsuţă din sticlă în spatele lui. Mai trage un fum, mai adînc decît precedentele, striveşte cu grijă mucul de ţigară în scrumieră.
- Doctore Jaafari, un bărbat oţelit n-a scăpat niciodată cu totul din belea. Viaţa e o veşnică porcărie, un lung tunel minat plin de trape şi de murdărie de cîine. Fie că te ridici dintr-un salt, fie că rămîi la pămînt, asta nu schimbă mare lucru. Nu există decît o singură posibilitate ca să ajungi la capătul încercărilor: să te pregăteşti zi de zi şi noapte de noapte aşteptîndu-te la ce e mai rău... Soţia dumitale nu s-a dus în restaurantul ăla ca să ia o gustare, ci ca să arunce totul în aer...
- Ajunge, am urlat eu ridicîndu-mă, sleit de puteri... Cu un ceas în urmă, aflu că soţia mea a murit într-un restaurant luat ca ţintă de un atentat terorist. Imediat mai apoi, mi se spune că atentatorul kamikaze era ea. E mult prea mult pentru un om istovit. Lăsaţi-mă mai întîi să plîng, apoi daţi-mi lovitura de graţie, dar, vă implor, nu-mi impuneţi şi emoţia şi spaima în acelaşi timp.
- Rămîi aşezat, doctore Jaafari, te rog.

Îl dau la o parte cu asemenea furie încît e cît pe ce să se dea peste cap pe deasupra măsuţei din sticlă din spatele lui.
- Nu mă atingeţi. Vă interzic să vă puneţi mîinile pe mine.

Îşi revine iute şi încearcă să mă stăpînească.
- Domnule Jaafari...
- Soţia mea nu are nimic de-a face cu măcelul ăsta. E vorba de un atentat sinucigaş, ce naiba! nu de o ceartă de menaj. E vorba de soţia mea. Care a murit. Ucisă în blestematul ăla de restaurant. La fel ca ceilalţi. Laolaltă cu ceilalţi. Vă interzic să-i mînjiţi memoria. Era o femeie bine. Chiar foarte bine. La antipodul a ceea ce subînţelegeţi.
- Un martor...
- Ce martor? Ce-şi poate el aminti? Bomba pe care o transporta soţia mea sau chipul ei? De cincisprezece ani îmi împart viaţa cu Sihem. O cunosc ca pe mine însumi. Ştiu de ce e în stare şi de ce nu e în stare. Avea mîinile prea curate ca să-mi poată scăpa cea mai mică pată. Nu e suspectă doar pentru că e ea cea mai lovită. Dacă asta e ipoteza voastră, trebuie să mai fie totuşi şi altele. Soţia mea e cea mai lovită pentru că era cea mai expusă. Dispozitivul exploziv nu se afla asupra ei, ci lîngă ea, probabil ascuns sub scaunul ei, sau sub masa la care se găsea... După ştirea mea, nici un raport oficial nu vă autorizează să afirmaţi lucruri atît de grave. De altfel, primele elemente de anchetă nu au neapărat ultimul cuvînt. Să aşteptăm comunicatele comanditarilor. Trebuie ca atentatul să fie revendicat de cineva. Vor fi poate nişte casete video cu cheie, adresate vouă şi redacţiilor ziarelor. Dacă e vorba de un kamikaze, îl vom vedea şi îl vom auzi.
- Nu e o treabă sistematică la smintiţii ăştia. Uneori se mulţumesc cu un fax sau cu un apel telefonic.
- Nu cînd e vorba de a frapa minţile oamenilor. Iar o femeie kamikaze e un mare succes în sensul ăsta. Mai ales dacă e naturalizată israeliană şi căsătorită cu un eminent chirurg care a fost adesea mîndria oraşului şi care încarnează cea mai reuşită dintre integrări...
- Nu vreau să vă mai aud debitîndu-vă murdăriile despre soţia mea, domnule ofiţer. Soţia mea este o victimă a atentatului, nu e cea care l-a comis. Va trebui s-o luaţi din loc cu ce aveţi, şi asta imediat.
- Stai jos! tună căpitanul.

Strigătul lui mă străbate ca o lamă dintr-o parte în alta.

Picioarele nu mă mai ţin şi mă prăbuşesc pe canapea.

Răzbit, îmi iau capul în mîini şi mă chircesc făcîndu-mă ghem. Sînt ostenit, uzat, torpilat; ca un vas spart iau apă de peste tot. Somnul mă chinuie cu o rară mîrlănie; refuz să mă scufund. Nu vreau să dorm. Mi-e teamă să aţipesc ca să nu aflu iarăşi şi iarăşi, la ieşirea de pe tărîmul viselor, că femeia pe care o iubeam mai mult decît orice pe lume nu mai este, că a murit sfîrtecată într-un atentat terorist; mi-e teamă că va trebui să suport la fiecare trezire aceeaşi catastrofă, aceeaşi nenorocire... Iar căpitanul ăsta care zbiară la mine, de ce nu se face praf şi pulbere? Aş vrea să dispară pe loc, aş vrea ca spiritele aducătoare de nenorocire care îmi bîntuie casa să se facă nevăzute, aş vrea ca un uragan să-mi spargă ferestrele şi să mă ducă departe, foarte departe de îndoiala care îmi chinuie măruntaiele, îmi încurcă reperele şi îmi umple inima de grave incertitudini...