Text dezvoltat în cadrul grupurilor de lucru "Întâlniri de scris", care au loc periodic online sub îndrumarea Verei Ion.
Stătea aproape înlemnită pe peronul din Gara de Nord, așteptându-și trenul spre Mangalia. Încă nu-i venea să creadă că e aici, cu biletul în mână și cu un rucsac mic în spate. O rochie de schimb, costumul de baie și-un prosop de față, asta era tot ce luase după sine. Avea încă trupul inundat de adrenalină și de furie și nu se gândise la nimic altceva decât că nu-și dorește să se întoarcă acasă prea curând.
Intrase pe peron de câteva minute și aștepta plină de teamă să tragă trenul și să urce. Ecourile indiferenței din glasul lui Victor îi reverberau încă în corp. Din când în când își scotea telefonul și-și verifica notificările. Niciun apel pierdut. Niciun mesaj nou. Răsuflă ușurată și își mișca ușor mâinile și picioarele, căutându-și concretețea corpului. Decise să-și pună telefonul pe silent fără vibrații și să-l arunce în rucsac. Să uite de el. Să uite de București, de ceartă și de ea însăși.
Se urcă în tren și-și ocupă locul de la geam. Încă ținea biletul în mână așa de strâns încât se înmuiase în forma degetelor ei. Patru ore. În patru ore o să fie deja departe de casă, cu alte gânduri. Liberă. Rămase așa câteva clipe, privind în gol biletul. Nu-și dăduse seama nici când locul din fața ei fusese ocupat de o doamnă bătrână, care ținea în brațe un bișon maltez, nici când trenul plecase din gară, începându-și legănarea lină. "Oare cum se poate ca un om să-l privească pe altul cu atâta răceală cu cât m-a privit el atunci când i-am spus ceva atât de intim, atât de dureros? Oare cum se poate să fi stat atâta vreme alături de mine și să nu poată să-mi ofere nici măcar un strop de alinare atunci când îi spun că-mi zbiară inima-n piept de tristețe?" Scene risipite i se perindau din nou prin fața ochilor, revenind mereu la chipul lui rece și lipsit de milă și la tăcerea care a urmat întrebării "Victor, eu totuși contez în vreun fel pentru tine?". Valuri de furie îi invadau concomitent trupul, cerându-și dreptul de a se manifesta deplin, însă tot ce putea face acum era să-și înghită lacrimile și să meargă mai departe.
- Bună ziua, biletele vă rog! o readuse în prezent vocea plictisită a controlorului C.F.R.
- Bună ziua. Uitați! îi întinse ea biletul, ridicându-și privirea din podea.
În timp ce controlorul îi perfora biletul, ochii i se opriră fără voie asupra doamnei cu bișonul, care se uita senină pe geam. Avea un aer prețios, născut dintr-o mulțumire care i se putea citi atât în gestul blând cu care își mângâia cățelul, cât și în compasiunea plină de căldură a privirii sale. "Ciudat, tare ciudat. Să mergi așa, singură, cu cățelul la purtător și să simți din asta bucurie..." se gândi Liliana cu privirea încă șovăindu-i pe chipul bătrânei. Agitația nervoasă pe care o simțise acum 5 minute pretutindeni în corp se risipea doar uitându-se la ea.
- Vă mulțumesc! Călătorie plăcută! îl auzi pe controlor spunând în timp ce-i întindea biletul perforat.
- Mulțumesc! îi răspunse ea cu un surâs timid, ca și cum abia acum ar fi realizat că poate să ia o pauză de la propriile-i gânduri și să fie prezentă.
Respiră adânc de câteva ori, în timp ce-și mângâia pulpele de sus în jos, cu gesturi ample și răbdătoare. "Pot să fac asta" își spuse nesigură, gândindu-se la toată aventura în care se lansase din nevoia de a fugi. "Pot să fac asta pentru mine" își repetă apăsat și o privi din nou pe doamna care acum citea liniștită în fața ei.
***
Ajunsese de vreo două ore bune la cazare și senzația de neliniște din picioare nu o părăsise nici măcar o secundă. Se tot foise în susul și-n josul camerei de la Solymar cu pași mari și agitați, frecând-și din când în când umerii. "Să deschid puțin geamul să intre un pic de aer", își spuse în timp ce-și îndrepta pașii către fereastra de termopan greu.
Deschise geamul și rămase o vreme ca hipnotizată de mișcările line ale mării și de mirosul greu de sare, combinat cu cel de hamsii prăjite. Ceva din combinația asta trezea în pieptul ei un entuziasm bizar, pe care nu-l mai simțise din adolescență. "Poate că n-am greșit totuși urcându-mă în primul tren către Mangalia, singură și cu minimul de haine" își spuse ea, vizibil mai relaxată, în timp ce-și căuta cu privirea sandalele. "Poate că toată povestea asta o să-mi prindă bine", continuă să gândească în timp ce-și lega breteaua de la sandaua stângă. "Poate Nina avea dreptate atunci când îmi spunea că dacă reușesc să le observ pe toate fără să mă implic emoțional o să mă simt mai puternică și mai stăpână pe mine" își spuse aproape în joacă, în timp ce termina de legat și breteaua de la sandaua dreaptă.
Se întinse și-și luă cheile din cuier cu o mișcare lentă, dar fermă. Dădu să iasă pe ușă, când își zări cu coada ochiului silueta în oglinda de pe hol. Zăbovi puțin cu privirea, cercetându-se în lumina obscură a holului îngust și prăfuit, apoi băgă cheia în ușă și plecă spre plajă.
***
Era o zi senină și călduroasă, iar briza mării bătea suficient de tare încât să nu aibă timp să simtă că fierbe în propria-i piele, tânjind minut de minut să se ascundă sub umbrelă sau să fugă mâncând pământul către mare. Stătea de două ore în fund, pe un prosop pe care era desenată o tipă brunetă, cu trupul zvelt și cu abdomenul bine lucrat, alături de un tigru cu privirea sălbatică. Ședea și fuma lent, țigară după țigară. Găsise un pahar de plastic în care fusese nu demult niște bere Ursus și-l făcuse scrumieră, turnând pe fundul lui două degete de apă din sticla ei de Bucovina. Avea lângă ea crema de plajă SPF 30, cu care nu avusese chef să se dea încă, dar pe care o păstra lângă pulpa stângă, ca pe-un prieten care îi garanta că nu este, totuși, singură.
De când ajunsese pe plajă se lăsase vrăjită de aceeași mișcare lină a mării pe care o observase și de la geamul hotelului. Valurile mici și dese se spărgeau la mal cu câte un clipocit delicat. Privea în zare, către multitudinea de trupuri care o înconjurau, în forme diferite, fiecare spunând parcă o poveste. Le analiza blând, cu un ochi cercetător și totuși lipsit de judecată, încercând să le intuiască poveștile. Din când în când, trăgea cu urechea la câte o conversație din stânga sau din dreapta, care părea mai interesantă. Mai aprindea câte o țigară și își întorcea apoi privirile către mare, care parcă aici și acum avea puterea magică de a o ajuta să se pună pe sine însăși între paranteze. Nu simțea nevoia să se ducă mai aproape de mare sau să se scalde și aproape că nu-i plăcea prea mult nici să se miște pe prosop, ca și cum lentoarea mării și a valurilor o cuprinsese prin toți porii și pe ea. Undeva mai departe, două tipe discutau aprins despre drepturile femeilor, strivind cu fiecare nou argument câte o fărâmă din patriarhatul în care fusese crescută Liliana.
- Și dacă vreau să-mi dedic viața unei alte misiuni decât aia de a face și a crește copii, care-ar fi problema? Nimeni nu înțelege că de fapt trecem cu toții prin ciclurile astea de viață-moarte-viață, că vrem, că nu vrem? Naștem și îngropăm idei, afaceri, romane... se auzea din fundal glasul puțin pițigăiat al uneia dintre tipe, cea cu trupul suplu și chipul ușor mânios.
Liliana mai trase puțin cu urechea la discuția asta, urmărind cum cele două femei dezbat cu pasiune temele vieții, ale morții și-ale creației. Îi făcea plăcere să audă atâta vervă în idei, atâta curaj și coerență, și-n același timp se simțea bine că este doar observatorul acestui dialog care contrazicea toate regulile în care fusese crescută.
Respiră adânc, umplându-și plămânii cu aerul sărat și-și îndreptă din nou privirea și toată atenția către mare, fără să poată nega faptul că ideile auzite mai devreme mișcaseră ceva în ea. Își aprinse o țigară și-și lăsă privirea să plutească absentă în gol. "Cum ar fi arătat viața mea dacă ar fi fost prin preajmă cineva care să-mi spună că pot să iau decizii, că pot să creez, că am voie să-mi decid singură libertățile trupului, ale sufletului și-ale minții?" Râse înfundat, pentru că figura autoritară a tatălui său care o certa de fiecare dată când o vedea dată cu ruj roșu se conturase deja fantomatic, dar apăsător în mintea ei. Își scutură capul. "N-am să mă duc acolo. În primul meu weekend departe de casă n-am să șed cu tata în gând. Refuz" își spuse și respiră profund, ca și cum aerul din plămâni ar fi fost izvorul care putea disipa tristețea care o cuprinsese în ultimele câteva minute.
Mai în față, aproape de malul mării, o fetiță de vreo 5 ani și-un băiat de vreo 6 se jucau de-a polițiștii cu pistoale pline cu apă. Fata, mai mică de statură și ageră reușea să se ferească în ultimul moment de gloanțele băiatului, în timp ce acesta devenea din ce în ce mai neatent.
- Lasă că te prind eu, urla băiatul din toți plămânii în timp ce râdea și alerga după micuță.
- Poate n-o să mă prinzi! îl tachină ea, ochind cu un jet de apă fix pe piciorul lui stâng. Poate c-am să fug și-am să mă pitesc, continuă ea în timp ce alerga cât o țineau picioarele către dig, pentru a se adăposti.
Fără să vrea, Liliana se văzu urmărindu-i cu privirea și zâmbind cu toată gura. Râse vizibil de inocența jocului lor și de frumusețea cu care îl desfășurau sub ochii lumii, ca și cum nimic altceva n-ar mai fi contat pentru ei. Ceva în inima ei se încălzea, totuși, de fiecare dată când stătea prin preajma copiilor. Devenea mai senină, mai prezentă-n trup și mai disponibilă să trăiască din toată inima. "Anii or să treacă peste ei și, Doamne, ce mi-aș dori să pot face ceva ca să-i îndemn să rămână așa inocenți, fără frică de necunoscut, luând viața în joacă și râzând cu toată inima" se gândi pentru sine în timp ce stingea țigara în paharul în care se strânseseră deja alte cinci chiștoace. Se uită la crema de plajă, care stătuse așa de lipită de piciorul ei stâng, că-i lăsase o urmă roșie, apăsată în piele și-o băgă în rucsac.
Se uită din nou la mare, care începuse să-și îndesească valurile și apoi își roti ochii în jurul ei pe plajă. Un pic mai în față, pe dreapta o zări pe fetița de mai devreme, udă leoarcă la păr și înfășurată într-un prosop roz, mare și pufos. Alături, părinții ei se îmbrățișau tandru, șoptindu-și unul altuia glume, ca doi îndrăgostiți. Fetița, descoperind că ai ei nu-i sesizează apariția, își luă avânt, alergă spre ei și-i îmbrățișă pe amândoi, strângându-le picioarele tare, tare, pentru a-și semnala prezența și pentru a-i aduce și mai aproape unul de altul și de ea.
Privi scena asta și-i dădu voie să cadă adânc în piept, cu toată greutatea pe care o avea. Se mai uită o dată în direcția familiei care acum își strângea cearceaful și umbrela de soare ca o adevărată echipă și-și mută repede privirea la propriile-i picioare. Începu să sape cu călcâiele gropi în nisip, punând în mișcarea asta o parte din durerea care-i răscolea măruntaiele, însă curând își dădu seama că nu-și mai poate evita durerea.
Simți cum o cuprinde încet un plâns stins, fără suspine, dar cu lacrimile scurgându-i-se șiroaie pe bărbie. Ar fi vrut să-și țipe durerea care îi inunda toată ființa, dar nu-și dorea să-i alarmeze pe cei ce se aflau în preajma ei, pe plajă, așa că-și înăbuși urletul mușcându-și pumnul drept. Se ghemui în sine, în timp ce vorbele doctorului îi răsunau fără încetare în minte: "Nu există o cale blândă prin care să vă spun ceea ce urmează să vă spun, dar rezultatele testelor ne indică faptul că pereții uterului dvs. sunt mult prea subțiați pentru a putea susține o sarcină sănătoasă." Nimic n-o mai interesase după asta, deși medicul încercase să-i prezinte câteva tipuri de tratamente care i-ar fi putut adăuga între 10 și 15 procente de reușită în cazul impregnării.
Nimic nu mai conta pentru ea - ușa asta era închisă definitiv și irevocabil, într-un moment al vieții ei în care nici nu apucase să se gândească la propriile-i dorințe. Plângea acum ce nu putuse să plângă în cabinetul medicului, apoi când i-a dat veștile lui Victor. Plângea acum durerea pe care o simțise când îl văzuse indiferent, mai curând satisfăcut parcă de faptul că nu mai trebuia să-i explice de ce el nu vrea copii. Plângea acum pentru toate posibilitățile pierdute, pentru toate acele versiuni ale ei ca femeie pe care nu avea să le cunoască vreodată. Se descărcă așa vreme de câteva zeci de minute bune. Când își ridică privirea să privească spre mare, descoperi o plajă mult mai goală, îmbrăcată în lumina roșu-sângerie a apusului.
Respiră și-și sprijini privirea pe valurile ce adunau acum din ce în ce mai multă spumă la mal. Își aprinse o țigară. Stătu așa, urmărind roșul apusului prelingându-se pe unduirile bogate ale apei sărate. Era ceva în peisajul ăsta care o liniștea, asemenea unei îmbrățișări tandre, așa că se lăsă învăluită de peisaj, dându-și voie să se piardă un pic pe sine privindu-l.
Își termină țigara și-o aruncă în joacă în scrumiera de plastic, în timp ce se ridica de pe prosop. Păși încet către mare, rostind cu voce tare: Se pare că am rămas doar noi două, bătrână învolburată și tandră.
***
Lăsă de-o parte pentru o clipă toate trăirile care o copleșiseră acum nu mai mult de cinci minute. Păși asumat, cu atenția îndreptată asupra senzației calde pe care o simțea în tălpi, atingând nisipul încă fierbinte de la ultimele raze ale soarelui. Se apropia ferm de mare, ca și cum fiecare pas prin care se îndepărta de prosop ar fi pus distanță între ea și durerea pe care tocmai ce-și dăduse voie să o trăiască. Nu clipi și nu-și tensionă nici măcar o secundă trupul când atinse pentru prima oară marea cu picioarele. Din contră, răceala ei părea să-i dea putere să continue, putere să se detașeze. Păși ușor, savurând fiecare fracțiune de secundă și fiecare milimetru de piele răcorită. Înaintă cu pași rapizi până când apa îi trecu de genunchi, apoi încetini voit ritmul întâlnirii dintre ea și mare. Valurile mici și dese îi dansau pe pulpe, chemând-o să intre în jocul lor. Le privea și își trecea palmele prin coama lor albă și fragilă, ca și cum ar fi fost ea însăși un copil care vedea marea și-i simțea viața pentru prima oară. Ultimele raze ale soarelui îi încălzeau încă umărul stâng cu o sărutare rozalie și plină de viață.
Un fior de plăcere îi cuprinse trupul care conținea acum un elan vital pe care nu-l mai cunoscuse de multă vreme. Un fior care îi dădu imboldul de-a se arunca cu totul în apă. Ah, senzația asta de-a te pierde pe tine însuți în ceva mai mare decât tine... asta nu mai simțise ea. Inima i se opri pentru o fracțiune de secundă, ca pentru a confirma unicitatea bucuriei care îi străbătea acum întreaga ființă. Fiecare por din trupul Lilianei era acum scăldat în apa mării, fiecare particulă din corpul ei simțea plonjarea în abis și fiecare moleculă se delecta în răcoarea recunoștinței. Privi în larg, lăsându-și trupul să respire odată cu marea. Nu mai gândea, doar era.
Imagini amestecate fără șir îi fugăreau mintea fără ranchiună. O zi de vară când se urcase pentru prima oară în dudul alb din fața blocului. Un zâmbet timid de-al Ninei, care îi povestea ceva stupid despre pisica ei. Bătăile propriei inimi atunci când s-a văzut pe lista celor admiși la Litere. Chipul îngrijorat al mamei, întinzându-i termometrul. Privirea aspră a tatălui de când întârziase pentru prima oară acasă seara, fără să anunțe. Gustul de înghețată Scufița Roșie. Prima gură de aer cu miros de tei dintr-o primăvară în care stătea încă singură în chirie. Lacrimi. Inimi. Mâini. Regrete. "Cine a trăit toate astea, Doamne? Eu unde eram, cum existam, de ce nu le vedeam?" își spuse în gând, trecându-și mâinile dinspre șolduri înspre sâni, ca pentru a proba concretețea propriului trup. "Atâta viață ai irosit în mine, Doamne, și eu n-am fost aici s-o trăiesc" continuă debusolată, ca și când și-ar fi simțit membrele pentru prima oară, direct în forma asta mare și greoaie a trupului de adult.
Luă o gură de aer și se scufundă în mare, testând limitele propriului trup și după câteva secunde își dădu voie să plutească. Trase încă o gură de aer în timp ce-și poziționă trupul cu fața în sus și cu urechile scăldate încă pe jumătate în apă. Își adânci privirea în cer și își lăsă trupul condus de valurile mării. Imaginile se risipiseră acum și rămase, din nou, doar ea și marea, ale cărui mișcări line îi șopteau parcă "Trăiește".
Își lăsă trupul să plutească nestingherit, urmând îndeaproape unduirile valurilor. Privirea îi alunecă și ea spre cer, unde câțiva nori își făcuseră cuib deasupra ei, scăldați în ultimele raze ale soarelui. Înaltul cerului, înălțimea și vastitatea lui infinită o ajutau să realizeze cât este de mică în acest univers complex. "Ce-ți pasă, ție, Soare, de durerile mele trecătoare și de pasele mele proaste? Zi de zi te ridici și strălucești din nou. Te uiți la mine, la noi toți și ne vezi zi de zi viețile mici, natura pieritoare. Ne naștem, suferim, murim, iar tu ne observi de departe, jucându-ți rolul tău de veșnic iluminator al zilelor noastre. Pentru tine suntem o secundă trecătoare ca o clipire."
Liliana găsea o alinare stranie în conștientizarea propriei micimi. Trupul i se relaxase total, îmbrățișat de căldura mării care o purtase aproape de mal. Își scufundă din nou întreg trupul în apă și înotă un pic mai în larg și ieși la suprafață într-o zonă în care apa nu-i depășea jumătatea gâtului. Își înfipse cu încredere tălpile în nisip și privi punctul în care albastrul mării se întâlnea cu sângeriul cerului. Respiră. Simțea o libertate aparte să se simtă mică în mare, conținută în eternitatea dintre cer și pământ. Să fie, fără să se judece. Să trăiască moment de moment cu prezența celui ce știe că într-o zi nu va mai fi. Privind la vastitatea ce-o înconjura și la toate elementele naturii, martorii singulari ai prezenței ei pe această plajă, în această clipă de luciditate se simți un pic mai ușoară.
Decuplată într-un mod bizar de sănătos de tot ceea ce fusese înainte de această clipă, își dădu voie să existe și îi făcu loc speranței în corpul ei. "Poate nu suntem în lume ca să suferim, ci ca să ne detașăm" îi trecu prin gând pentru prima oară. Se mai cufundă o dată în mare, purtând cu sine această ultimă afirmație. Simți din plin prezența mării protectoare, asemenea unui uter care înconjoară și sprijină un bebeluș. Nu, nu era a nimănui, era a mării. A cerului și-a norilor, a soarelui și-a lunii. Se lăsă ridicată la suprafață și se scufundă din nou de câteva ori, enumerând aproape ritualic: "îți las ție, mare, durerea mea de a nu putea fi mamă", "îți las ție, mare, tristețea de-a fi eșuat ca soție"... Cu fiecare gură de aer se simțea mai liberă și mai plină de viață, ca și cum marea ar fi ascultat-o și-ar fi primit fără tăgadă toate greutățile ei. O ultimă scufundare îi dădu imboldul să se elibereze și de sentimentul acela de paralizie cu care plecase de acasă, lăsând în urmă cu curaj fragmente din ea care se temeau de viață.
***
Când ajunse înapoi pe cearceaf, plaja era deja goală, iar briza adia tăios și rece. Se zgribuli fără să uite de plinătatea cu care pășise afară din mare. Își strânse repede tot ce mai avea împrăștiat pe prosop și îl scutură bine. Și-l înfășură în jurul corpului, își luă rucsacul și plecă înapoi spre hotel cu pași calmi și hotărâți, fără să se gândească prea mult.
O salută scurt pe recepționeră și se duse direct în cameră. Se dezbrăcă repede și întinse tot ce era ud pe sârma de lângă fereastră, apoi se strecură în duș. Când ieși, își verifică din instinct telefonul. 6 apeluri nepreluate, toate de la Victor. 12 mesaje nervoase pe Messenger în care o certa, practic, că îndrăznise să nu apară înapoi în casă la ora cinei. Amenințări stupide și jigniri cu care se obișnuise deja. Un mesaj vocal din care răzbea vocea îngrijorată a Ninei: "Sper că ești bine. Mi-a bătut acum o jumătate de oră Victor la ușă să mă întrebe de tine, dacă știu unde ești și când te întorci. Părea nervos și frustrat, suspicios că te-aș putea ascunde eu cumva. I-am spus că nu știu nimic de tine, că ultima oară ai fost pe la mine acum trei zile, când am stat împreună la o cafea. M-a privit cu ochi mari și amenințători, ca și cum ar fi fost sigur că-l mint. I-am spus că-i dau un semn dacă îmi scrii sau aflu ceva de tine și a plecat nemulțumit. Sper că ești bine."
Respiră adânc și lăsă telefonul să-i alunece din mână. Își acoperi fața cu mâinile și își mângâie ușor obrajii, cu stăpânirea celei ce știe ce urmează după o astfel de discuție. Își frecă ochii și respiră profund încă o dată. "Timpul înapoi n-am cum să-l dau, iar vacanța asta mică pare să-mi prindă bine", își spuse ea, constatând că trupul ei nu mai reacționează cu frică la vederea numelui lui Victor. Luă telefonul de pe pat și înregistră un apel vocal pentru Nina, în care îi spunea să nu-și facă griji, că este bine și că a fugit puțin din București. Îi scrise un mesaj scurt și lui Victor, în care îl înștiință că se va întoarce acasă mâine după prânz.
Lăsă telefonul pe pat, fără să aștepte răspunsurile celor doi. Știa deja că Nina se va bucura că și-a găsit curajul să plece, chiar și puțin, iar Victor... sigur Victor se va înfuria că e ultimul care află, dar puțin îi păsa. Chicoti ușor când realiză ce gândea despre el, apoi repetă cu voce tare, pentru sine: "P U Ț I N Î M I P A S Ă"
Se întoarse și privi din nou către mare, de la fereastra camerei sale de hotel. Din ce în ce mai învolburată, dansa sălbatic în ritmul unui vals vienez. Își lăsă privirea să zăbovească acolo și o admiră. Fiecare unduire, fiecare val și fiecare dâră de spumă rămasă aveau asupra ei un efect hipnotic.
***
Poate că n-am fost prezentă în mine atâția ani și poate că nu m-am descurcat foarte bine nici cu trăitul. M-am temut mult, m-am ghemotoșit în sine și am vrut să mă protejez. M-am protejat și cu fiecare nouă provocare pe care mi-a adus-o viața, mi-am ridicat câte un pic ziduri de cărămidă ce au devenit în curând fortărețe. Mama m-a crescut cu gândul că lumea în care trăim e o lume periculoasă, iar tata mi-a demonstrat-o cu fiecare acces de furie necontrolată pe care îl avea ori de câte ori viața nu se supunea voinței lui. Am trăit după reguli sigure: să termin o facultate, să-mi găsesc un serviciu, să mă căsătoresc. Nu mi-am pus vreodată problema că mă închid între ziduri. Am făcut ceea ce făcea toată lumea. Am trăit așa cum părea că trăiește toată lumea. N-am experimentat. N-am încercat să ies din tipare. Mi-am sacrificat fericirea până în punctul în care am început să nu-mi mai aud vocile care ar putea să-mi spună ce-mi doresc. M-am lăsat trăită de viață fără să mă întreb, fără să caut, fără să înțeleg. Văd asta acum și mă doare. Fragmente de viață s-au dezlipit deja de mine și nu mai pot fi chemate înapoi. Frumusețea anilor de tinerețe s-a transformat și ea în altceva, în figura asta banală, cu încrețituri la colțurile ochilor și cu privirea tristă. Corpul mi-e greu de tot ce-am trăit fără să fi trăit, iar timpul trece. Cu fiecare val care se apropie de mal, o clipă din viața mea se scurge către eternitatea Morții. Sau a Nimicului, ca să sune mai simpatic.
***
Dincolo de toate aceste gânduri, Liliana era prezentă și atentă la fiecare detaliu ce o înconjura. Camera de hotel ce înainte nu-i păruse decât prăfuită își spunea acum povestea. Etajera din lemn, degradată de trecerea timpului fusese martora atâtor familii care au căutat adăpost aici. Cele două noptiere aproape lipite de tăblia patului văzuseră mai multe generații de copii cercetători, deschizând și închizând sertare magice. Patul care ocupa mare parte a dormitorului fusese gazda multor nopți de iubire, de tandrețe, de apatie. Câte și mai câte văzuseră pereții ăștia pe care îi criticase pentru culoarea verde ștearsă.
Își dădu voie să vadă, să simtă și să miroasă timpul prin semnele pe care le lăsase asupra a tot ce o înconjoară. Se plimbă încet prin cameră, dându-și seama de propria neutralitate în spațiul poveștilor spuse de toate aceste obiecte străine. Zâmbi cu lejeritatea celui căruia nu-i pasă ce se va întâmpla mâine și apucă pătura și pernele, ciufulindu-le, bătându-le, smucindu-le. Deranjă cearceaful de pe pat, se urcă și se rostogoli vioi de câteva ori. Da, trăia. Da, ocupa un loc în spațiu, un loc pe care merita să-l ocupe. Nu, nu-i păsa că deranja. Se întinse de câteva ori pe-o parte și pe alta, bucurându-se din plin de toate momentele mici care până acum trecuseră pe lângă ea. Își lăsă trupul moale să se afunde în salteaua bățoasă și uzată și zâmbi. Trăia.
***
Se plimba deja de vreo jumătate de oră pe faleză, puțin pierdută în gânduri difuze și un soi de vinovăție pentru că plecase de acasă, amestecată cu un sentiment straniu de curiozitate vizavi de ce i-ar putea aduce prima noapte din ultimii cinci ani pe care o petrecea singură. Lumina alb-gălbuie a lunii se reflecta timid în valurile mării, iar cerul înstelat se căsca deasupra ei, atât de aproape că părea s-o înghită. Fel de fel de chipuri i se perindau prin gânduri, fără ca vreunul să se așeze în prim-plan. Trupul îi era inundat de-o agitație ciudată, aceeași care o scosese din camera de hotel la 10.30 noaptea și care o împingea să caute în exterior ceva ce i-ar putea umple golul interior.
Reușise să se bucure vreme de vreo oră de propria-i prezență răzleață, care ciufulea cearceafurile și care își dădea voie să zâmbească din toată inima. Se foise prin cameră asemenea unui copil ce descoperă pentru prima oară că acțiunile și gesturile sale au un impact asupra mediului. Deschisese și închisese de câteva ori sertarele de la noptiera de pe partea stângă, înfoiase pernele, scormonise prin șifonier după umerașe și răvășise praful de prin toată camera. Le făcuse pe toate cu privirea senină și cercetătoare, descoperindu-și parcă o candoare a gesturilor de care nu se credea capabilă. Se îmbrăcase și dezbrăcase de câteva ori, încercând să-și dea seama dacă își dorește să iasă afară sau să rămână în cameră. Își verificase telefonul pe la 9.30, mai mult din reflex și găsi trei mesaje de la Victor. Majusculele i se impregnaseră pe retină și, deși nu-și dorea să le citească, deschise notificările și se găsi față-n față cu agresivitatea de care se temea deja.
NU ÎMI VINE SĂ CRED CĂ-MI FACI ASTA, CURVO!
CRED CĂ NU-ȚI DAI SEAMA CE FACI, NEMERNICO! ÎN CASA MEA SĂ NU TE MAI VĂD, MĂ AUZI? SPER SĂ RĂMÂI ÎNFIPTĂ ACOLO UNDE TE-AI DUS!
EȘTI UN NIMIC, PROASTA NAIBII. NU MERIȚI TOT CE ȚI-AM OFERIT.
Inima i se opri pentru câteva fracțiuni de secundă, încercând parcă să decidă ce emoție să prioritizeze: durerea amară sau furia care deja începuse să i se dezlănțuie în picioare? Mâinile îi tremurau de fiecare dată când ajungeau în punctul ăsta al jignirilor fără temei, agresive și dure. Spatele i se umpluse de o transpirație rece, care însoțea o frică primară, inexplicabilă. Lăsă telefonul pe pat și începu să se plimbe alert prin cameră, neînțelegând prea bine ce se întâmplă în corpul și în sufletul ei. Ar fi vrut să ceară ajutor cuiva, ar fi vrut să se cuibărească undeva unde să se simtă în siguranță, protejată de tot ce se întâmpla în ea. Luă de câteva ori telefonul în mână, cu dorința de a-și depăși propria neputință, dar nu știa pe cine să sune. Cui să ceară ajutor? Cui să spună ce se întâmpla? Cine ar putea să facă cu adevărat ceva pentru ea?
Se gândi s-o sune pe Nina, dar nu se cunoșteau încă atât de bine cât să se poată încrede în ea pentru sprijin. La urma urmei se mutase la ei în bloc doar de vreo trei luni și probabil că se apropiaseră doar pentru că erau de-o seamă și își descoperiseră și câteva pasiuni comune. Se gândi apoi să-l sune pe Claudiu, dar îi era prea rușine să-i povestească unui bărbat prin ce trecea, așa că renunță repede la gândul ăsta, chiar dacă știa că el ar face orice pentru ea. Frunzări agenda de telefon, mutându-și privirea de la un contact la altul. Majoritatea nu însemnau nimic pentru ea - foști colegi de facultate cu care nu mai vorbise de când lumea și pământul, câțiva amici pe care îi avea în comun cu Victor și un șir foarte lung de părinți pe ai căror copii îi meditase cândva la română. Oftă și își lăsă câteva lacrimi să-i alunece în tăcere pe obrajii crispați. "Adevărul e că n-am pe nimeni în care să am încredere. Am închis demult ușa prietenilor care m-ar fi putut asculta, de când îi luam apărarea lui Victor în fața lor, deși știam că sunt îndreptățiți să-mi spună să-l părăsesc."
Se așeză pe pat, cu mâinile încă tremurându-i pe telefon și cu privirea disperată, căutând un ajutor, când începu să sune mama ei. Răspunse fără să gândească. Spera că familiaritatea vocii ei o va calma cât să poate susțină o conversație de rutină. O întâmpină, însă, glasul agitat și nervos al mamei:
- Liliana dragă, nu știu unde am greșit când te-am crescut. Acum două minute am închis telefonul cu Victor. Era disperat, plângea că ai plecat de acasă fără să-l anunți. Liliana mamă, ce-ți trece prin căpșorul ăla mic și tâmp de pleci așa de nebună și-ți lași bărbatul să tremure de durere acasă? Ție ți s-a urât cu binele?
- Mamă, te rog nu începe și tu... spuse Liliana cu o voce stinsă, în care se putea simți deznădejdea. Tu chiar crezi ce îți spune el?
- Lilișor dragă, ce pot să cred altceva? M-a sunat plin de îngrijorare, cerându-mi sfatul ca și cum i-aș fi cel mai drag părinte. Mi-a povestit cum ai țipat, te-ai îmbufnat și ai plecat, toate pentru că era obosit și nu ți-a dat ție atenție...
- Mamă, te rog să te oprești! reuși Liliana să rostească cu o voce apăsată, pentru care nici ea nu știa de unde își găsise puterea. Nu știi ce s-a întâmplat între noi, și nici nu am pretenția ca tu să înțelegi. Te rog doar să nu te bagi. E căsnicia mea, durerea mea și viața mea roasă de cariile voastre. Eu o trăiesc, eu o rezolv! spuse cu voce din ce în ce mai tăioasă și apoi îi închise în nas.
Ecourile ultimelor două fraze încă mai rezonau în pereții subțiri ai camerei de hotel, ca și când acele cuvinte ar fi avut propria inteligență și ar fi ales să se impună în fața Lilianei. "Da, e căsnicia mea de căcat, în care mi-am pierdut nu numai anii tinereții, ci și puterea de a fi independentă, dorința de a crea și încrederea că pot să reușesc să fac ce-mi propun. Căsnicia în care m-am pierdut pe mine." își spuse pentru sine și lăsă să-i curgă lin câteva lacrimi ce nu mai puteau fi întoarse din drum. Simți că nu mai știe cum să facă aerul să îi ajungă în plămâni și să se răspândească apoi în restul corpului, așa că se împletici în grabă spre fereastră, străduindu-se din răsputeri să inspire aerul sărat și umed. Își rezemă coatele pe pervaz și-și aplecă fruntea cât putu de mult, lăsându-și capul să atârne greu și lacrimile să-i curgă necontrolat. Corpul tensionat începu să-i tremure, să transpire și să se schimonosească în fel și chip, căutând să exprime ceea ce reprimase ani la rând. Se lăsă dusă de curentul propriei dureri, nefiind capabilă să-și mai contureze gânduri, plutind doar de la o stare la alta. Lăsa neputința să-i circule prin vene, fără să se mai lupte cu ea. Simțea în continuare frica de a-l părăsi, dar n-o mai lua de bună. În fine, simțea cum în capul pieptului i se adunase toată viața netrăită, care o aștepta răbdătoare să se trezească și să se deschidă. Se lăsă scuturată de toate aceste trăiri acompaniate de un plâns convulsiv, care își cerea dreptul la existență, până când lacrimile îi secaseră, iar corpul devenise prea obosit ca să se mai contracte în ritmuri haotice. Doar picioarele îi mai erau încă inundate de o nervozitate fără margini, care-i dădu și energia să decidă să plece spre plajă ca să privească din nou marea.
***
Odată ajunsă afară din hotel, se lăsă îmbrățișată de aerul răcoros. Fără să găsească prea multă noimă în propriile-i gesturi, își urmă picioarele către plajă, simțind că numai marea o poate sfătui acum. Își strânse cu blândețe mâinile în jurul corpului, într-un gest zgribulit. Își lăsă mâinile să zăbovească puțin pe umerii reci, mângâindu-i cu răbdare. Nu împachetase niciun hanorac sau vreo jachetă subțire, dar nu-i păsa prea mult de asta.
O trecu un fior când valurile calde îi atinseră tălpile și începu să se joace în nisipul ud, desenând lent, cu degetele mari de la picioare fel de fel de forme și observând mai apoi cum marea le înghițea pentru totdeauna. Se trase în spate, ferindu-se de un val mai puternic și își afundă tălpile în nisip până când simți că forma lor rămâne imprimată acolo, martoră a singurătății sale. Analiză pentru câteva fracțiuni de secundă acest mic fragment al existenței sale și observă apoi cum valurile blânde ale mării o înghit, nivelând nisipul care era acum gata să primească o nouă formă. Repetă aceste gesturi de câteva ori, simțind că fiecare val care face să-i dispară tălpile ia cu sine o parte din existența ei apăsătoare. Rămase apoi nemișcată, cu tălpile adânc înfipte în nisipul ud și cu privirea îndreptată spre mare.
Nu-și mai verificase telefonul de când plecase din hotel, deși îl avea cu ea. Știa că fusese îndreptățită să-i închidă telefonul mamei. Și să fugă de cearta de acasă, să încerce să evadeze fie și temporar dintr-o lume în care nu se simțise niciodată văzută. Singurătatea o speriase mereu, ăsta era adevărul pe care nu-l putuse privi în față până astăzi. Doar că începuse să-și dea seama că singurătatea așa cum și-o imagina ea nu era totuna cu singurătatea așa cum se simțea acum, când căpătase curajul să se aventureze în necunoscut, să ignore injuriile lui Victor și să-și urmeze pașii departe de casă, noaptea. Înaintă doi pași, cât să-și simtă gleznele acoperite de apă și respiră profund de câteva ori.
Privea linia orizontului fără să clipească, conștientă că era pe punctul de a face o alegere mult mai grea decât cea care o adusese până aici. Ezita între dorința de a face pace cu Victor și cea de-a se descoperi pe sine mai profund. Sigur, nu-i răspunsese până acum, dar nu era prea târziu să-l sune înapoi, să-și ceară iertare și să se întoarcă acasă cu primul tren care pleca spre București. O făcuse de atâtea ori, cedase din pacea ei pentru a întreține armonia cuplului. Știa fiecare pas: cum o s-o umilească, jignind-o câteva ore bune, cum o să tacă apoi zile în șir, cu o expresie imobilă pe chipul plin de scârbă. Cum o să se victimizeze apoi în fața celor două cupluri de prieteni cu care se mai vedeau din când în când și cum, în cele din urmă, peste câteva săptămâni bune o să se trezească într-o dimineață cu chipul senin, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat vreodată. Putea să facă asta. Putea să-și dea din nou din viața ei pentru fărâma de validare pe care o primea din când în când.
Se contura însă și posibilitatea de a spune nu, de a se întoarce acasă doar pentru a-și lua câteva lucruri, de a sta câteva zile la Nina, până își găsea o garsonieră de închiriat și de-a o lua de la capăt. Știa că se putea arunca în necunoscut, plonjând în marea de posibilități pe care poate nici nu le percepea acum.
Gândindu-se la cea de-a doua posibilitate, inima începu să-i bată tare în timp ce mintea i-o lua la goană. Vedea trecându-i prin fața ochilor toată judecata părinților, crizele mamei, dezamăgirea tatălui, "Liliana, mică și prostuță ai fost, și-așa ai rămas", singurătatea apăsătoare ce se putea întinde pe parcursul câtorva ani "Liliana, ești deja bătrână, unde speri să mai găsești tu așa bărbat ca Victor", dacă nu pentru toată viața. I se perindau prin fața ochilor toate figurile pline de compătimire ale prietenelor căsătorite, ale colegilor de la serviciu și ale rudelor îndepărtate strânse la mesele festive și sentimentul cumplit de ratare care i s-ar fi răspândit prin corp dacă ar fi trebuit să se confrunte cu toate astea. Își imagină viața de celibatară, chipul singur și îmbătrânit care ar fi ajuns s-o privească dintr-o oglindă murdară peste ani și ani de zile, însoțit de un trup voluminos și rece, care nu cunoscuse niciodată tandrețea. Se vedea în sala de judecată a familiei, condamnată de infidelitate, de nepăsare, de abandon. Un tremur incontrolabil îi cuprinse întreg trupul. Aproape plângând, își dădu jos rucsacul din spate și orbecăi după telefon, singurul care putea să împiedice coșmarul să devină realitate. Cu palmele transpirate și nesigure, deschise rucsacul și scoase telefonul. Încă nu era prea târziu să-l sune, gata, își spuse deblocând tastatura când simți o lovitură neașteptat de puternică în umărul drept. Se uită neputincioasă cum telefonul aluneca acum pe fundul mării, mișcându-se încet odată cu valurile și se aplecă disperată să-l recupereze.
- Iartă-mă, nu te-am văzut stând aici, eu...
- Nu, băga-mi-aș, ești prost sau chior?
-... eu doar alergam și ascultam muzică mirosind aerul și... nu știu, probabil că eram puțin pe gânduri, nu te-am văzut și... îmi pare rău, lasă-mă să te ajut...
- Cu ce să mă ajuți? Totul e pierdut acum... or să creadă... Dumnezeule, ce-am făcut?!
- Hai să ne liniștim puțin, chiar n-am vrut să te lovesc...
- După ce că ești chior, mai ești și bou! Cu ce să mă mai ajuți acum, după ce telefonul ăsta a înghițit un kil de apă? Ăh?
- Te rog, hai să respirăm puțin și să...
Fără să-l mai asculte pe străinul care-i declanșase fără să știe spaima cea mai mare, Liliana începu să plângă cu sughițuri, smucindu-și picioarele către plajă, în timp ce arunca telefonul plin de apă pe nisip.