Text dezvoltat în cadrul grupurilor de lucru "Întâlniri de scris", care au loc periodic online sub îndrumarea Verei Ion.
Când e senin iarna, nopțile sunt mai reci. În frigul ăsta parcă și luminile gălbui ale lămpilor stradale sunt mai limpezi. Deasupra, departe, sunt stelele, mute și albastre. Însă aici jos, în cartier, lumina prinde o tentă gălbuie. Apare în becurile apartamentelor, coboară prin cele din casa scărilor, și ajunge pe trotuar, sărind din lampă în lampă pe alei, străduțe și intrări.
În spatele blocurilor, zgomotul bulevardului ajunge mai greu. În apropierea orei zece, când mașinile trec foarte rar pe străduța din spatele blocului unde sunt numai case, prin liniștea serii se distinge un dialog. Lângă stâlpul unei lămpi, două voci își țin stinghere companie, în timp ce fiecare își așteaptă mașina spre casă.
*
- Destul de interesant, nu?
- Da, nu mi-am imaginat că poate fi așa.
- Mai mereu mă lăsam în voia momentului când venea vorba de magie. Dar acum, parcă am avut o curiozitate care mă rodea să aflu mai mult despre cum a făcut trucurile.
- La mine mereu e nevoia asta de rațiune. Simt că mintea mea vrea mereu să înțeleagă tot.
- Eu acum am simțit că mintea mea era ofticată pentru că apăruseră rupturile alea logice în trucurile lui. În fine, mișto, una peste alta. Auzi, la tine vine? Că mie mi-au dat reject doi până acum.
- Da, îmi arată că mai are vreo două minute. În ce direcție mergi?
- Nu, că văd că s-a legat acum. Mi-a apărut unul "committed".
- Eram mai degrabă curios dacă ai prins mașina din prima.
- De obicei merge din prima.
- A, ce telefon mișto! Mereu m-am întrebat cum arată în realitate astea.
- Da, șeful nostru e pasionat de tehnologie și cumva ne obligă să folosim și noi. Mă rog, obligă cu ghilimele, că îl folosesc de bună voie și merge bine.
- Foarte fain. Și asta mi se pare tare, că are ecranul mare.
- Poți să faci mai multe chestii pe el, într-adevăr.
- IF017WAR, uite că ăsta e al meu. Bine, seară faină, mi-a părut bine.
- Seara bună, mi-a părut bine și mie.
*
Un BMW Seria 3. Ce mișto că e ăsta Bolt, mi-am zis. Ce interesant, e și combi! Tare nea Leonard! La fix, hai că deschid ușa din spate.
- Bună seara, mulțu...
Zdumpf! Simt o izbitură puternică în stânga capului, și cum picioarele mi s-au flexat să mă așez, se înmoaie de tot și cad pe banchetă.
- Domnu' Mihai, da?
Încerc să mă adun. Ce mama dracu a fost asta? Băi, am dat cu capul de plafonul mașinii. Mamă, futu-i, ce izbitură.
- Mihai, da?
- A, da, da, Mihai, mulțumesc frumos.
- Sunteți în regulă?
- Da, cred că da. Doar că i-am dat un cap în plafon când am intrat în mașină.
- Am auzit, a fost destul de zgomotos.
Mi-a cam mutat creierii din loc. Futu-i mama mă-sii. Acum începe să mă și doară.
- M-am surprins puțin, nu cred că îmi doream să fac asta.
- Închideți ușa, ca să putem merge, vă rog?
- Ah, da, sigur. Scuze, m-a cam năucit.
Trag ușa după mine, încet, să nu-i trosnesc omului mașina. Se închide elegant. Doar e BMW, îmi zic în gând. Imediat ce închid, bagă într-a-ntâia și pornește.
Pe geam văd casele cum trec una după alta, unele cu luminile aprinse, altele cu luminile stinse. La fel se înșiră și lămpile pe marginea străzii.
Mă, cum naiba am reușit să mă izbesc așa!? Băi și cum doare! Și cu căciula asta șifonată acum în creștet, cred că arăt ca un tâmpit smucit. Da numai de asta nu-mi pasă acum, de cât de elegant sunt. Mamă și cum se împrăștie durerea în tot capul. Nu-mi vine să cred. Ce porcărie! Îmi zice ăsta în aplicație că în 15 minute ajung acasă. Dar poate mor naibii până atunci. Hai că se liniștește, doar n-oi avea ghinionul ăsta.
Mașina iese dintre case și intră pe bulevard. Semafoarele sunt foarte stricte, parcă toate îl obligă să se oprească. Și n-ar fi nicio problemă, dar la fiecare frână mi se face greață. N-am ce să-i spun, că mi s-ar părea jenant să-i reclam chestia asta. Ce îi zic, fiți amabil, puteți frâna mai lin? Lasă că ajung acasă și o să fie ok. Dar durerea tot crește. Și senzația de vomă o fi de la ea? Nu, mă, nu, nu-i vomit ăstuia aici. Oricât de rău îmi e, ajung acasă, urc pe picioarele mele, și zac după în pat și mă refac. Puah, dar cred că încă o frână ca asta și îl rog să oprească puțin. Pana mea, măcar îl atenționez înainte, vomit discret în dreptul ușii, îmi cer scuze și aia e.
Încerc să îmi masez tâmplele, poate va mai detensiona durerea de cap. Nu cred. Cât de rău îmi e! Ce naiba, ajung acasă și sun la salvare. Sau poate...
*
A explodat pe spătarul scaunului din dreapta. Șoferul îl privea în oglinda retrovizoare. I s-a părut că ceva nu e în regula de când i s-a urcat în mașina. Acum că vomitase pe banchetă, l-a scos din sărite, dar nu s-a răstit la el. Presimțea că nu e un bețiv și că a făcut asta pentru că ceva era chiar în neregulă cu el.
- Sunteți bine? Ce se întâmplă?
Între timp a semnalizat dreapta și a oprit mașina. De pe banchetă se auzeau doar mormăieli.
*
Își plimbă lanterna aia prin fața ochilor mei. Dar unde naiba am ajuns? Fuck, să vezi că asta e o ambulanță.
- Își revine, a deschis ochii. Mă auziți? Mă auziți?
Da, dar nu vreau să răspund, nici nu pot. Am parcă un cartof imens în gură care mi-a înfundat țeava. O cârpă făcută guguloi și îndesată în bot, ca-ntr-o scenă de film cu luare de ostatici. Mmmm. Mmmmm. Doar atât pot. Sper să înțeleagă doamna că nu e rea voință. Nu am nici chef, dar nicidecum rea voință față de ea.
- Ok, stați liniștit, nu trebuie să forțați. Dar o să am nevoie să îmi faceți câteva semne cu ochii, ca să înțeleg ce vi se întâmplă. E bine? Mă auziți?
Nu cred că o să iasă. Oricum alunec aici, înăuntrul meu, și nu mă pot prinde de cuvintele dumneavoastră. Să nu vă supărați pe mine, dar o să las ochii să-mi umble brambura, nu vă pot urmări. Sper că vă e și dumneavoastră îndeajuns, ca și mie, că sunt viu. Suntem vii. Și dumneavoastră sunteți vie, și cred că și într-o situație mai bună ca mine. Dar nu mi-e rău, adică durerea asta de cap probabil m a adus aici, dar nu o mai simt. Probabil mi-ați dat ceva, un algocalmin din ăla zdravăn cum aveți voi, din fiole. Numai că înăuntru nu mă mai găsesc. Parcă ordinea-mi interioară a alunecat și s-a dus în mă-sa totul. Dar nu-i rău. Fără chinuiala aia a stării de greață, nu-i rău. Să nu vă supărați pe mine, doamnă, dar o să închid ochii pentru că mai am de mers un pic până acasă. De mers pe niște străzi. Chiar am nevoie să fac o plimbare. Și lanterna aia micuță a dumneavoastră mi-a amintit de pofta moliilor de bec. Un bec preferat. Și becul ăsta al meu e pe străzi. E în lămpile alea din vârful stâlpilor de pe trotuar.
*
Ambulanța înainta ușor pe bulevarde. Traficul unei seri de luni era destul de blând la ora 22:00, încât nu avea nevoie de semnale sonore. Avea pornite doar girofarurile, iar în intersecții intra lejer. Nu se găsea niciun isteric să-i conteste prioritatea sau să o urmeze în speranța unui drum mai liber. Dacă ar fi căutat cineva o oră mai potrivită pentru o urgență, cu greu ar fi găsit una mai bună. Ora 22:00, ora perfectă pentru o urgență. Numai că nu știi ce te așteaptă la spital la ora aia. Sau cine nu te așteaptă. În orice caz, e ora potrivită a ambulanțelor.
La stâlpii ăștia cu lumină simt că pot lua o pauză. Te poți opri și sprijini de ei. Ca o pauză de noapte. O pauză de noapte înăuntrul ei, de unde te poți uita la ea. Și sprijinit de stâlpi, la lumina de mai sus și cea care vine din stâlpii vecini, îți poți trage sufletul. L-aș trage pe tot spre mine, dar e agățat de o ambulanță care înaintează blând, pe o altă stradă, posibil spre camera de gardă a unui spital. În fine, poate mai trag de timp dacă aș fuma o țigară imaginară. Nu fumez în mod normal, dar în pauza asta pe care mi-am luat-o aș vrea să mă umplu de spațiul liber pe care ți-l dă o țigară trasă cu poftă. Și l-aș expira pompos, plin de afect, ca într-un film franțuzesc, urmărind cum fumul se risipește către sutele de lumini de pe fundal. Lumini de apartamente unde se întâmplă și acum sute de vieți în care se mănâncă ciorbă, se suferă, se bagă un FIFA pe PS, se tastează frenetic pe chat, se face sex, se râde la un stand-up special pe Netflix, se programează, se ceartă, se fumează și poate se scrie sau mai știu eu ce altceva se face.
Însă niciuna din viețile alea nu iau o pauză. Toate îi dau înainte și continuă cu următorul pas. Pesemne și strada asta o fi pustie din același motiv. Nu își părăsește nimeni viața pentru a sta sub o lampă pe stradă noaptea.
*
Surprind un foșnet de mișcare din stânga. Un câine. Tu ce faci mă aici? Trece în pas vioi și se uită la mine în treacăt. Se duce probabil într-ale lui. Probabil că nici pentru el nu se întâmpla nimic aici, în afara vieții. E doar lumina, care din loc în loc îl ajută să vadă drumul până la următorul punct în care va intra iar într-o viață.
Am văzut că a intrat într-o curte. Poate e genul ăla de câine care se plimbă singur pentru că stăpânii lui au încredere în el și dispune de inteligența unui copil de opt ani. Și ăia din casă ce-ar face acum acolo? Se uită la televizor? Mănâncă?
Din capul străzii se aud pași de om. Cineva vine încoace.
*
- Hei, tu erai.
- Da.
- Cum de dăm unu peste altul pe aceeași stradă?
- Eu am renunțat la cursa mea. Voiam să mă mai plimb pe aici. Tu cum de te-ai întors?
- Nu-mi dau seama. Eram în Bolt și mă uitam în telefon. La un moment dat, mă trezesc că omul îmi spune că am ajuns. Mă dau jos și...
- Nu i-ai zis nimic?
- Până să mă dezmeticesc, a plecat. Și apoi te-am văzut pe tine.
- I-ai dat bacșiș?
- De unde știai? Da, zece la sută.
- Pentru ce? Pentru o cursă fictivă?
- Poate o fi avut omu o zi proastă și nu mai știa unde trebuie să ajungă. I-o fi fost rușine să recunoască și m-a adus înapoi de unde m-a luat.
- Și tu dai bacșiș și pentru servicii prestate aiurea?
- Încerc sa lucrez la karma financiară.
- Ce karmă?
- Karma financiară. Unde dai, de acolo se întoarce.
- Măi să fie, spuse ea zâmbind. Și teoria asta cum ai descoperit-o?
- Am plecat de la una mai veche: "bine faci, bine găsești".
- Și, te-ai umplut de bani dând bacșișuri în stânga și-n dreapta?
- Nu neapărat, dar am speranța că funcționează pe termen lung.
Au zâmbit amândoi. În timp ce mergeau, pașii lor se împleteau astfel încât, din când în când, umerii li se ciocneau, căutând sprijin.
*
Mie îmi plăcea chestia asta. Nu știu dacă o face intenționat. Dar pentru că se tot repetă, nu înseamnă că și ea vrea să se întâmple? Oare e felul corpurilor de a se împrieteni unul cu altul?
Undeva într-o casă de vacanță. Vară. Soare. Și ea e acolo. Trăim o vreme în casa aia. În adierea vântului, ieșim să ne plimbăm, ca acum, dar înspre mare. Stai măi omule, unde ai patinat așa? Vino înapoi, e lângă tine. Nici nu o cunoști și deja te arunci în visare?
*
- Hellooo?
- Ah, scuze, mai am obiceiul să plutesc aiurea. Mă pierd repede în gânduri.
- Și pe unde erai acum?
- Ăăăămmmm...
Treceau colț de stradă după colț de stradă. Pe măsură ce își spuneau lucruri simple unul altuia, principiul vaselor comunicante funcționa în spatele întregii scene. O țeavă le lega sufletele și acestea încercau să ajungă la un nivel comun. El nu-și putea ține imaginația în loc. Când îi scăpa hățurile, începea să contureze scenarii posibile cu aceasta necunoscută. Știa că fuga minții lui îl îndepărta în realitate de ea. Însă era un derapaj atât de plăcut. Confortul visării, plăcerea reveriei. Și inevitabil, încercând să-și creeze circumstanțe atenuante, se întreba dacă nu cumva și ea visa în paralel. Oricum i se părea totul o visare. Și simplul fapt că ajunsese în același loc din care a plecat mai devreme, rămânea un mister care îi dădea târcoale în culisele gândurilor. Poate că totuși exista undeva o justificare a acestei întâlniri.
*
Oare cât se va mai plimba cu mine? Nu are altceva mai bun de făcut? Și până la urmă, de ce a ales să meargă cu un necunoscut? Oare e cu mine aici pentru că într-adevăr asta își dorește? Și ce mai fac? Ce îi zic după ce termină de povestit treaba asta cu hobby-ul ei pentru mașini? Habar n-am cum să continui conversația. Oare o să mă întrebe ea ceva? Eh, asta e. Atunci o să fie liniște între noi. Din aia ciudată. Și probabil că de la liniște o să creadă că sunt un ciudat. Iar atunci o să se simtă aiurea, o să se scuze și o să plece.
N-a plecat de lângă el. Stradă după stradă, au continuat să meargă. Și fiecare moment de liniște s-a înșirat firesc, ca o mărgea pe lângă restul din firul conversației lor. Au mers amândoi mai departe, tot găsind lucruri noi despre care să se întrebe.
*
Ambulanța se apropia de ultima intersecție înainte de spital. Aici și-a pus în funcțiune semnalele acustice. Îi ajuta și pe colegii din spital să fie pe fază la întâmpinare. A cotit stânga în intersecție, apoi încă o dată dreapta și a intrat în zona UPU.
- Avem nevoie de ATI pentru ăsta. L-am intubat pe drum și trebuie ținut în priză! a strigat asistenta când s-a dat jos din mașină. L-a predat doctorilor care au venit cu un pat mobil să preia pacientul.
- Unde ați dat de el? a întrebat doctorița care urma să îl preia.
- L-am găsit într-un taxi. Oprise șoferul cu el în spate, pe banchetă, unde a vomat, apoi și-a pierdut cunoștința.
Echipa de doctori l-a preluat fără alte întrebări. Asistenta s-a întors către șoferul de pe ambulanță.
- A mai intrat ceva?
- Nu, n-avem nimic acum.
- Hai să fumam că sunt frântă, nu mai pot. Te duci tu după niște cola te rog?
*
- N-am mai vorbit demult cu cineva așa de mult ca acum cu tine.
- Serios? De ce, nu ai prieteni?
- Ba da, dar parcă mereu mă văd alegând să petrec timp în mintea mea. Să stau acolo cu oameni imaginari, cu situații imaginare care par mult mai mișto decât mulți oameni reali.
- Și nu pierzi momente reale, cu oameni vii?
- E posibil. Dar parcă nu-mi mai vine să aleg conștient să stau cu oameni. Mai degrabă las să mi se întâmple. Uite, cum e acum cu tine. De multe ori parcă toată viața e în mintea mea unde se amalgamează totul, ca o ciorbă. Și de ce să aleg să merg undeva previzibil? Într-o discuție cu cineva în care aproape sigur nu are nimic palpitant de povestit? Dacă tot e să mă plictisesc cu cineva, aș prefera să mă plictisesc accidental.
- Ca acum?
- Am putea.
- Adică sunt plictisitoare?
- Poate?
Ea îi trage un ghiont în umăr, râzând. Amândoi râd pentru că percep în același fel lejeritatea glumei.
*
Apoi m-am uitat lung la ea. Am vrut să văd dacă îmi caută și ea privirea înapoi. S a uitat. Ochii ei negri au făcut contact cu ai mei. Unu, doi, trei. Trei secunde și un pic. Exact cât să nu fie accidental și să poți simți o promisiune fugară că sufletul din spatele lor te privește înapoi și împărtășiți același înțeles.
- Ți-e teamă să te plictisești? a reluat el.
- Nu-i activitatea mea favorită. Dar am o oarecare toleranță.
- Pentru mine a ajuns cumva activitatea preferată.
- Pe bune?
- Știi că nu-i chiar atât de rău? Dacă treci de primul hop, ăla în care te frige că stai acolo și vrei neapărat să faci altceva, începe să devină revelatoare experiența.
- Revelatoare?
- Da. Atunci începi să vezi lucruri care nu erau acolo. Bine, erau, dar nu le vedeai tu. Cum ar fi de exemplu un pom. Te uiți la el, vezi că e verde, dar nu dai atenție vreunui detaliu anume. Și după ce spargi peretele plictiselii, începi să observi că existau niște picături de apă pe frunzele sale care nu au chiar toate aceeași nuanță de verde.
- Deci dacă ajungem să ne plictisim împreună, pentru tine ar fi motiv de bucurie?
- Da. Aș fi mai atent la tine. Și aș apuca să văd că cercelul din urechea stângă e diferit de cel din cea dreapta. Și poate că știi de el, dar e un singur fir de păr alb la tine-n cap. Unul.
Ea a zâmbit, dar nu a mai răspuns nimic. Mergeau în continuare pe străzi, iar lămpile le luminau tăcute calea.
*
Au dat împreună colțul. Spre deosebire de alte străzi pe care s-au plimbat, pe asta au găsit zgomotul unui motor de mașină pornit. Fumul de eșapament a confirmat prezența unei Skoda de culoare albă. Poate mai era cineva care se pregătea să coboare și să intre într-o casă de acolo. Să intre într-o viață. Nu i-au dat prea multă atenție. Dar când au trecut pe lângă ea, geamul ușii din față a coborât și șoferul a întrebat:
- Comanda pe numele Mihai?
- Cred că e pentru tine, a spus ea. Privindu-l, i-a dat de înțeles că ar fi firesc să se suie în mașină.
*
Atunci am știut că e momentul să ne luăm rămas bun. Am întrebat-o dacă mai pot da de ea în vreun fel. Dar m-a privit zâmbind în tăcere. Nu cred că avea rost să insist.
*
După al nouălea efort de resuscitare, pulsul a revenit sonor. Cadența era înceată, dar se vedea incontestabil pe EKG-ul de pe monitor. Asistentul s-a retras cu aparatul în mâini. Doctorița s-a apropiat pentru a-l verifica îndeaproape. Trăia. Habar nu avea ce se întâmplase cu omul ăsta de fapt. Deși puteau descifra toate simptomele, nu au reușit să înțeleagă motivul oscilației acestei vieți între a mai fi sau a nu fi.
A ieșit din salon. Avusese o zi plină și nu se aștepta să se încheie așa. Spera la cazuri mai lejere. Trebuia să iasă puțin la aer. Pe balconul etajului era frig, dar putea rezista cât pentru o țigară. A aprins-o și a inspirat brusc, până la capăt. Apoi a expirat îndelung, privind fumul, și în spatele lui străzile, care se întindeau peste tot în jur, luminate în noapte.