Priviri

Text dezvoltat în cadrul grupurilor de lucru "Întâlniri de scris", care au loc periodic online sub îndrumarea Verei Ion.


Privire asupra textului - notă explicativă

Ce e antropologia? Încerc tot felul de explicații: e despre oameni și ce îi înconjoară, un mod de a înțelege lumea, o lentilă de cunoaștere care răspunde la cum-uri. O amalgamare de istorie, politică, economie, religie, cultură, societate, geografie, biologie etc. Afirmații parțial clarificatoare. Reacția celor care mă întreabă: de obicei o sprânceană ridicată; liniște și confuzie.

Un text despre privirea mea antropologică - despre ceea ce credeam că e, despre greșeli pe care le-am făcut (și despre unele pe care încă le fac), despre dubii, întrebări, neîncredere, momente de cumpănă, neînțelegeri și mirări. Nu e ca în basme, nu e nici un Bildungsroman. Nu cuceresc secretele antropologiei la final. Nu e despre marea transformare, ci despre secvențe care au contribuit la diferite moduri de înțelegere.

Antropologia poate fi multe. Acum aș alege să zic că e o modalitate de (auto)disciplinare a curiozității. Înveți și (te) dezveți să pătrunzi sensuri. O înțelegere a ceea ce se întâmplă în jur care nu vine ca epifanie; ba dimpotrivă, ca proces de lungă durată, ghidat de lecturi, experiențe, muncă, eșecuri, vârstă.

O să citiți în rândurile care urmează ceea ce aș putea numi un exercițiu de vulnerabilitate - cuprinde episoade din cercetările pe care le-am făcut în Chilia Veche, un sat izolat din Delta Dunării, la granița UE și NATO. De la prima vizită au trecut șapte ani în care nu am reușit niciodată să adun gândurile la un loc. Ce am scris acum nu a trecut prin multe editări, este o formă aproape brută a gândurilor. De asta, pe alocuri, are incoerențe, apar inconsecvențe, ritmul e diferit. Uneori curge frumos, alteori e cu hâcuri. În timp voi rafina, dar am ales să las forma asta momentan căci mărturisirile au o tandrețe a expunerii pe care la viitoare revizuiri mi-e teamă că o voi estompa.

În mare parte, prezint fapte reale, așa cum le-am trăit și experimentat în 2017 (studentă în primul an la antropologie), 2018 (studentă în anul al doilea), 2023 (doctorandă deja) și 2024 (tot doctorandă, dar și coordonatoare a unui proiect AFCN - Administrația Fondului Cultural Național). Am apelat la frânturi din jurnalele personale de teren. Multe aspecte, însă, au fost omise. Fie pentru a-i proteja pe cei alături de care am fost, fie pe locuitorii din Chilia Veche, fie pe mine însămi. Poate, cine știe, ele vor fi punctul de pornire al unor texte de ficțiune viitoare.

Privirea de ansamblu

Stau la masa din foișorul pensiunii. Locul ăsta a fost, de-a lungul cercetărilor în Chilia Veche, un spațiu intermediar între oamenii din sat și colegii și profesorii mei. Dunărea nu se vede în întuneric, dar o pot auzi. De când cu războiul, chiar mai puternic. Ucraina e atât de aproape. Alarmele de război nu mă mai sperie, dar mereu când pornesc mă gândesc ce se întâmplă dincolo. A fost doar o avertizare? Au atacat? A murit cineva? Ei despre ce vorbesc acum? Țânțarii s-au potolit după un atac masiv. S-au strâns la bălțile de lângă ponton. Un țiuit difuz, plin de sângele meu. Urmat de un sunet prelung ca un urlet de copil. Poate șacali. Ce bine e să cunoști un loc. Sunetele, mirosurile, imaginile care se succedă nu îți mai obosesc mintea atât de tare. Cunoști rânduiala. Nici huruitul frigiderului din spatele meu nu mă mai deranjează. Urmăresc de la an la an ce se mai adună în el. Uneori râme de pescuit. Bere, vin, apă, iaurturi. Niște ceai pus la infuzat la rece. Arareori sucuri. Brânză din sat. De curând, avocado de la noul supermarket.

Să revii în același loc în momente diferite ale vieții. Cum am privit Chilia Veche în toate aceste reîntoarceri? Și cum m-am privit pe mine însămi?

Privirea de detectiv

Prima dată când am ajuns în Chilia Veche aveam nouăsprezece ani. Terminasem primul an de facultate, antropologia părea că e ceea ce îmi doresc. Am acceptat să merg în practică parțial din curiozitate, parțial pentru că mai veneau niște prieteni din grupă. M-am înscris cu inocența și cu spiritul de aventură al unei fete proaspăt ieșite din adolescență.

Pasagerul a oprit fără prea mult zgomot. Nava "Mircești". Construită prin anii 70. Chilia Veche este penultima oprire pe rută. Drumul a durat cinci ore. În toți anii, am ales la dus să ajungem în Chilia cu pasagerul și nu cu bărci rapide, care fac un sfert din timp. E o tranziție de care am simțit, în timp, că am nevoie, deși nu e deloc confortabil drumul. Mirosul de combustibil, soarele și căldura, huruitul motoarelor, bagajele aruncate pe punte, sălile de jos ocupate, vodka proastă care se vinde și orele care se scurg din ce în ce mai greu cu cât ne apropiem de Chilia. La bord, timpul pare suspendat. Perioade lungi în care nici semnal la telefon nu există. Drumul resimțit ca hiatus - ca discontinuitate, întrerupere. Pasagerul înseamnă trecerea între două spații (și ritmuri) foarte distincte. E o experiență liminală, un mod de conectare, un interludiu între dinamici diferite.

Era vara anului 2017. În port, mult praf, căruțe cu cai, doar câteva mașini și oameni care așteptau. În spatele arcadei cu un scris scorojit Chilia Veche, ruine. Profilul unei clădiri de patru etaje, cu cărămizi căzute, graffitiuri și o clădire din beton abandonată. Câțiva câini care se îmbulzeau printre picioarele celor de pe uscat. Căram un bagaj pe care abia îl puteam ridica, o povară pentru cele douăsprezece ore de drum din București. Uitându-mă acum la poze, îmi dau seama cât de străină peisajului eram - niște adidași roz, blugi, borsetă colorată, șapcă alb imaculat. Pe atunci, în localitate erau foarte puține magazine, slab aprovizionate, așa că pe lângă bagaj, căram și țigări și sticle de alcool.

Prima zi a fost de "recunoaștere" a localității. Șapte oameni - șase studenți și un profesor, încercând să ne dăm seama de (încă nu știu de ce). Am pornit la plimbare pe câmpul din extremitatea sudică. Întinderi de praf și vegetație pârjolită. Nu după mult timp, câțiva tauri mari au apărut în fața noastră, deloc bucuroși de întâlnire. Am auzit pe cineva din grup zicându-ne că dacă încep să alerge spre noi, o șansă de a scăpa este să ne urcăm pe stâlpii de curent. Atunci am realizat prima dată că nu mai suntem în confortul studiului de la facultate. Că a face cercetare nu te protejează de pericole. Că suntem într-un loc real, cu oameni, animale și reguli care nu "joacă" pentru practica noastră. Că noi suntem străinii și că am invadat un loc al cărui mers nici măcar nu îl intuiam.

Crescută la oraș, ochii mei nu erau obișnuiți să nu aibă puncte de sprijin la orizont. Nu am avut bunici la țară. Relația mea cu animalele este mai degrabă una distantă - nu am avut o copilărie în care să încalec porci, berbeci, nu am fugit de gâște și nici nu am fost lăsată vreodată singură în preajma vreunui animal. Aici nu era nicio casă în depărtare, doar niște ruine profilate undeva în distanță. Zâmbetul îmi înghețase. Am strâns mâna pe telefon - dar să sun pe cine să facă ce? Rețeaua era oricum foarte slabă sau tot trecea la ucraineni. Mâinile îmi transpiraseră. Le-am simțit moi, fără putere. Am încercat să îmi mișc degetele pe rând, un fel de ancorare în realitate. Să mă simt. Picioarele mi-au devenit grele, aproape imobile. Nu aveam nici cea mai mică idee cum reacționează taurii. Vin toți sau doar unul? Cât de teritoriali sunt? Atacă de mai multe ori? Sunt agili dacă fugi cotind brusc direcția? Mi-am ținut respirația să nu fac zgomot. Să îi pot auzi. Totul în jur era stop-cadru. O buclă desprinsă de cursul firesc al timpului. Nu mai știam cine este lângă mine, dacă ceilalți vorbeau, dacă lor le era teamă. Rămăsesem înțepenită cu privirea pe copita din spate a celui mai masiv taur, care bătea ritmic în pământ. Vălătuci de praf au ieșit din fiecare lovitură. Nu știu cât am stat așa. Mi-am revenit târziu după ce ne-am îndepărtat; acum, totul mi se pare doar o poveste amuzantă pe care o mai spun studenților la facultate din când în când; atunci o frică cu care am rămas toate zilele din Chilia. Frica de ce se întâmplă când nu cunoști nimic. Când distanțele par uriașe și când cauți semne și semnificații în tot ce se întâmplă în jur.

Angoasa din primul an a fost provocată și de încercarea disperată de a căuta o temă pe care să o documentez. "E deja luni seară și simt că nu mă pot prinde de nimic concret. E clar că îmi lipsește exercițiul etnografic. E totul foarte vag și simt că trebuie să învăț singură. Nu știu de unde să încep", notasem în jurnalul de teren. Temă care mă așteptam să apară pur și simplu, însă în jur se vorbea de apa raționalizată, de colmatarea malurilor, de interdicția de vânătoare, de braconaj, de relația cu Ucraina, lucruri care atunci erau atât de îndepărtate intereselor mele. Și toți eram așa - căutând să documentăm ceva ce nu înțelegeam. Interviurile de grup erau stângace până la a-mi băga unghia în carne ca să nu fac grimase foarte vizibile. Simțeam că interlocutorii noștri se prind că nu sunt real interesată. Că pentru mine era doar un exercițiu - pentru ei o situație reală cu care se confruntau și pe care ne-o spuneau cu speranța că vom putea face ceva. Suntem înconjurați de ape, dar nu avem apă decât două ore pe zi dimineața și două seara. Abordarea mea, atunci, era extractivistă. Îmi oferi informații, le pun într-un raport, am plecat. Dar voiam, din multiplele discursuri pe le auzeam, să aflu cine are dreptate. Abia după șapte ani și patru reveniri am început să înțeleg că antropologul nu este în căutarea adevărului. Că multiplele adevăruri se întrețes și întretaie, iar rolul tău nu e să cauți cine are dreptate.

Dar credeam că privirea de antropolog e un dat. E ca o mască pe care ți-o pui. Și acea privire de antropolog simțeam că trebuie să dea răspunsuri a priori la tot. Așa am căzut în groapa de prejudecăți și răspunsuri nefundamentate. De asemenea, acestei priviri, i-am adăugat și un strat exoticizanto-exploratoriu cu aer de superioritate față de colegii mei. Voi ați văzut cu ce era îmbrăcat nea Mihai? Nu? Eu da. Un joc de-a Sherlock Holmes combinat cu căutarea de indicii ca la escape rooms. Sigur asta înseamnă ceva. Ce era acel ceva? Orice. Toate aceste "indicii" construite, de fapt, pe o totală neînțelegere - ce mi se întâmpla, unde eram, despre ce vorbeam. Priveam cu curiozitate, dar și cu presiune. Știam că ochii mei trebuie să vadă ceva pe care alții nu l-ar vedea în mod obișnuit. Mă uitam cu frică, dar și în perpetuă căutare - consideram tema de cercetare ca ceva tangibil care va deveni vizibil. Ba mai mult, credeam că ține de abilitățile mele de bun "descusător" să aflu secretele oamenilor. Acolo credeam că trebuie să ajung. O notă din jurnalul personal care acum mă face să zâmbesc: Ce secrete ascunzi tu...., până la urmă tot le voi afla.

M-am întors în București cu multe întrebări despre procesul de a deveni antropolog. Îmi notasem în telefon două gânduri chiar înainte să plec. Sunt obosită pentru că știu că se apropie plecarea. Vreau la București și nu vreau. Mai ales acum, când s-au deschis noi portițe și, cu câteva rânduri mai jos, dă-i antropologiei timp. Nu mai știu exact la ce mă refeream cu a doua, dar când am ajuns acasă am dormit douăzeci de ore fără întrerupere. Părinții erau îngrijorați. Prietenul meu mă privea cu subînțeles și credea că sunt obosită de la nopți nedormite și pierdute alături de colegi. Eu aveam nevoie doar de reacomodare - la ritm, la oamenii din jur și mai ales la noile întrebări despre ce e antropologia.

Privirea către explicații

M-am întors în Chilia în 2018, tot în calitate de studentă, după un al doilea an de facultate. Drumul cu pasagerul nu a mai fost o surpriză. Știam la ce să mă aștept. În port, mai puține căruțe ca în urmă cu un an. Aflasem că se asfaltase drumul principal și că în centru se deschisese un magazin mare, bine aprovizionat. Bagajul a fost iar prea greu. Fricile de necunoscut au fost mai potolite, dar am simțit presiunea să fac mai bine. Documentasem pe la Arhiva Națională câte ceva (nu mai știu nimic din ce am citit acolo, dar eram mândră că vreo două săptămâni am inhalat praf de documente despre Chilia Veche și Delta Dunării). Privirea mea căuta și de data asta ceva - nu ca anul trecut, adevărul, dar acum voia explicații.

Mai trecuse un an de studiu. Citisem multă etnografie - ce făceau alții, cum făceau. Însă majoritatea cursurilor erau despre antropologi și sociologi care făcuseră cercetări până în anii '80-'90. În capul unei puștoaice, nu prea înțelegeam cum antropologii mergeau pe teren și trăgeau concluzii interpretând ce fac oamenii. Cred că din punctul ăsta de vedere unele texte mă deformaseră. Nu-mi dau seama dacă singură sau prin prisma a ceea ce studiasem la facultate, dar îmi creasem o imagine a unei antropologii care răspunde la de ce-uri: oamenii fac asta pentru că de fapt....; acțiunea asta se întâmplă așa pentru că de fapt...; ordinea socială e așa pentru că de fapt.... Eram sub auspiciul găsitului acelui de fapt. Mă grăbeam să ajung la semnificația reală. Să găsesc explicația. Însă treceam prea superficial peste prima etapă - întâi să fiu acolo și să aflu cum. Retrospectiv, îmi dau seama că eram prea tânără pentru a avea răbdarea, deschiderea, așezarea necesare pentru a face teren. În 2018 nu mai aveam ambiții de detectiv, însă îmi era în continuare neclar ce trebuie să fac. Deja știam cam ce mă așteaptă - multe dintre necunoscutele inițiale le anticipam; însă am căzut în cealaltă extremă, aveam impresia că deja cunosc lucruri și oameni și îmi îndreptam privirea doar spre ceea ce credeam că e important - o discriminare a subiectelor care m-au făcut să pierd tot ce se întâmpla în jur. Dovada fiind faptul că atunci când m-am reîntors în 2023, profesorii povesteau de niște discuții și întâmplări din 2018 despre care nu aveam nici cel mai mic habar. Deși asistasem la ele.

În grupul de prieteni al familiei mele, în vacanțele cu copiii era o împărțire clară la mese: o masă a copiilor și una a adulților. În timp, devenise un privilegiu să stai la masa celor mari. Dar erau unele discuții cărora nu le prindeam firul. Sau care mi se păreau neinteresante. Al căror subiect atunci nu mă pasiona și nu angrena nimic din pasiunile mele. Așa că uneori mă uitam în gol și îmi cream discuții paralele în mintea mea. E greu la douăzeci de ani să admiți că uneori mai faci asta. Abia acum cred că am curajul să spun că am asistat la discuții unde mă simțeam iar un copil care a ajuns întâmplător la masa adulților. Aveam un carnet unde îmi luam notițe. Recitindu-le, îmi dau seama cum mi se pierdea interesul pe parcurs. Începeam scriind multe detalii, uneori și inserții cu gânduri personale, ajungând de la rânduri înghesuite unele în altele la cuvinte răsfirate, mâzgălituri, liste de cumpărături pentru zilele următoare și alte adnotări nicicum legate de subiectul discuției. Asta, fără să îmi dau seama pe moment, a construit un sentiment al impostorului foarte puternic. Și întrebări ca sunt o antropoloagă bună? Când o să apuc vreodată să citesc tot ce e nevoie pentru a înțelege contextul mai larg al poveștilor? Și alte variațiuni pe aceeași temă. Uneori mă descurcam bine pe teren. Dar alteori stăteam la masă cu locuitorii din Chilia și cu profesorii care vorbeau cu ei, iar eu mă tot uitam discret la ceas. Timpul trecea greu. Fumam compulsiv ca să îmi găsesc o activitate. Uneori încercam să mai intervin cu câte o întrebare. Pe care o pregăteam foarte mult în minte și pe care o întorceam pe toate părțile, o reformulam, o cizelam, îmi construiam curajul și nu doar odată amânam atât de mult momentul încât subiectul se schimba brusc și întrebarea mea devenea irelevantă, așa că renunțam. Dar când nu pățeam asta și când reușeam să întreb ceva, sunetul vocii mele mă uimea - și mi se părea că nu doar pe mine, ci și pe cei din jur. Conștientă că vorbesc prima dată după zeci de minute, mă apăsa gândul despre corectitudinea întrebării. Am reușit să scap după mult timp de nedumerirea: cât de corecte sunt întrebările pe care le punem?

Chilia Veche, în 2018, a venit cu noi provocări, dar și cu mici victorii pe plan personal. A fost primul an în care am încercat să merg pe teren pe cont propriu, nu doar în echipe de doi sau trei. Astfel, precum un copil al cărui univers de explorare începe întâi din zonele de lângă casă, mă îndepărtăm de la zi la zi câte puțin de spațiile pe care le știam bine. Nu am ajuns prea departe. Chiar pe strada principală, foarte aproape de primărie, este o ruină a ceva ce ar fi trebuit să fie un hotel. Am intrat singură vrând să demonstrez că nu am nevoie să fiu însoțită. Dacă sunt câini? Dacă dau peste cineva? Dacă nu o să mă găsească nimeni aici? Făceam poze încercând să am dovada trecerii mele pe acolo. Era prima dată când eram complet singură. Mergeam încet, atentă la fiecare mișcare sau zgomot din jur. Tresăream la orice foșnet. Încercam să mă conving că nu o să se întâmple nimic. Privirea mea era peste tot - aveam ochii larg deschiși, de parcă aș fi încercat să cuprind toată lumea dintr-o dată. Nu îmi dau seama ce căutam acolo - dar atunci nu conta cercetarea în sine, ci faptul că eram singură. O primă victorie.

Nu e frica de a te pierde, ci libertatea de a te rătăci. Am găsit asta notat în jurnalul de teren din acel an. Dar cum te poți rătăci pe un drum cunoscut? În Chilia Veche e o stradă principală, paralelă cu Dunărea, care străbate localitatea dintr-o parte în alta. Calea pe care am mers cel mai des - zonă de confort poate. Confort pe care l-am regăsit în toți anii revenirii mele.

Tot în 2018, în perioada în care eram acolo, tocmai se anunțase pesta porcină. Oamenii din Chilia au avut mult de suferit. Le-au fost luați porcii din curți, iar congelatoarele verificate. Într-o zi, am primit cu toții invitația de a merge la un grătar undeva spre marginea localității. O invitație pe care nu o prea puteam refuza - e o graniță foarte fină când ești pe teren - când spui nu? Gestionarea relațiilor este un lucru pe care îl înveți doar prin experiență. Când am ajuns la masă, era o atmosferă de grătar în toată regula: țuici, bere, sprițuri, cărbunii încinși, masa întinsă, bărbații strânși în jurul focului. Deși am uneori accente moraliste în viața de zi cu zi - unele mai puerile, altele mai fundamentate - pe teren nu este nici rolul, nici momentul să expui puncte de vedere foarte contradictorii cu ceea ce spun oamenii - decât dacă este contextul potrivit. Aici nu era. Din punctul meu de vedere, lucrurile erau destul de simple. Cei doi profesori ar fi stat cu gazdele (doar bărbați maturi) la grătar, iar noi, studenții, mai cuminți la masă. Zâmbind politicos și fiind niște oaspeți cât mai puțin intruzivi.

S-a născut apoi un conflict din aproape nimic. Una dintre gazde făcea glume pe seama colegului meu de an. Rezistența la miștouri este, de multe ori, un test - eram niște străini care trebuiau să depășească niște praguri pentru a fi integrați. Colegul meu a reacționat bine; răzând, dând dreptate interlocutorului, care însă devenise agresiv în exprimare - dar ca parte a jocului construit de el. Problema a fost în momentul în care unul dintre studenții mai mici, de anul întâi, a simțit nevoia de a face dreptate. Lucrurile s-au precipitat rapid. Bărbatul s-a enervat și a ridicat tonul, studentul nu s-a oprit din a-i răspunde și a aduce în discuție tot felul de idei legate de etică și bune maniere. Am împietrit pe scaun. Am încercat să îl oprim pe student, dar el era ce în ce mai întărâtat în discuția care se înflăcărase. M-am uitat în ochii celorlalți prezenți și am regăsit aceeași privire întrebător-speriată. Am țipat la băiat să se oprească. Am adunat atât de multă frustrare pe incapacitatea lui de a sesiza că nu este momentul potrivit. Pe neadaptarea la context. Dublată de panică. Nu știu care a fost firul narativ mai departe - impactul a fost puternic și amintirile amestecate; nu mai știu dacă din cauza zgomotului au venit și ceilalți de la grătar împreună cu profesorii, sau dacă eu sau altcineva ne-am dus să îi chemăm. Nu știu nici când am început să plâng. Plângeam ca o defulare a tuturor stărilor trăite în minutele alea. Pierdusem complet controlul a ceea ce se întâmpla atât în exteriorul meu, cât și în interior. Unul dintre profesori a venit și ne-a spus să plecăm la cazare. Gândul de a merge singuri prin câmp m-a înfiorat mai tare decât perspectiva de a rămâne acolo, dar nu am avut încotro. Cu lanternele de la telefoane, în vreo patruzeci de minute am ajuns la cazare.

În ultima zi, înainte să plecăm, ne-am reîntâlnit cu o doamnă cu care vorbisem de-a lungul zilelor de practică. Ne-a zis că soțul ei a murit. Eram tristă că se termina încă un an în Chilia, însă vestea m-a zdruncinat. Există o viață dincolo de cercetare și, mai ales, o moarte. Stăteam pe marginea unei bucăți de beton, cu picioarele atârnând grele. Ajunsese să îmi pese de oamenii cu care vorbeam, să mă simt atașată de cei pe care îi cunoscusem. Atunci încă mai credeam că antropologul poate să fie detașat de ceea ce studiază.

Când am ajuns acasă, deja știam. Urma un somn extrem de lung.

Privirea care demonstrează

În 2023 nu ne mai așteptau cai pe uscat. Se discuta despre proiecte care vor schimba complet înfățișarea portului - o faleză refăcută. Fețele oamenilor care așteptau pe ponton sosirea pasagerului îmi erau, în mare parte, familiare. Am fost surprinsă că am revenit în Chilia, nu credeam că o voi mai face vreodată - vedeam Chilia legată doar de practicile de facultate. Acum eram în calitate de doctorandă și coordonator, mă uitam la studenți, la fricile și gândurile lor și aveam o privire îngăduitoare; mă regăseam în ceea ce făceau sau ce spuneau ei; în schimb cred că și o privire mai matură, mai atentă la ce se întâmplă în jur. N-am mai căutat o temă - nu mai aveam niciun raport de scris. Dar simțeam presiunea că trebuie să fac teren altfel, oamenii din jur nu mai erau doar surse de informație; de unii mă apropiasem mai mult; navigam prin sat cu altă încredere.

Ce am resimțit cel mai greu la început a fost cum să mă poziționez față de ceilalți. Nu eram pe deplin nici studentă, dar nici din profesoară. Mă simțeam singură. Încercam să păstrez o distanță profesională de ambele grupuri. Nu puteam destăinui tot ceea ce gândeam și simțeam nici în fața studenților, cărora urma să le predau semestrul următor, nici în fața profesorilor. După primele zile s-au mai echilibrat lumile, dar asta nu a însemnat că nu m-am simțit în continuare, în multe momente, un intrus.

Drumul Chilia Veche-Tulcea cu mașina. Cei șaptezeci de kilometri care căpătau diferite forme în narațiunile celor din jur. Șaptezeci de kilometri în care puteai păți orice - să ți se strice mașina, să rămâi blocat pe câmp, să.... Șaptezeci de kilometri în trei ore. La puțin timp după ce ajunsesem în Chilia, când am auzit că cineva va pleca spre Tulcea cu mașina, am simțit că asta este oportunitatea pe care o așteptam. Niciunul dintre noi nu parcursese drumul pe uscat. Puțin euforică și vrând să demonstrez că fac teren pe bune (în fața mea - că pot, că nu au trecut degeaba șase ani de antropologie și că nu mi-e frică; a studenților - că sunt mai mare deci fac mai multe, a profesorilor - că a fost o idee bună să mă invite și pe mine), m-am oferit să merg până la Tulcea și înapoi. Era zece seara și nu realizam pe deplin decizia mea. Urma să plecăm în zori a doua zi. Nu le-am zis nimic alor mei - nu cred că mama ar fi fost foarte confortabilă cu gândul. Oricum antropologia încalcă tot ceea ce suntem sfătuiți de părinți atunci când suntem mici să nu facem: să nu vorbim cu străinii, să nu intrăm în case sau mașini necunoscute, să nu bem sau mâncăm din locuri pe care nu le știm.

Am conștientizat decizia abia când am ajuns în pat, aproape de miezul nopții. Ceilalți încă stăteau la discuții și nu puteam adormi - mi-era iar frică de necunoscut. Dacă nu aș fi auzit toate poveștile despre drum, ignoranța m-ar fi ajutat. Dar acum mă întrebam cum va fi. Ce voi vorbi atâtea ore. Mi-era greu să fac conversații de complezență. Un lucru pe care l-am învățat târziu (și fără a fi în confort) ca antropolog. Iar spațiul din mașină este un spațiu în care liniștea poate deveni apăsătoare.

Dimineața m-am trezit greu. Persoana cu care urma să plec mă aștepta deja în fața pensiunii. Ne cunoscusem în 2018. Ne dusese într-un tur cu barca și ne devenise apropiat. Un logan roșu, fără aer condiționat. Ne-am luat o cafea de la magazinul din centru pe care m-am chinuit să nu o vărs în mașină sau pe mine. Când doi oameni stau alături în mașină e unul din puținele momente când vorbesc uitându-se în aceeași direcție - am auzit asta într-un film și nu îmi puteam scoate din minte gândul.

Drumul la dus a fost lung, dar noutatea din jur mi-a mai diminuat din temeri. Întinderi nesfârșite de praf, zguduiala mașinii, o discuție plăcută. Ce se mai întâmplă prin Chilia, ce e în stânga, ce e în dreapta, despre viețile noastre, trei ore au trecut repede. Singura cumpănă a fost când la trecerea cu bacul spre Tulcea mi s-a părut că sunt îngrămădite prea multe mașini și utilaje (și câini) ca să putem trece fără a ne scufunda.

La întoarcere însă, de la oboseală și căldură, vârtejul de scenarii negative s-a repornit. Am stat mult la coadă la bac. Treizeci și cinci de grade, probabil patruzeci în mașină. Când ne-am urcat pe bac, am simțit la un moment dat miros de ars. Fumul care ieșea de sub capotă nu era doar o halucinație. Îl vedeam și îl miroseam. Când ești pe teren nu poți verbaliza toate panicile și nici nu poți avea reacții deplasate - ceea ce îmi venea să fac era să sar din mașină și să mă duc către unul dintre capetele bacului - cât mai departe de pericol. Dar am rămas cuminte la locul meu.

Când am coborât cu mașina de pe bac, am atras atenția asupra fumului. Mai aveam cu mine un sfert de sticlă de apă. Pe care plănuiam să o păstrez pentru următoarele trei ore de drum. De sub capota mașinii, fum iar. Am fost întrebată dacă am apă la mine. A turnat-o peste motor și am pornit spre Chilia. Probabil că m-am albit la față și că am articulat greu cuvintele. Pe drumul de întoarcere, discuțiile au fost mai împiedicate puțin. Mă tot gândeam la motor, deja mestecam praf la fiecare cuvânt rostit, mă simțeam murdară și acum câmpurile nu mai erau deloc interesante. Pârloagă și pustiu. Însă sunt recunoscătoare de prietenia arătată de persoana cu care am parcurs drumul. Astăzi suntem în relații strânse, poate aș avea curajul mărturisirii unor gânduri.

2023 a venit, față de ceilalți ani, și cu o grijă în plus. Față de studenții din practică. Am încercat, măcar câte puțin, să le povestesc și din experiențele mele din anii trecuți. Să nu pună presiune atât de mare pe ei. Să experimenteze terenul ca pe un proces, dar cu grijă și empatie față de cei din jur. Însă urma an electoral și am fost cu toții prinși în discursuri și discuții politice, proiecte viitoare, mici certuri. Mă întristasem, aș fi vrut să am ocazia să stau mai mult alături de studenți, să povestească ce au făcut peste zi, să împărtășim impresii. Dar acum eram și eu adult și simțeam că îmi merit locul la masă. Înțelegeam ce se vorbește, puneam întrebări, conduceam discuții. Un sentiment plăcut, dar mă și învinuiam, voiam să ofer ceea ce poate eu nu primisem suficient în lupta cu întrebările din anii trecuți.

La întoarcerea acasă, deja știți. Un somn lung.

Privirea constrânsă

În 2024 era deja al șaptelea drum pe care îl făceam pe pasager. Cunoșteam care ar putea fi panicile. Bagajul l-am mai micșorat; hainele le-am adaptat mai bine. Doar punga de medicamente a crescut. Nu că aș fi avut nevoie - dar am tot aflat de noi boli și dureri și ce-se-întâmplă-dacă-urile s-au multiplicat. Pe pasager nu m-a mai îngrijorat mirosul de combustibil - era normal. Nu am mai cărat de pe mal sticle de apă și mâncare - știam ce pot cumpără și de unde. Știam și cum din cauza coturilor pe apă, soarele își schimbă poziția și că nu există un loc fix în care voi sta pe pasager. Anticipările m-au făcut liniștită. Până la momentul incendiului. Prin asta nu trecusem până atunci. În apropiere de Chilia Veche, un nor imens de fum negru a apărut la orizont. E la noi? Nu, e la ucraineni. Nu, e pe malul nostru. Unde e? A fost intenționat? Cât a ars? Murmurele nu m-au lămurit deloc. Văzusem la televizor de multe ori cadrul ăsta - oameni prinși de incendii în zone izolate din care nu au scăpare - sau cel puțin sub impulsul momentului, asta credeam că văzusem și auzisem. Ca de obicei, panica a fost mai mare decât pericolul real.

De la începutul războiului ruso-ucrainean, traficul pe brațul Chilia a crescut masiv, devenind cel mai aglomerat braț al Dunării. În ianuarie 2024, un vas ucrainean scăpat de sub control a distrus jumătate din pontonul din Chilia. Când am ajuns noi era refăcut. Când am coborât pe uscat, ne-a surprins noua faleză. De la an la an, de la revenire la revenire, în aparență Chilia se schimba tot mai mult.

E un soi de superioritate în fața unor prim-veniți pe care ți-o oferă reîntoarcerea într-un loc cunoscut. Te transformi, inevitabil, în rezervor de cunoștințe locale pe care uneori le împărtășești neconsensual. Ai privirea cunoscătorului. Aici se întâmplă asta. Aici poți face așa. Ăsta e drumul mai scurt. Ai grijă la. M-am abținut cât mai mult din a face asta, dar îmi dau seama că nu suficient.

Toată experiența din 2024 mi-a dovedit că oricât de bine știi un loc, nu îl poți cunoaște niciodată complet. Chilia sub asediul căldurilor nu a fost nici pe departe Chilia din anii trecuți. Căldura de peste zi îmi potența senzația de panică - fiecare pas părea o victorie. Mergeam cu capul în jos pentru a nu vedea lungimea șoselei. Număram în reprize de câte opt, mă ajuta să îmi păstrez un ritm. Toate zilele a fost o nădușeală constantă. Nu se răcorea niciodată. Noaptea, frigea aerul pe care îl respiram. După trei zile devenisem aproape abulică. Nu mai puteam mânca. Nu dormeam. Dușurile reci nu mai aveau niciun efect. La șapte dimineața deja transpiram. Am trăit groaza căldurii pentru prima dată. Neputincioasă. Mă rugam să scadă temperatura măcar cu două grade, dar de la zi la zi prognoza meteo anunța din ce în ce mai cald. Eram deshidrată oricâtă apă aș fi băut. Sângele îmi colcăia, ochii mă usturau. Praf, pârjoleală și pustiu. Făceam unele lucruri din reflex, dar nu reușeam să înțeleg ce mi se întâmplă. Orele de mers prin sat deveniseră un chin continuu. Mă lipeam de copaci, alergam după fiecare petic de umbră.

Joi dimineață, în a opta zi, după ce o parte din echipă a plecat, am asistat la un moment emoționant. Eram opt oameni în foișor când brusc a început să bată vântul. Cerul s-a înnegrit. Ambalajele lăsate pe mese au zburat. Nu a durat mult până să înceapă ploaia. Nu a fost furtuna înfricoșător-idilică prevestită de nori, dar a adus răcoare și picături reci de apă. Doi studenți s-au ridicat și au ieșit afară, cu brațele întinse. Am pus muzică la boxa atârnată de grindă și am tăcut. Nimeni nu a rostit niciun cuvânt. M-am simțit ca după un drum extrem de lung și obositor, în care rămâi fără energie, și în sfârșit vezi intrarea de pe strada casei tale. Corpul se moleșește brusc. Umerii coboară. Gura se dezîncrâncenează. Pleoapele cad grele. Când m-am uitat în jur, toată lumea zâmbea. Mi-am aprins o țigară. Era bine. M-am dus spre camera mea, am deschis larg micul geam, m-am întins și simțeam în corp toate formele pe care le poate lua oboseala într-o după-amiază de iulie. Cearceafurile, după atâtea zile de căldură, erau lipicioase. M-am uitat în jur - aveam lucruri lăsate peste tot. Eram întinsă și de la înălțimea privirii cuprindeam praful și noroiul de pe încălțări, și toate obiectele aruncate care pe câte undeva - foile de la consultarea publică cu localnicii, aparatul cu sunete contra câini, pelerina de ploaie, puloverele pe care le cărasem degeaba cu mine, puținele pachete de țigări rămase, sticle de apă goale răsturnate, costumul de baie agățat de caloriferul din baie, batoane de ciocolată strivite, încărcătoare, cartea pe care n-am deschis-o deloc.

Proiectul finanțat de Administrația Fondului Cultural Național a reprezentat un chin suplimentar. "Avem de pregătit livrabilele" a fost replica pe care am și auzit-o, dar cred că am și spus-o de nenumărate ori. Consultarea publică. Atelierul cu copiii. Nu avem suficiente elemente de patrimoniu imaterial. Cine merge acolo? A vorbit cineva despre gastronomie? Avem poze la ruine? Câte sunete avem? Oare să înregistrăm țânțarii? Terenul nu a mai fost foarte așezat. A fost alt tip de teren, unul cu care eu nu am fost în confort. Faptul că mai bine de jumătate din zi nu puteam face nimic din cauza căldurilor, angoasa că se termină timpul și noi nu avem suficient material documentat. Goana asta poate fi foarte nocivă - nu mai ai răbdare să asculți toate poveștile, ai nevoie de acele informații. Mă simțeam ca în primul an, când totul era despre extragerea unor date. Iar acum jonglam printre informații, persoane cunoscute care ne invitau la povești - și pe care nu puteam și nici nu voiam să le refuzăm, căldura, colectarea de informații, oboseala, răul fizic, bugete, chitanțe. Dar eram motivați de ceea ce urma să iasă în urma cercetării - de data asta și cu responsabilitate. Un site al localității, o hartă a unui traseu cultural, o expoziție etc. Colaborarea cu asociația locală ne-a mai oferit momente de respiro.

Terenul nu se oprește niciodată și am resimțit din plin asta. Curtea pensiunii noastre nu era un spațiu în care am fi putut sta la discuții, în liniște. Serile eram în vizite sau primeam musafiri. Ore în șir de zâmbit, menținând discuții, politețuri. Nu era vina nimănui, dar noi eram epuizați. Nu aveam timp să sortăm informațiile, să le discutăm, să vedem ce urmează. Au apărut conflicte între noi, cei din echipă. Nu puternice, dar suficient cât să creeze tensiuni. Cine face ce. De ce cineva nu face ceva. La cine e responsabilitatea?

La cârciumile din sat ne vedeam cu oameni cunoscuți. Acasă, oameni cunoscuți. A fost greu să ne facem o sinteză - ce avem, ce nu avem. Nu reușeam să sun acasă, toată lumea avea lucruri de povestit pe care nu le mai aduceam la zi. Când acumulezi multă informație există riscul să clachezi sub greutatea ei. Ce e important și ce nu? Pe ce pistă mergem mai departe? Ruminare continuă.

Ultima zi în 2024 a fost un moment complicat, sfârșiturile mă emoționează. În demi-glas povestisem că nu aștept întoarcerea în oraș. Plec cu frici către Chilia Veche - de izolare, de necunoscut, de animale, de situații, de oboseală și după ce mă obișnuiesc cu ele reiau fricile de oraș. Cutremur, lifturi, accident de mașină.

Întoarcerii acasă nu e nevoie să vă mai spun ce i-a urmat. Un somn lung.

Privirea (din)spre prezent

Îmi sună telefonul. Ridic privirea din text - e unul dintre profesorii cu care am fost în Chilia Veche. Îmi spune scurt că a aranjat o nouă deplasare acolo. Vorbim mai multe la facultate. Să nu îmi fac planuri pentru sfârșitul lui august.

După fiecare plecare din Chilia Veche, am fost sigură că nu mă voi întoarce. Iar după patru reveniri, acum e anunțată o a cincea. Mă simt legată de locul ăsta în moduri ciudate. Biografia mea de antropoloagă a devenit intim conectată cu biografia Chiliei.

A fost greu să scriu despre asta. Să pun ordine în șapte ani și patru reveniri. Scriind și recitind, îmi dau seama câte mai sunt de spus. Să aleg ce să povestesc, cum să protejez oameni, amintiri, eșecuri. Să mă lupt cu gândul relevanței. Oare fac rău cuiva din cei prezenți în text? Oare transpar și lucruri pe care nu am vrut să le spun? A fost greu și să îmi accept vulnerabilitatea și să recunosc multe din ce nu am avut puterea în toți anii trecuți. Și mai sunt multe despre care (încă) nu pot vorbi.

Nu am realizat pe parcursul anilor, dar acum, retrospectiv, inocența din primul an al venirii mele mi se pare acum de o naivitate pe care mi-e dor uneori să o am. La început când am ajuns în Chilia, eram curioasă, dar nu înțelegeam. Cu anii am ajuns să înțeleg, dar să nu mai fiu la fel de curioasă despre orice. Nu știu cum este privirea mea acum. Poate o să îmi dau seama peste niște ani. Dar clar mai așezată. Orientată și către interior. Dar, cel mai important, nu mai caută nimic. Are răbdare.