Text dezvoltat în cadrul grupurilor de lucru "Întâlniri de scris", care au loc periodic online sub îndrumarea Verei Ion.
Biroul în care lucra era amplasat într-o anexă a instituției ce funcționa într-o clădire impozantă din fix centrul orașului. Acel kilometru 0, pe care se presupune că îl are fiecare metropolă. "La căsuță" i se mai zicea. Pe vremuri, acolo chiar era căsuța paznicului. Dar spațiul fusese evident supus și el regulilor democratizării, prin care trecuse întreaga societate. O căsuță cu hol la intrare, o încăpere în stânga, o încăpere în dreapta și un oficiu în spatele holului. Din încăperea din stânga se mai intra într-o altă micuță cămăruță - biroul ei, acolo unde venea zi de zi, în oaza sa de lucru. Cam întunecată, mică, triunghiulară.
"Ar merge bine niște galben acolo", își zise în dimineața cu pricina, alegându-și rochia cu mâneci bufante, supradimensionate, dintr-un material fin, natural, cu mult in și bumbac. Pe vremuri îi zicea tercot, acum probabil eticheta indica niște termeni greu de pronunțat. Culoarea, culoarea însă, era splendidă. Genul acela de culoare din exercițiile de terapie, în care dacă te închipuiai îmbrăcată ți se schimba instant în bine întreaga stare. Făcuse de foarte multe ori acest exercițiu în care închidea ochii și își închipuia că prin creștetul capului, printr-o pâlnie enormă își toarnă înăuntrul corpului o culoare preferată, cu care trupul i se umple, din vârful degetelor mici de la picioare până în capătul firelor de păr. Și funcționa instant, adică schimba starea de spirit. Rochia aceasta era prin culoarea ei esență a acestui exercițiu. Când o vedeai pur și simplu ți se lumina viața. Dacă ploua, se făcea vară. Dacă erai supărată, imediat îți reveneai. Cu o coadă de rândunică și câteva cute plisate, puțin mai lungă în spate și mai scurtă în față, închisă cu fermoar pe toată lungimea spatelui, era o piesă în care dacă intra devenea și ea la rândul său un personaj dintr-o piesă. O piesă bună, dintr-o lume foarte colorată, pozitivă cam ca o poveste. Însă poveste nu este cadrul exact atunci când mergi la birou, așa că hotărâse că rochia era din altă lume. O aruncă în trei secunde pe ea și cu balerinii negri era fix ce trebuie să fie. Cercei, două inele și un lanț lung, cu o amuletă în care din cristale era scris simplu "Believe". Plecă grăbită spre biroul "la căsuță".
Anexa era amplasată în curtea interioară a imobilului astfel că, inevitabil vedea toată echipa, toți colegii, mai ales pe cei cu mașini, care își parcau autoturismele în parcarea din curtea interioară. De multe ori avea chef să-i salute, afară la o țigară, dar nu și în această dimineață. Oricum, îi vedea pe geam și abia după ce făcea un oarecare inventar al celor ce mai erau de ajuns, începea practic programul zilei de muncă.
La un moment dat ușa biroului se deschise și în cadru apăru directoarea adjunctă, o femeie frumoasă, între două vârste, elegantă, impunătoare, deosebită ca structură, care imprima pe de o parte autoritate, însă pe de altă parte, îți transmitea prin felul ei de a fi un soi de apropiere caldă, amicală. Evident, dacă te plăcea. Karina știa că se află printre persoanele pe care directoarea le plăcea. Știa pur și simplu, pentru că nu interacționaseră prea mult în cele patru luni de la venirea doamnei ca directoare.
- Deranjez? întrebă aceasta vizibil agitată.
- Nu, deloc. Vă rog, luați loc.
- Nu, nu, tocmai că nu știu cum să vă spun, dar am o urgență, o problemă și pur și simplu m-am oprit aici. Vreau să vă rog...
- S-a întâmplat ceva? o întrerupse Karina.
- Da s-a întâmplat și știți... nu aș vrea să mă înțelegeți greșit, nici nu știu de ce m-am oprit aici... este ceva personal, e extrem de greu...
- Vă rog, cu ce pot ajuta?, deveni interesată, ridicându-se în picioare.
- Păi, vă spun, dar trebuie să mergeți cu mine. Trebuie să ne grăbim și vă explic în mașină. Se poate să veniți cu mine?
- Da, sigur, mergem, dar un pahar cu apă, măcar un pic de apă. Păreți....
- Nu, nu, nu, nu e vreme de apă, trebuie să ne grăbim, zise directoarea și ieși pe ușă. Vă aștept la mașină.
Karina își luă în fugă geanta, telefonul și țigările, le aruncă la întâmplare pe toate înăuntru și o urmă teleghidată. Se opri să îi spună colegei de la intrare că dacă o caută cineva, să o sune pe mobil, pentru că nu știe când se întoarce. Până lăsă ea acele câteva fraze, T. căci așa o chema pe directoare, scosese deja mașina din parcare și o aștepta cu portiera deschisă.
- Mergem aici, nu e departe, dar trebuie să ne grăbim. Dați-mi voie să vă explic, nici nu știu cu ce să încep. Mergem la doamna S., de care eu am grijă. Doamna S. este în etate, fostă profesoară universitară, singură de foarte mulți ani. Locuiește aici în zonă, ajungem în șapte minute, dacă nu este aglomerat. Și acum zece minute, când m-am uitat pe cameră, că știți i-am instalat o cameră de luat vederi să o supraveghez când nu sunt cu dânsa, am văzut că este căzută. De fapt mai mult cred, explica precipitat și agitat T... Mi-e frică, mi-e foarte frică, să nu i se fi întâmplat ceva. Nu puteam să mă duc singură, spuse ca într-o spovedanie, dintr-o suflare, doamna T, în primele minute după ce mașina plecă în trombă.
Karina asculta cu atenție și din agitația aceea de început, care îi făcuse capul să vuiască de gânduri care mai de care mai catastrofale, ieșeau primele raze de lumină.
- Da, sigur, nu este nicio problemă, merg cu dumneavoastră, zise ea privind exact acul care se agita nervos pe ecranul vitezometrului de pe bordul mașinii. Era și el în tandem perfect cu agitația momentului.
- Vă rog, vă rog, să nu vă supărați. Nici nu ajunsesem bine în birou, nici geanta nu o lăsasem din mână și pur și simplu am intrat pe cameră, pe telefon, mai mult cred, habar nu am, cred că pentru a mă asigura că funcționează. Că doar abia acum nici jumătate de oră am plecat de acasă și totul era în regulă și acum dintr-o dată, am văzut-o în baie. Cred că e căzută, cere ajutor, nu văd bine cum și ce, nu am decât în sufragerie cameră și văd doar intrarea de la baie. Doamne, ce s-o fi întâmplat?
- Câți ani are? E bolnavă? întrebă Karina urmărind în continuare acul.
- Este bolnavă, dar nu este.... adică are 87 de ani, are putere, merge cu cadrul. Cum să vă spun... este o femeie încă în putere.
- Poate nu s-a întâmplat nimic grav, mai ales dacă e conștientă și cere ajutor. Dar nu ar fi mai bine să sunăm la salvare până ajungem? La 112, să chemăm un echipaj de prim-ajutor? continuă Karina.
- Nu, nu, din păcate este una din promisiunile pe care am fost nevoită să i le fac. Știți sunt multe de spus și nu știu acum cu ce să încep, dar nu. Este o persoană cu probleme legate de cadrele medicale. Are niște traume de la moartea soțului. E mult prea mult de povestit. Nu, nu, nu, nu chemăm. Are de câțiva ani o nepoată, o doctoriță care o vizitează foarte des. Și în rest nu, nu, nu, nu putem să sunăm acum își vorbea doamna T. când sieși, ca pentru a se convinge că făcea ceea ce trebuia, când mai tare ca să-i explice Karinei.
- Dar de ce nu o sunăm pe nepoată? Mă gândesc că poate ajunge și ea cu noi și fiind cadru medical... Ar fi bine să avem pe cineva să ne ajute.
- Da, m-am gândit. Am sunat dar nu mi-a răspuns și oricum săptămâna aceasta este plecată din țară. Doamne, e al treilea semafor pe care l-am prins roșu. Ce ne-o aștepta? Ce s-o fi întâmplat? Dimineața era bine, am spălat-o, am schimbat-o, i-am pus pampers, a mâncat, i-am dat pastilele, i-am făcut ceai, i-am lăsat tot ce trebuie. Voia să citească ceva, o lăsasem instalată în fotoliu. Avea tot ce-i trebuie la îndemână, de ce s-o fi ridicat, căci merge greu, foarte greu, cu cadrul și oricum știe că nu are voie să plece singură, vorbea fără întrerupere doamna T.
- Am ajuns. Aici, pe stânga este, spuse doamna T. și indică spre o casă veche, cochetă, stilul interbelic, înțepenită în fundul unei curți perfect dreptunghiulare, între două clădiri de birouri nou construite de a stânga și de a dreapta.
Descuie poarta și o luă la fugă pe aleea pietruită, printre tufele de hortensii superbe, abia deschise în lumina dimineții. Până descuiase toate ușile, Karina avusese timp să radiografieze cu ochii minții casa și să își închipuie deja proprietara. În holul cu geamuri de la intrare, te întâmpinau ca într-o seră câteva zeci de plante, superbe, de interior, cu frunze verzi, care mai de care mai cărnoase, ca într-un tunel, spre o țară exotică. Holul dădea într-un vestibul îngust și apoi în sufrageria înaltă. Intrarea în sufragerie, așa grăbită cum fusese, îi produse Karinei un "wow" pentru că dădu nas în nas cu pereții înalți de peste patru metri, plini de cărți, ca într-o bibliotecă publică imensă continuă din tavan până în podea.
- Merg eu prima ca să nu se sperie, dar vă rog, stați în spatele meu, zise doamna T.
- Da, sigur, zise Karina uimită de ceea ce vedea.
- Doamna S., doamna S., sunt eu, T. Vin în baie, sunt eu, să nu vă speriați. Am ajuns acasă, zise T., în timp ce împingea ușor ușa de la baie, care părea a fi blocată. Prin spațiul îngust, T. întrezărise corpul întins pe jos, contorsionat și în același timp auzi un scâncet, o voce stinsă oftând: "of, of, of, ce mă fac, ce bine c-ați ajuns"...
- Da, am ajuns, sunt eu, T., stați că vin acum, încerc să deschid ușa încet, să nu vă lovesc. Ce s-a întâmplat? Mă auziți?
- Draga... draga mea, te aud. Ce bine că ai venit că nu mai puteam aici. Am căzut și mă doare rău piciorul și șoldul și nemernicul ăsta de cadru nu m-a ajutat și uite cum am căzut și stau aici. Bine că ai venit, hai să mă ridici mai repede că e rece aici.
- Stați acolo, nu vă mișcați sunt cu Karina, colega mea, o să vă ajutăm imediat. Karina a venit cu mine, că v-am văzut căzută pe cameră
- Bună ziua doamnă, spuse Karina. Am venit să vă ajutăm. Ce vă doare cel mai tare?, intră ea incisiv în subiect, ca să nu lase loc vreunei alte sperieturi sau și mai rău vreunui refuz al doamnei S. de a fi ajutată de persoane pe care nu le cunoaște.
- Aoleu, nu se poate să intrați aici și să mă vedeți așa, se împotrivi S.
- Ba da, o să intrăm și o să vă ridicăm, îi spuse Karina ca și cum ea era gazda și legătura dintre doamna S. și T. Spuneți-mi ce vă doare, ce simțiți cât timp eu încerc să împing ușor de ușă, căci nu știu de ce este blocată. S-ar putea să fie cadrul sau altceva, covorul și mi-e frică să nu vă lovesc. Povestiți-mi cum e cu durerea, cum simțiți fiecare parte a corpului, până deschid ușa și dacă e cazul să chemăm salvarea, continuă încrezătoare Karina.
- Nu, ferească bunul Dumnezeu, nu calcă nimeni aici, nu aveți de ce. Am căzut, netrebnicul ăsta de cadru, nu mă mai ajută și cred că nici picioarele, continuă S.
Din baia pătrată, cu pereți galbeni și gresie caroiată în alb și negru, în pătrate egale, prin fanta ușii se simțea un miros greu de suportat, semn că ceva o adusese grabnic pe doamna S. acolo. Cel mai probabil o nevoie fiziologică, care nu era cea lichidă, ci cealaltă, provocatoare de dezgust și silă și în unele cazuri, de accese instant de vomitat, de crize de fiere, chestii pe care Karina le cunoștea foarte bine de pe vremea când își îngrijise singură bunica. Se propti cu umărul în ușă și atunci își aduse aminte de rochia galbenă.
- Stați un pic, îi zise doamnei T. Dacă intru în baie, va fi nevoie să-i facem baie să o spălăm, nu pot așa. Ceva de schimb?
- Da, caut imediat ceva de la mine. Mă duc acum. Acum mă duc în dormitor, răspunse doamna T, urcând scările.
În trei mișcări, Karina își scoase bijuteriile și rochia pe care a avut grijă să o întindă pe spătarul unui scaun de lângă masa cea mare de stejar ce trona impozantă în mijlocul încăperii. Rămăsese în sutien, chiloți și balerini. "Superb", își zise ea în gând. Bine că mi-am luat lenjeria din același set, își continuă șirul gândurilor, iar pe fundal deja o auzea pe bunica sa: "Mamă, când pleci de acasă și la pâine dacă te duci să te gândești, mamă, că nu știi ce se poate întâmpla și poți ajunge la spital și trebuie mamă mereu să fii curată și aranjată, să nu te faci de râs, că nu știi cum și ce se întâmplă și ajungi la spital și te tratează doctorii ăia exact după cum arăți. Așa că își mulțumi în gând pentru inspirația de a-și asorta chiloții și sutienul din același set, se uită repede și constată că era epilată, era chiar sexy în ciuda situației nu foarte apetisante, dar izvorâtă tot din zona inghinală. Până la venirea lucrurilor de schimb se duse să împingă cu umărul ușa de la baie.
După câteva încercări, reușise să se strecoare în baie, acolo unde pe jos doamna S. o aștepta într-o poziție nu tocmai de invidiat, în propriile excremente.
- Stați liniștită, vă ajut, să vă ridicați și ne vom transfera încet aici lângă cadă, să ne spălăm, îi spuse Karina, în timp ce simțea o nevoie copleșitoare de a acoperi spațiul cu multă vorbărie astfel încât, pe de o parte, doamna S. să nu aibă timp să protesteze sau să nu fie de acord cu acțiunile ei, iar pe de altă parte să nu i se facă rău.
- Așa, încet, încet, ne așezăm puțin aici. Ce vă doare? Cum vă simțiți capul? Acum dau drumul la apă încet, încet, apă caldă și puțin rece și în doi timpi și trei mișcări o să fim gata, îi spuse R. după ce se asigură că semnele vitale erau prezente și părea a fi o simplă lovitură și nu un accident vascular cerebral așa cum te-ai fi așteptat. În nici jumătate de oră termină toată îmbăierea.
Cu ajutorul doamnei T. o așeză pe doamna S. în patul din dormitor și în chiloți și sutien, exact așa cum se apucase de întreaga operațiune de îmbăiere ieși în balcon să fumeze o țigară pentru că momentul de criză trecuse. Acum începea momentul ei de criză, în care se întreba cum ajunsese ea în situația asta. În timp ce își aprindea țigara se gândea dacă cumva corporatiștii din clădirea din dreapta o văd cât de sexy este în sutien și chiloți și o pufni râsul. Era mai mult un râsu-plânsul pe care îl cunoștea premergător și el unei crize de bilă, care deja își făcea simțită prezența. Ce era interesant în toată această situație era că încerca să se încurajeze singură și să-și spună că excrementele doamnei S. sunt semn clar că în viața ei va intra norocul. Că intra pe ușa de la baie, era chiar ultima ei problemă. Termină țigara, se duse din nou în baie, se spălă și se îmbrăcă. Apogeul crizei de râsu' -plânsu', fu în momentul în care pe rochia galbenă constată un punct maroniu, cât o boabă de cafea. O pufni din nou râsul, dar nu-și permise luxul de a hohoti, ci doar închise și acest episod în interiorul ei, așa cum făcea de foarte multe ori în viață și se mai duse afară să fumeze o țigară. De noroc nu își mai amintea dacă a călcat-o sau nu, însă de toată întâmplarea aceasta își aduse aminte, instant, după câțiva ani de zile. O sigilase exact așa cum fusese ea, cu toate mirosurile, texturile, cărțile, formele, mobila, lumina, florile acelei zile. Încapsula în ea cu totul stări și abia de puțin timp realizase câte alte asemenea momente erau încapsulate în viața ei cu tot ce conțineau ele, cu toată energia, cu toate gândurile cuvintele, imaginile și gesturile, parfumul și culorile. Practic, viața ei era un șir continuu de momente încapsulate care aveau legătură probabil și cu kilogramele puse de când plecase de acasă. Din când în când mai decapsula câte o situație să mai adauge o etichetă, un reper, ceva...
Ce durere de cap stranie, gândi Karina. De la atâta creiereală..., după cum obișnuia prietena ei Nico să-i spună. Sau de la vin, you never know, își zâmbi sieși înainte să se mai întindă o ultimă dată. Chiar că uneori îmi place să mă creieresc singură, își zise în timp ce își căuta cu ochii închiși papucii la marginea patului.
Ajunsese la 45 de ani și nu știa exact cine este sau care e exact misiunea ei în viață. Se întreba destul de des cam care este miezul vieții, misiunea, scopul. Și la fel de des se întreba cam ce transmite ea oamenilor și ce înțeleg aceștia atunci când interacționează cu persoana ei? De altfel, era conștientă că sunt întrebările specifice vârstei, dar parcă în ultima perioadă se cam înmulțise frecvența cu care episoadele retorice apăreau pe nepusă masă fără să anunțe. Și fără să vrea, în timp ce aștepta cafetiera să-și facă treaba și să-i umple cana de cafea, cu un papuc pe jumătate scos și cu Berlioza (pisica) jucându-i-se printre picioare, își aduse aminte de vorbele prietenei ei, cu care se întâlnise cu o seară înainte la un pahar de vin, după aproape un an în care nu se văzuseră fizic. Prin care întâlnire, Karina încerca să își ceară scuze pentru perioada în care stătuse în peșteră, într-o izolare monkaniană, demnă de o călugăriță tibetană. Iar după ce Nico o ascultă atentă, îi spuse natural: Fată, calmează-te. Asta este, de asta ai avut nevoie. Nici nu e greu de înțeles după toate cele întâmplate. Eu oricum am realizat că tu ești o resursă rară pe planeta asta și trebuie să fii consumată ca atare.
- Adică cum, resursă rară?, se strâmbă Karina.
- Da rară, ca metalele grele. Atât de rară că trebuie să te utilizăm cu parcimonie, râse Nico sorbind din supa aburindă.
- Fată, ție îți arde de miștouri, ridică din sprânceana dreaptă Karina.
- Nu, nu fac mișto. Asta am realizat eu. Că nu te pot irosi cu căcaturi de griji și problemuțe lejere, uzuale. Am realizat că dacă o să fiu vreodată în căcat până în gât, ești prima persoană pe care o sun și știu sigur că o să mă pot baza pe tine. Ești o resursă epuizabilă pe care nu trebuie să o irosești cu lucruri mărunte. Așa că stai liniștită în peștera ta, că dacă arde te găsesc eu.
"Practic, este cel mai inedit, valoros și plin de aromă compliment primit până acum", închise ochii Karina, în timp ce luă prima gură din ceașca de cafea. Și, fix în secunda următoare, dar fix în secunda următoare, ca un arc în timp, înainte ca vorbele Nicoletei să se șteargă, se deschise cutia cu amintiri - din capul ei - cu eticheta rochia galbenă. Raftul 453637, cutia numărul 873.864.564.563. Se așeză mecanic pe fotoliul galben și el, cu cafeaua în mână, se instală comod în timp ce își aprinse o țigară pentru a savura episodul "rochia galbenă". Pentru că era clar că cele două momente se legaseră deja în capul ei și lângă eticheta "rochia galbenă" va apărea eticheta "resursă rară"...