Text dezvoltat în cadrul grupurilor de lucru "Întâlniri de scris", care au loc periodic online sub îndrumarea Verei Ion.
Despre poveste:
Un milenial cu rădăcini ucrainene se luptă cu vinovăția trecutului și neputința prezentului în contextul războiului dintre Ucraina și Rusia.
Ivan, un român cu origini ucrainene, participă la un eveniment care are ca scop susținerea refugiaților ucraineni ajunși în România. Poveștile auzite acolo dezgroapă amintiri din copilăria lui, atunci când asculta poveștile bunicii venite din Ucraina în timpul celui de-al doilea război mondial.
Vizibil tulburat, Ivan decide să îi facă o vizită bunicii. În antiteză cu viața plină de greutăți pe care a trăit-o, bunica e o persoană optimistă, glumeață și cu un simț civic foarte bine dezvoltat. Când Ivan îi povestește despre eveniment, bunica se arată dornică să meargă și ea. De această dată o cunosc pe Ilinca, o tânără cu o poveste de viață tumultoasă, venită în România alături de Mila. În urma poveștilor de la cafenea, Ivan îi propune Ilincăi să scrie o carte împreună. El urmează să redacteze poveștile bunicii, iar ea pe ale ei, prezentând astfel povestea a două generații care au fugit din calea adversităților războiului.
Fragmente
INT. CAMERA LUI IVAN - SEARA
Bunica pune pe pat o pătură groasă.
BUNICA: Uite aici, să nu-ți fie frig la noapte.
Ivan deschide larg geamul. Bunica dă să iasă din cameră și se oprește în tocul ușii.
BUNICA: Mă duc să caut coșul ăla frumos din salcie. Tu să îmi zici dacă îți mai trebe ceva.
IVAN (rușinat că bunica îi oferă atâta atenție): Bine, îți zic.
Bunica iese din cameră, închizând ușa după ea. Ivan stinge lumina. Își dă jos hanoracul și pantalonii. Abia când rămâne în tricou și boxeri își dă seama că pătura groasă a bunicii se va dovedi utilă la noapte. Se strecoară repede sub ea și se învelește până în gât.
Se uită la geam. Se ridică din pat și închide geamul. Se pune înapoi în pat și trage din nou pătura până în gât. Pătura e din lână, grea.
Ivan își relaxează conștient corpul. Pătura îl apasă prea tare și pare că nu poate respira. O dă cu mâna jos de pe piept. Sprijină perna de marginea patului și își ridică puțin capul pe ea. Vede pe peretele din fața lui o ramă mare, cu mai multe poze în ea. Unele mai mici, altele mai mari, color, alb negru... unele sunt atât de vechi încât abia dacă se mai înțelege ceva din ele, o poză de la nunta cuiva și o poză cu el și bunica. Se pregăteau să meargă la piață. Bunica avea o fustă verde închis, o cămașă albă și un șorț cu flori pe deasupra. Ivan era îmbrăcat cu o salopetă de blugi și un tricou alb cu desene animate pe el. Râdea în poză și i se vedeau cei doi dinți lipsă din față. Într-o mână ține capătul unei sfori de care e legată o mașinuță de pompieri. Cu cealaltă mână o ține pe bunica de mână. Bunica are în mâna stângă un coș din nuiele împletite, plin cu ouă. E voioasă. Ivan trage pătura înapoi pe el și adoarme sprijinit de marginea patului.
INT. CAMERA LUI IVAN - DIMINEAȚA
Bunica își face de lucru prin casă, ștergând praful care în mod clar nu era acolo. Pe masă era pus coșul de salcie, iar peste el, un ștergar alb, ale cărui colțuri îl acopereau aproape în întregime. Se întrezăresc prin ochiurile mari ale coșului ouăle dinăuntru.
EXT. CURTE - DIMINEAȚA
Plantele sunt încă umede de rouă, iar soarele face ca arcada de viță de vie din fața casei să strălucească. Bunica iese din casă și privește către poartă punându-și mâinile în șold, ca și cum ar aștepta pe cineva să intre pe ea. E îmbrăcată cu o rochie lungă, verde închis, iar pe cap are un batic negru. Stă gânditoare, pentru câteva secunde iar apoi se uită la ceas. 8 și jumătate.
Ivan vine dinspre fântână, ștergându-și fața de apă cu hanoracul.
IVAN (hotărât): Haida!
Bunica scoate coșul din casă și îl pune pe masa de afară. Ivan îl ia de pe masă și pornește spre mașină. Bunica rămâne în urmă, timp în care închide ușa casei și inspectează din priviri curtea, ca nu cumva să fi uitat ceva, deși nu avea ce să uite. Merge grăbită în spatele lui Ivan. Acesta se oprește să îi țină poarta, după care merg împreună spre mașină. Pun coșul cu ouă în spate, pe jos, ca nu cumva sa se răstoarne. Drumul din fața casei bunicii nu e asfaltat. Coboară la drumul principal din sat, cel asfaltat, fără să rostească vreunul un cuvânt.
BUNICA (arătând cu degetul o casă mai în față): Vezi casa aia mare verde? O mai ții minte? (Fără să aștepte prea mult răspunsul) E a lu' mătușă-ta Sofia. Hai că ți-o amintești. Îi spuneai poezii când mergeam la ea. Face cele mai bune plăcinte cu vișine... Da' tu cred că nu îți amintești decât vișinele, că le scoteai din plăcintă și le mâncai și aluatul îl ascundeai în buzunar.
Ivan nu poate să fie atent. Se uită în gol, parcă prin mașina din fața lui, mulțumind în sinea lui că drumul e drept și nu necesită foarte multă concentrare. Îi e frică.
INT. MAȘINĂ - DIMINEAȚA
După ce bunica spusese povestea despre mătușa Sofia, în mașină nu s-a mai auzit nimic, nici măcar radioul. Bunica privise pe geam tot drumul.
IVAN (arătând din priviri către o cafenea): Aici e. Numa' să găsesc un loc de parcare.
Bunica se uită curioasă către intrarea în cafenea. În fața ei erau strânși câțiva oameni. Ivan trece pe lângă un loc de parcare. Merge până în capătul străzii și se întoarce. Locul se ocupase. Vede altul, puțin mai încolo.
IVAN: Auzi, nu vrei să cobori tu și să mergi înainte? Că poate mai durează până parchez.
BUNICA: No și dacă mai durează, ce are? Doară nu se termină poveștile.
Ivan strânge ușor de volan și mai dă o tură de stradă. Într un final parchează. Trage frâna de mână și rămâne cu privire fixă în față, uitându-se spre oamenii de la intrare. Îi numără din privire și încearcă să anticipeze ce urmează. Sunt vreo 15. Pare că toată lumea a ieșit la o țigară colectivă, deși nu toți cei prezenți au vârsta legală să fumeze. Majoritatea sunt de vârsta lui, dar sunt și două mame cu copii, și câțiva adolescenți. Nu dau impresia că s-ar cunoaște între ei, dar copiii se joacă împreună.
Bunica încearcă să își deschidă singură centura de siguranță, dar nu reușește. Se foiește și pufăie de câteva ori înainte ca Ivan să se trezească la realitate. Îi desface centura și se grăbește pe partea cealaltă să îi deschidă ușa. Bunica ia din spate coșul cu ouă și se îndreaptă amândoi spre intrare.
EXT. ÎN FAȚA CAFENELEI - DIMINEAȚA
Se opresc pentru o secundă în fața intrării, în timp ce salută câțiva oameni ce s-au întors spre ei. Unii salută în română, alții în engleză, alții în ucraineană. Bunica ține într-o mână coșul iar cu cealaltă îl prinde pe Ivan. Ivan are în mâna dreaptă cheia de la mașina de care e atârnat un breloc cu o mașină de pompieri.
Bunica intră zâmbitoare. Ivan intră în urma ei.
INT. CAFENEA - DIMINEAȚA
Înăuntru erau mai puține persoane decât afară. Cinci, cu tot cu barman. Cafeneaua avea un aer primitor. Mirosea a scorțișoară și era surprinzător de încărcată pentru un spațiu atât de mic. De pe etajerele prinse în partea de sus a pereților atârnau ba câte o plantă, o ghirlandă sau o instalație cu beculețe. Mobilierul părea că a fost tot luat de la un second hand și din cauza asta nu erau nici măcar două scaune la fel.
Bunica pune coșul cu ouă pe bar și se uită împrejur. La o masă stă singură o fată cam de vârsta lui Ivan. Are părul scurt și drept iar pe cap are legată o eșarfă verde cu imprimeu colorat. E îmbrăcată cu haine negre și largi. Fata dezleagă eșarfa, își aranjează părul și o leagă la loc. Își pune mâinile în poală și se uită în jur. Pare că așteaptă ceva.
Ivan ia coșul de pe bar în timp ce îi explică barmanului care e treaba cu el, arătând cu privirea spre bunica. Înmânează coșul și comandă o cafea. O privește pe bunica, care între timp se pusese la masă cu fata. După câteva secunde se ridică amândouă și se îmbrățișează, apoi dau mâna să facă cunoștință. Zâmbesc. Fata răsucește scaunul pe care stă. Acum nu mai e îndreptat spre masă, ci spre bunica.
Oamenii încep să intre și rând pe rând se pun la mese. Ivan ia cafeaua și se îndreaptă spre ușă. Pune mâna pe clanță și o întredeschide, în timp ce o privește pe bunica. Rămâne acolo pentru câteva secunde.
EXT. ÎN FAȚA CAFENELEI - DIMINEȚA
Ivan își aprinde o țigară și se așază pe bordură. Ia două guri de cafea. Nu mai era nimeni afară. Intraseră cu toții. Ivan privește cerul și cele câteva păsări ce își iau zborul speriate de o mașină ce tocmai trecuse. Scrumează în cană.
INT. ÎN CAFENEA - DIMINEAȚA
Ivan intră înapoi și merge la masa la care stă bunica.
BUNICA (către Ilinca, în ucraineană): Uite, el e nepotul. (către Ivan) Ivan, haida fă cunoștință cu Ilinca. (către Ilinca) Nu vorbește el prea bine ucraineană. (Face o pauză, apoi râde; în ucraineană) M-am încurcat.
Ilinca pune mâna pe umărul bunicii și râd amândouă.
INT. ÎN CAFENEA - DUPĂ MASĂ
Telefonul bunicii sună.
BUNICA: Da?
INTERLOCUTOR: (neinteligibil)
BUNICA (supărată, apoi nervoasă): Vaai. Da' cum tocmai azi?!
INTERLOCUTOR: (neinteligibil)
BUNICA (nemulțumită): Nu, îs la oraș cu Ivan și nu pot să vin chiar acuma.
Ivan îi face semn că pot pleca dacă e nevoie.
BUNICA: Păi și ea când vine? Da, stai că îl întreb pe Ivan exact unde suntem să mă ia de aici.
Ivan îi face din nou semn că pot pleca.
BUNICA (către Ivan): M-o sunat Maria, a lu' Leașu, de îi gard în gard cu noi, că o văzut vulpea că o ieșit din curte de la mine. (surprinsă) În mijlocu' zilei!
IVAN (se ridică în picioare): Păi hai.
BUNICA (către Ilinca, în ucraineană): O sunat vecina, că o intrat vulpea la găini. Mă duc să văd ce-o rămas de ele. Da' tu mai stai cu Ivan, că are cine să mă ducă acasă.
Ivan împinge scaunul pe care stătuse către masă, fiind gata să plece.
BUNICA (către Ivan): Stai mă jos, unde te grăbești!? Mi-o zis că îi venită mamă-sa în oraș să facă niște cumpărături și mă duce ea înapoi acasă. (îi întinde telefonul) Hai ia și sun-o, să îi spui exact unde suntem, că n-am știut să îi zic.
INT. ÎN CAFENEA - DUPĂ MASĂ
Ivan se întoarce de la bar cu o cafea și un ceai.
ILINCA (glumeață, în ucraineană): Îi deja a doua, nu? Vrei să decolezi?
Ivan nu înțelege. Râde și se așază pe scaun. Ilinca își trage cana mai aproape de ea, adaugă miere și începe să învârtă frenetic cu lingurița. Se descălță de adidași și se urcă cu picioarele pe fotoliul pe care stătea.
ILINCA (în ucraineană): Ce mă bucur că au miere. Nu mi-a plăcut niciodată să beau ceai cu zahăr.
Ivan dă din cap de complezență.
RESTUL DIALOGULUI ARE LOC ÎN ENGLEZĂ
ILINCA (râde): Tu înțelegi ceva din ce îți zic?
IVAN (evită să o privească în ochi): Nu tot. Înțeleg câteva cuvinte și pe restul le adaug eu, cât să aibă sens.
ILINCA (ia cana și suflă în ceai): Ai învățat de la bunica ta?
IVAN: Da, vorbea în mare parte în ucraineană cu mine atunci când eram mic.
ILINCA: E o doamnă tare simpatică. A fost chiar curajoasă să vină azi aici cu atâta lume. De obicei persoanele mai bătrâne sunt mai reținute.
IVAN (zâmbește): Da, sunt tare mândru de ea. M-am tot gândit în ultimul timp, de când cu evenimentul ăsta. Nu mi-am dat până acum seama cât de curajoasă e... în general.
ILINCA: Adică?
IVAN: Când eram mic mi-a zis tot felul de povești despre mama și sora ei, cum au venit toate trei în România în timpul celui de-al doilea război mondial. Am uitat multe dintre ele.
ILINCA: Pun pariu că viața ei e fascinantă.
IVAN (dă din cap în timp ce ia o gură de cafea): Poate asemănătoare cu a ta în multe feluri. Și tu ai venit încoace tot cu familia ta?
ILINCA (lasă cana pe masă): Într-un fel. Nu am avut cine știe ce familie în Ucraina. Părinții mei au divorțat când eram mică. Mama a plecat și nu am mai văzut-o de atunci. Tata a murit când aveam 14 ani. De atunci am trăit prin centre de plasament. Puteam să stau cu sora tatei, dar nu mi-a plăcut niciodată de ea. Și am decis că mai bine stau cu străini decât cu... familia. (îl privește pe Ivan în ochi, încrezătoare) Dar am scos tot ce-o fost mai bun din situația asta. Am cunoscut o grămadă de oameni și am crescut ca frații, chiar dacă nu ne-o fost mereu bine.
IVAN: Ai decis să vii încoace chiar după ce o început războiul?
ILINCA (ia în brațe pernuța care era pe fotoliu): Nu chiar. Eram cu Mila acasă când am auzit un zgomot puternic afară. Mila îi o fată cu care m-am cunoscut la orfelinat și cu care m-am mutat în chirie după ce am plecat de acolo. Am știut imediat amândouă ce se întâmplă. Auzisem tot felul de lucruri la televizor și de la oameni care stăteau în orașe mai aproape de graniță. Am stat câteva ore în casă, după care m-am dus la magazin să iau niște mâncare și apă. Știam că trebuie să ne pregătim, dar nu știam pentru ce ne pregătim. Cât de mare va fi? Cât va dura? După câteva zile am auzit că sună alarmele din oraș în mijlocul nopții. Am fugit la subsol, unde erau deja câțiva vecini. După puțin timp a picat curentul. Îmi aduc aminte că eram așa speriată. Mă rugam și spuneam că vreau să trăiesc. A fost copleșitor să mă aud spunând asta cu voce tare. Nu m-am gândit niciodată la vița mea în modul ăsta. La scurt timp s-a auzit un zgomot puternic afară. (Lasă perna din brațe și o pune pe lateral) Mila m-a prins de mână. M-a strâns așa tare și în timp ce plângea mi-a zis: "Te rog să nu mă lași singură!" Atunci am decis că o să fac orice ca să trăim. Următoarea zi sirenele s-au oprit și ne-am dus cu niște oameni până la un depozit de lângă oraș. Am luat conserve, apă și alcool, să facem Molotovuri. Citisem online că mai mulți oameni, mai ales cei care stăteau în orașele de lângă graniță, făceau la fel.
Ilinca ia o gura de ceai și pune perna la spate. Ivan e neclintit.
ILINCA: Următoarele nopți o fost mai liniștite. Am povestit și am făcut Molotovuri cu vecinii. O parte începuseră ori să plece din țară, ori să doarmă înapoi în apartamentele lor. Mila o vrut să mai dormim la subsol câteva nopți. După vreo trei sau patru am dormit și noi în apartament. Mila nu o vrut să doarmă singură așa că am dormit în același pat, în camera care era mai aproape de ieșire. Următoarea dimineață Mila mânca micul dejun, în timp ce eu puneam niște sticle într-o plasă. Ne rămăseseră de la o petrecere din săptămâna anterioară și voiam să le duc și pe alea la subsol. Mila mi-o spus că vrea să plece. Nu am așteptat să mă-ntrebe dacă vin cu ea sau nu. I-am spus că plecăm.
Am condus toată noaptea cu luminile stinse. Am văzut o grămadă de oameni că își abandonau mașinile, doar să treacă granița mei repede. M-am certat groaznic în noaptea aia cu Mila. Ea o vrut să ne lăsăm și noi mașina în drum. Eu nu. Nu știam ce ne așteaptă în România și dacă o să avem unde să dormim. În cel mai rău caz, aveam mașina. Am trecut granița... și asta este. Stăm la o familie la câteva străzi de aici. Dar trebuie să ne mutăm zilele următoare.
IVAN: Și Mila cum e?
ILINCA E mai bine. Și-a găsit ceva de muncă. Face curățenie la spital. Acasă lucrase ca asistentă, dar aici nu o ia nimeni, că nu știe limba. Dar e mulțumită. Spitalul a zis că îi e familiar și spune că asta îi e suficient deocamdată. A zis că vrea să rămână aici. (I se umplu ochii de lacrimi, dar se abține să plângă) Spune că măcar aici nu o va împușca nimeni.
Ilinca inspiră și expiră lung, alungându-și lacrimile.
ILINCA (îi dispar lacrimile de tot și adoptă o atitudine serioasă): Eu o să mă întorc. Știu o asociație în nordul țării care ajută bătrânii să își reconstruiască casele. I want to fight back.