Libelula

Citiți preambulul acestei cărți aici.


Doina Gecse-Borgovan (născută în 1974, la Brăila) este jurnalistă radio, absolventă de filologie (engleză-italiană), cu un masterat în comunicare și unul în sociologie. Realizează emisiuni culturale la Radio Cluj, scrie și publică proză scurtă în diverse reviste și antologii și semnează o rubrică bilunară pe platforma LiterNet (aici). A debutat în 2023 cu un volum de proză scurtă autoficțională, intitulat Rătăciri deliberate, apărut la Editura Litera, pentru care a fost distinsă cu premiul de debut, Cartea anului, de Uniunea Scriitorilor din România, filiala Cluj.
În Libelula, adolescența e o gâză cu aripi diafane, pe cât de frumoase, pe atât de fragile. Autoarea tratează adolescența cu multă delicatețe, surprinzând atmosfera unui orășel de provincie, în care doi tineri nonconformiști din clasa a IX-a, Eva și Tudor, își trăiesc dramele nicidecum insignifiante.

Libelula e o carte care poate fi citită de părinți și copii, deopotrivă, lăsând loc pentru dialog și înțelegere.

Libelula, romanul Doinei Gecse-Borgovan, se înscrie cu succes în colecția Prima dragoste, o colecție de literatură română contemporană dedicată adolescenților, coordonată de Diana Iepure.

În colecția Prima dragoste, coordonată de Diana Iepure, sunt publicate microromane scrise de scriitori români remarcabili, pe care-i unește cel puțin un element: dorința de a oferi publicului tânăr plăcerea lecturii unor romane de dragoste autentice, așa cum și-ar fi dorit ei înșiși să citească, atunci când erau liceeni sau studenți.

În Libelula, doi adolescenți al căror loc în lume stă mereu sub semnul incertitudinii și care ajung să împartă spațiul incomod al unei bănci de școală pornesc umăr la umăr în aventura cunoașterii de sine. Existențele lor, concrescute din punctele nevralgice ale prezentului - nomadismul economic, fascinația lumii digitale, alteritatea, abandonul, singurătatea -, se împletesc și-și rezolvă, reflectându-se unul în celălalt ca în oglinzi miraculoase, provocatoarele ecuații interioare. Introvertiți și străini de ceilalți, își vor începe zborul numai când își descoperă, exersate pe notele delicateței și candorii iubirii, vocile puternice și reale. (Rita Chirian)


Într-o seară, Eva îi trimise un mesaj pe Instagram. O poezie în limba engleză despre un băiat care întârziase la școală din cauza unui nor.^[i] Era pentru prima oară când lui Tudor îi plăcea cu adevărat o poezie. Îl trecură transpirațiile însă când, imediat după ce-i scrisese că i se pare foarte bun poemul, veni răspunsul Evei.
să știi că încă mai aștept să-mi trimiți versuri scrise de tine

Uitase. Uitase complet de lăudăroșenia lui neghioabă și mincinoasă. Nu știa cum să iasă din încurcătura asta fără să o piardă pe Eva. Și n-ar fi vrut pentru nimic în lume să o piardă. Se așeză hotărât la birou. În fond, cât de greu poate fi să scrii o poezie? Până la urmă, tipul cu norul și cu întârzierea la ore nu părea să facă cine știe ce efort și nici nu folosea cuvinte complicate. Scoase din imprimantă o foaie de hârtie, luă un creion și începu să compună.
"Iarba și florile sunt mai frumoase
Când mergem împreună la plimbare."

Habar n-avea cum să continue și nu-i venea nici o idee despre ce altceva să mai scrie. Trase câteva linii groase peste prima încercare și o luă de la capăt.

"Libelulele sunt elegante
Și zboară ca elicopterele
Cu aripile lor duble și transparente".

Aruncă creionul, mototoli foaia și ieși furios în curte. Apoi îi veni o idee salvatoare: o să ceară Chat GPT să scrie niște versuri în locul lui. Fugi înapoi în casă și porni laptopul.
"How can I help you today?" apăru pe ecran când deschise programul.
"Scrie-mi o poezie cu libelule", tastă nerăbdător. În câteva secunde, primi răspuns: șase strofe se aliniară rând cu rând sub dorința lui laconic exprimată în scris. Se gândi totuși să nu-i trimită Evei chiar toată poezia (dacă se putea numi așa). Selectă primele două strofe, copy, paste, send.

În lumina zorilor, sub cerul senin,
Se desfășoară natura în dansul ei divin.
Prin iarba mătăsoasă, sub razele blânde,
Zboară libelule, în jocuri legiunde.

Aripi de cristal străbat văzduhul ca vis,
În lumina soarelui, par a fi un colț de paradis.
În zborul lor ușor, sub cerul înalt,
Libelule dansează, într-un joc nesfârșit și cald.

Apoi adăugă: asta am scris-o după ce am povestit noi atunci despre libelule și despre lac
După o vreme, Eva îi răspunse: ce înseamnă legiunde?
Abia atunci citi și Tudor cu atenție strofele pe care le trimisese. Deschise febril DEX-ul, care îi răspunse laconic: cuvântul legiund nu există în dicționar.
e un cuvânt inventat de mine. M-am gândit că se potrivește
nice

Ar fi vrut să-i mai scrie ceva dar nu știa ce, iar Eva nu-i mai scrise nici ea nimic toată seara. A doua zi fata nu veni la școală.

Tudor nu se putu concentra deloc nici măcar la ora de matematică. Aștepta pauza, ca să-și recupereze telefonul din dulap, să-i scrie Evei un mesaj. Ea nu părea să fie activă pe Instagram și nu-i scrisese nimic. Tastă febril: ai pățit ceva? Ar fi vrut să plece de la școală, să meargă glonț la ea acasă ca să afle ce se întâmplase. Oare poezia lui fusese chiar atât de proastă, sau ea își dăduse seama că e scrisă de un robot și se supărase? Poate era doar un pic răcită, sau nu auzise ceasul și nu se putuse trezi de dimineață. Oricât încerca să găsească o explicație liniștitoare pentru absența și tăcerea ei, nu reușea.

Orele de curs se încheiară, dar Eva tot nu-i răspunsese la mesaj, pe care de altfel nici nu părea să-l fi citit. Tudor porni grăbit spre blocul ei, dar ferestrele de la etajul doi erau închise și nu se zărea nici o mișcare. Îi telefonă, dar imediat intră robotul, iar băiatul se panică cu adevărat. Dacă ea plecase fără să-l anunțe și nu avea s-o mai vadă niciodată? Sau dacă a pățit ceva îngrozitor, un accident de mașină sau o răpire? Pe drum spre casă, se gândea la o metodă prin care să afle ce s-a întâmplat și unde dispăruse Eva din senin. Nu-i veni ceva mai bun în minte decât să-l ia pe Muki și să se posteze în fața intrării blocului ei. Își propuse să stea acolo până când găsea pe cineva care să-l lămurească. Nu era cel mai deștept plan din lume, dar altă soluție nu-i trecea prin cap și se simțea o idee mai liniștit. Se întoarse cât de repede putu, cu câinele în lesă și se așezară împreună pe o bancă chiar la intrarea în parc, de unde se vedea perfect blocul în care locuia Eva. Nici măcar nu-și scoase telefonul din buzunar, de teamă că butonând nu va fi suficient de atent și va pierde din vedere obiectul supravegherii. Își spunea hotărât că era dispus să aștepte o săptămână, o lună, un an, numai să afle ce se întâmplase cu ea. Apunea soarele atunci când din bloc ieși o doamnă înaltă, cu păr lung și blond, îmbrăcată sport și încălțată cu niște adidași portocalii, cu Lola în lesă. Când își văzu partenera de joacă, Muki începu să se agite și să latre vesel. Tudor se ridică de pe bancă și, cu toată rușinea ce-i înmuiase brusc genunchii, se apropie în fugă de ea.
- Săru' mâna, mă scuzați, se bâlbâi ei roșu la față de emoție simțind că începe să transpire abundent. Sunt un coleg de clasă al Evei, a pățit ceva?

Doamna, care părea destul de tristă și îngândurată, se opri să-l aștepte privindu-l oarecum nedumerită.
- Pe Eva am dus-o azi-noapte la urgență, au operat-o de apendicită.
- Uau! Și ce face, cum se simte, e bine?
- Acum e bine, da. S-a trezit din anestezie și e ok. Tu ești Tudor cumva? întrebă femeia brusc interesată și mai zâmbitoare. Băiatul se fâstâci și mai rău.
- De de unde știți? întrebă el cu voce pierită.
- Eva vorbește mult despre tine și m-am gândit că tu trebuie să fii noul coleg de bancă, răspunde Ramona pe un ton foarte prietenos. Acum nu are telefonul la ea, pentru că are nevoie să se odihnească, dar mâine dimineață i-l duc și o să puteți vorbi.
- Săru' mâna, mulțumesc! Să-i spuneți că îi doresc să se facă bine repede.
- O să-i spun. Să ai o seară bună, Tudor!

Mama Evei porni apoi spre parc cu Lola care o tot trăgea înapoi și scheuna tristă, pentru că tare ar fi vrut să se joace cu Muki.

Gândurile și sentimentele lui Tudor se amestecau ca un vârtej pe drum spre casă. Era ușurat că Eva nu dispăruse, era îngrijorat de starea ei de sănătate, dar se simțea și teribil de fericit că ea îi povestise mamei sale despre el. Ar fi vrut să meargă la spital, să o aștepte sub fereastra salonului nemișcat, oricât ar fi fost nevoie, ca un câine credincios. Toată spaima zilei se ștersese, rămăsese doar gândul că ea era foarte importantă pentru el și dorea doar s-o vadă și să-i vorbească. Scoase telefonul din buzunar și tastă cât de repede putu:
am aflat că ești la spital, mi-a spus mama ta. Fă-te bine repede, Muki e trist fără Lola

De-a dreptul îi venea să mai încerce să compună o poezie. Stângace, șchioapă, dar a lui, în care să toarne tot ce simțea. Dormi puțin și agitat, așteptând dimineața când Eva putea în sfârșit să-și citească mesajele de pe Instagram și să-i răspundă.

Dar trecură din nou toate orele de școală și toate pauzele, fără ca ea să dea semn că citise mesajele. Când ieși de la școală, o sună din nou. De data asta, telefonul sună, lung și trist, iar pe când se pregătea să închidă auzi vocea Evei, subțire ca o ață.
- Salut!
- Heeei, ești bine? răspunse el pe un ton pe care îl dorea vesel și degajat, dar care sună spart și agitat.
- Sunt foarte obosită și mi-e foarte somn, dorm tot timpul.
- Când îți dau drumul din spital?
- Peste vreo 3 zile, cred. Te las acum, vorbim mai târziu.

Închise înainte să mai poată spune el ceva. Auzindu-i vocea, Tudor se mai liniști un pic, dar tot nu-i stătea capul la teme, la jocuri sau la Instagram. Simțea nevoia să facă ceva practic, ca să-și consume energia și să-și domolească neliniștea. Intră în garaj să-și caute bicicleta și o găsi sub o prelată plină de praf, cu roțile complet dezumflate. Munci multă vreme pe lângă ea, o curăță de pânzele de păianjen care i se întindeau între spițe și o pregăti de drum. Porni apoi spre lacul cu mormoloci și libelule. Trebuia să apese tare pe pedale, pentru că roțile zimțate care le acționau erau pline de rugină, așa că avu nevoie de aproape o oră ca să ajungă, transpirat și obosit, cu mușchii pulpelor cuprinși de cârcei dureroși.

Lacul i se păru mai mic decât și-l amintea, înconjurat de sălcii și de stuf. Era mai răcoare decât în oraș și foarte liniște, se auzeau doar păsări cântând și broaște orăcăind cu un soi de lene disprețuitoare. Își sprijini bicicleta de un copac și își scoase telefonul. Voia să filmeze libelulele și să-i trimită Evei filmarea. Le văzu imediat, zburând razant la suprafața apei, mari și mici, cu corpurile lungi și delicate pe care lumina soarelui, reflectându-se în ele, le transforma în mici săgeți care se mișcau cu mare iuțeală în toate direcțiile. Făcu o filmare de 20 de secunde și i-o trimise Evei pe Instagram.
Transmitem live din raiul libelulelor îi scrise apoi.

Nu trebui să aștepte prea mult un răspuns.
Ce frumos e! Abia aștept să merg și eu la lac
O să facem o excursie când ieși din spital
da, sper să scap de aici. Mai trimite-mi poze, îmi place mult ce am văzut
ok, imediat

Fotografie cât putu el de artistic și din toate unghiurile, libelule, mormoloci, stuf și trei rațe sălbatice care pluteau netulburate in mijlocul apei.
așa un cadou frumos mi-ai făcut! Parcă am fi acolo împreună

Tudor era fericit, nu mai simțea durerea și oboseala din picioare, se întinse lângă bicicletă și trase un pui de somn la umbra sălciilor care foșneau și care-și aplecau crengile să-l mângâie ușor pe obraji.

Soneria telefonului îl trezi. Pe ecran era afișat cuvântul "tata". Ignore, ignore, ignore. Se pregăti de plecare. Urcă în șaua bicicletei, însă în scurt timp fu nevoit să se oprească din pedalat. O grămadă de furnici îi intraseră pe sub tricou în timpul somnului și îi mișunau pe spate. Până în oraș făcu mai multe opriri, încercând să se scuture de insectele care i se lipeau de pielea transpirată și îi provocau o senzație neplăcută de mâncărime.


Pe Eva o externară după o săptămână, cu recomandarea de a rămâne acasă alte șapte zile. Tudor ar fi vrut să o viziteze la spital, dar în fiecare zi se rușina să o întrebe dacă i-ar face plăcere să primească vizitatori. Ea fu cea care îi scrise un mesaj după ce ajunse acasă:
dacă ai timp, te aștept la mine după școală într-o zi

Nerăbdător să o vadă, chiuli de la ultima oră chiar în ziua când primi mesajul, străbătu parcul în viteză și doar când ajunse aproape de bloc își dădu seama că nu se cădea să meargă cu mâna goală. Făcu cale-ntoarsă până la florăria de vizavi de liceu, cumpără un buchet de flori care i se păru cam ofilit și jumulit când ieși cu el la lumină și porni din nou spre ea.

Ramona îi deschise și îl pofti înăuntru, iar Lola se încurca printre picioarele lor dând bucuroasă din coadă. Eva stătea în pat cu spatele sprijinit de un teanc înalt de perne îmbrăcate în niște huse albe, cu dantele bogate pe margini. Era palidă și părea mai mică și mai slabă decât și-o amintea, pierdută parcă într-un tricou larg și decolorat cu Hello Kitty. Fără ochelarii hexagonali avea un aer neajutorat și trist. Întinse mâna spre el zâmbind.
- Salut! Așa mă bucur să te văd!
- Salut, cum te simți? se fâstâci Tudor neștiind unde să se așeze și ce să facă cu buchetul de flori.
- Uite, poți să-ți tragi scaunul de la birou mai aproape de pat, îi spuse mama Evei, care rămăsese în cadrul ușii și îi privea zâmbitoare.
- Săru' mâna, zise el și se așeză pe marginea scaunului, de parcă ar fi fost pe picior de plecare.
- Nu ți-e foame? Nu vrei să mănânci ceva? îl întrebă Ramona prietenoasă, luându-i florile din mână.
- Mulțumesc, sunt bine! răspunde băiatul ținându-și ochii în pământ.
- În regulă, atunci fac ceai pentru amândoi, spuse și plecă spre bucătărie.

Lola făcu un salt și se cățără în pat, se încovrigă lângă stăpâna ei și oftă mulțumită.
- Te doare? întrebă el ca să alunge liniștea stânjenită care se așternuse între ei.
- Doar un pic dacă mă mișc prea brusc, dar sunt tot mai bine. Am voie să mă și plimb câte puțin din fiecare zi. Doar că o lună nu pot să fac efort, așa că mai trebuie să așteptăm până o să mă înveți să merg pe bicicletă.
- Abia aștept să vii și tu la lac. E tare frumos, ai văzut!
- Daaaa, tare frumos mi se pare! Iar pozele tale mi-au plăcut mult. Știi, mama spunea că ne putem duce cu mașina acolo și te invită și pe tine. Ți-ar plăcea?

Cum ar fi putut el să-i răspundă că pentru ea ar fi mers târâș nu doar până la lacul acela amărât, ci până la capătul pământului? Că ar fi stat s-o asculte râzând și vorbind și că-i era de ajuns să fie cu ea în aceeași încăpere ca să se simtă mulțumit de viața lui. Își dădu seama că ea aștepta un răspuns.
- Cum să nu-mi placă? Când te faci bine, mergem.
- Ce mai e pe la școală?
- Ce să fie, plictiseală, ca de obicei. Adică nu chiar, că săptămâna asta am dat o grămadă de teste. Ai zice că ăștia și-au pus în cap să ne omoare, zău! se însufleți el turuind încântat. Am dat la română, la chimie, la mate, mâine scriem la biologie, spuse el privind înspre tavan și numărând pe degete.
- Aș vrea să te rog să-mi aduci și mie temele zilele viitoare. Încă nu mă simt în stare să învăț, dar măcar un pic să mă uit peste caietele tale.
- Cum să nu, îți arăt, numai că tu știi că eu scriu urât și caietele mele sunt cam varză. Plus că la ore nu prea am chef să scriu și să fiu atent.

Ea îl privi ușor distrată, dar nu-i răspunse. Pe geamul larg deschis intra zgomotul orașului, tramvaiele care treceau pe bulevard, vocile oamenilor care vorbeau pe stradă, sunetele casnice din bloc. Tudor se foia pe scaun neliniștit, fără să știe cum să continue conversația, dar fu salvat de mama Evei care intră cu o tavă pe care erau două căni de ceai și o farfurie cu pandișpan cu căpșuni. Lola ridică și ea capul, interesată brusc de conținutul farfuriei. Ramona îi dădu o bucată de prăjitură, pe care cățeaua o înghiți pe nemestecate, apoi ieși din cameră pe urmele Ramonei, sperând că la bucătărie mai primește o tratație. Eva rupea bucăți minuscule de prăjitură și le băga în gură cu delicatețe iar gesturile ei mărunte îi aduseră din nou aminte lui Tudor de pițigoiul cu aripi verzi care mânca pe pervazul ferestrei lor de la bucătărie.
- Știi, cât am stat în spital am descoperit o cântăreață care mi se pare extraordinară. Eva Cassidy. Ai auzit de ea?
- Mmnu, zise Tudor gânditor sorbind din ceaiul care mirosea puternic a scorțișoară.
- A murit la 33 de ani, dar ce muzică minunată a putut lăsa în urmă!
- Băi, văd că pe tine te interesează numai creaturile astea care trăiesc puțin, zise Tudor ușor înciudat.

Ea îl privi o clipă nedumerită, apoi izbucni în râs. Râsul îi suna ușor caraghios și vesel, când râdea închidea ochii și-și încrețea nasul dezvelind niște dinți mici, albi și perfect aliniați. Privind-o, Tudor începu și el să râdă, minunându-se că o fată ca ea se amuză de prostiile pe care le scotea el pe gură.
- Când am văzut pozele pe care mi le-ai trimis de la lac mi-am adus aminte de muzica ei. Faci poze foarte bune. Ai învățat undeva?
- Serios? Nu, n-am învățat nicăieri, m-am străduit numai să-ți arăt cât mai bine locul. Mă bucur că ți-au plăcut.

Tudor așeză cana de ceai goală înapoi pe tavă, apoi se ridică să plece.
- Atunci te aștept zilele viitoare cu caietele de teme, ok?
- Da, o să vin. Încerc să scriu mai frumos ca să înțelegi ceva din ele, spuse râzând. Și o să mă și concentrez, poate îmi mai îndrept din medii. Că și așa maică-mea e furioasă pe mine și mă tot ceartă în fiecare zi.
- Dacă vrei, putem învăța împreună. Tu mă ajuți la matematică, eu te ajut la franceză și la biologie, ce spui?
- Aș fi foarte bucuros, cum să nu!

Dădu să iasă din cameră, dar se răzgândi și se întoarse lângă patul ei cu o mină gravă.
- Eva, trebuie să-ți spun ceva. Știi poezia aia pe care ți-am trimis-o pe mess? Nu eu am scris-o, ci Chat GTP, spuse lăsându-și capul în jos. Sper să nu te superi foarte tare pe mine.

Aproape că închise ochii de încordare, așteptând parcă să se prăvălească asupra lui disprețul ei și reproșurile că e un mincinos și un impostor. În schimb, o auzi cum izbucnește din nou în râs.
- Ce bine că nu tu ai scris-o pentru că e înfiorător de proastă. Am vrut să-ți spun că ești mai bun fotograf decât poet, dar n-aș fi vrut să te jignesc.
- Deci nu te-ai supărat că te-am mințit?
- Nu! Mi-ar fi fost greu să mai citesc ceva la fel de prost.

El spuse solemn:
- Promit să nu te mai mint niciodată!

Eva se ridică în capul oaselor, îi întinse mâna subțire, cu pielea transparentă pe sub care vasele de sânge i se conturau clar, ca niște linii albăstrii care se pierdeau sub mâneca scurtă a tricoului.
- Nici eu n-o să te mint niciodată! Suntem prieteni, iar prietenilor le spui întotdeauna adevărul.

Pecetluiră jurământul ad-hoc cu o strângere fermă de mână. Eva îl privea cu un aer grav, fără să zâmbească. Tudor avu senzația că ține în palmă un mănunchi de rămurele, atât de subțiri și fragile îi erau degetele. Ea își retrase ușor mâna dintr-a lui și se întinse din nou cu spatele sprijinit de pernele cu dantelă.
- Tudor, îți mulțumesc! îi mai spuse ea înainte ca el să plece.
- Nu ai pentru ce! șovăi el, pentru că nu prea știa de ce îi mulțumea. Și ce frumos suna numele lui rostit de vocea ei! Ar fi vrut să o roage să-l pronunțe din nou, dar nu găsi un motiv destul de bun ca s-o facă.

După ce băiatul plecă, mama Evei intră în cameră și se așeză pe scaun, acolo unde stătuse el cu puțin timp în urmă.
- Simpatic și bine crescut colegul tău, părea foarte îngrijorat de starea ta.
- Oh, mama, dac-ai ști ce băiat bun e! Și are umor, iubește animalele, uite, a fost la lac și mi-a trimis poze de acolo, spuse Eva înroșindu-se ușor.
- Cu ce se ocupă părinții lui?
- Nu știu și nici nu cred că are importanță, îi răspunse Eva încruntându-se. Cu ce te-ar ajuta să știi ce fac părinții lui? Oricum, taică-su i-a părăsit acum doi ani, nu mai ține legătura cu el.
- O, asta e o traumă foarte gravă, spuse Ramona lăsându-se ușor pe spate în scaun. Nu suferă din cauza asta, n-are probleme?
- Ba suferă, normal. Merge și la psiholog. Mama, simt că pot fi prietenă cu el. E bun și deștept. Te rog, nu încerca să-l îndepărtezi de mine! Sunt așa de bucuroasă că am un prieten, spuse fata și ochii i se umplură de lacrimi.

Îngrijorată de supărarea fetei, Ramona se ridică de pe scaun, se așeză pe marginea patului și o mângâie încetișor.
- Stai liniștită, gărgăriță, n-o să-l îndepărtez. Vreau doar să știu că ești în siguranță. Mă gândesc de multe ori că am exagerat până acum protejându-te excesiv, dar am făcut-o pentru că mi-era frică pentru tine și pentru că te iubesc. Vreau să-ți fie bine, atâta tot! Acum și ochii Ramonei se umpluseră de lacrimi. Dacă ție-ți place de grăsunul ăsta, foarte bine!
- Nu-i spune așa! Ce contează cum arată dacă e bun și generos? Asta e important pentru tine? Aparențele? Aspectul fizic? Trebuie să-mi caut un prieten cu mușchi, asta vrei să spui? Eva aproape că tremura de indignare.
- Înțeleg, înțeleg, n-am vrut să te supăr, bătu Ramona în retragere. Ai dreptate, am spus un lucru foarte urât.

Eva se strânsese ca un melc în cochilie și i se mai vedeau doar ochii strălucitori, aruncând scântei dintre pernele înfoiate.
- N-am avut niciodată un prieten ca el. Vorbim despre tot felul de lucruri și ne înțelegem așa de bine. Nu se uită ciudat la mine, nu râde că-mi plac gângăniile și ierburile, nu mă poreclește Greta Thunberg, iar Lola se împacă grozav cu Muki, câinele lui. Și ai promis că ne duci cu mașina la lac, ai uitat?
- Vă duc, vă duc, așa cum ți-am promis. Doar să te pui un pic pe picioare. Poate week-end-ul viitor, dacă toate merg bine.
- Mama, mi-aș dori să nu mai plecăm niciodată de aici.

Mama și fiica rămaseră tăcute multă vreme, privind pe fereastră coroanele copacilor bătrâni care foșneau în bătaia vântului cald și molcom de primăvară. Nici Ramona n-am mai fi vrut să plece vreodată din casa părinților ei, dar se întreba neliniștită ce se va alege de familia lor și cum va arăta viitorul.

Soneria le făcu pe amândouă să tresară. Era tanti Nelepcu, vecina de la parter, care le așteptase în luna martie, când sosiseră de la Moscova, cu tocăniță de cartofi și cu centrala pornită.
- Ce face fetele? zise ea intrând glonț până în mijlocul holului. Hai mamă că v-am adus împărțeală. Am făcut o colivă pentru bietu' Gicu. Ia, zi bogdaproste, să fie de sufletu' lui, săracu'.

În ciuda căldurii de afară, purta un fular albastru de lână legat strâns în jurul șalelor și era încălțată cu niște papuci tiviți cu blăniță gri.

Ramona apucă zâmbind caserola de plastic în care, pe lângă colivă, vecina înghesuise și câțiva biscuiți cu cremă de cacao.
- Bogdaproste, tanti! Nu stai la o cafea?

În timp ce vecina se instala gemând pe colțarul din bucătărie și turuia despre ce cumpărase de dimineață de la piață și despre ce predicase popa la slujbă, Ramona îi duse Evei cutia și o linguriță cu coadă lungă.
- Uaaau, colivia este încă un motiv pentru care nu vreau să mai plecăm vreodată de aici, spuse ea veselă, întinzând nerăbdătoare mâinile să o apuce.
- Colivă, nu colivie, în colivie stau păsările, gărgăriță, spuse Ramona râzând în hohote.
- Bon, atunci colivă. Donne moi un kilo, s'il-vous-plaît!^[ii]

Citiți preambulul acestei cărți aici.

Două brăilence, un clujean, un critic literar și o poetă / editoare intră într-o librărie...

Pe 28 februarie 2025, ora 18, la Cărturești Modul din București, lansare de carte și discuție pornind de la carte cu titlul Părinți și copii: de la monolog la o conversație cu adolescentul tău.

"Dacă sunteți adolescenți, veniți să-i descoaseți pe cei care au ieșit de ceva vreme din vârsta asta cum s-au descurcat. Dacă sunteți părinți, bunici, unchi și mătuși de adolescenți, veniți! Poate că această discuție vă va ajuta să găsiți o limbă comună mai ușor cu tinerii din dotare! Vă aștept, lângă oameni tineri și foarte tineri la librărie!" spune editoarea volumului și coordonatoarea colecției, Diana Iepure.

Alături de Doina Gecse-Borgovan și Diana Iepure, vor participa la discuție criticul literar Victor Cobuz, scriitorii Veronica Stănică și Péter Démeny

Depănăm amintiri, reaprindem iubiri.