"Encore un effort!" "Francezi, încă un efort, dacă vreți să fiți republicani!", răsună, din adîncul, deja, al istoriei, din hăul ei, din prăpastia ei, din abisul și neantul, deja, al istoriei, îndemnul Marchizului de Sade. Cu cît mai goală, mai pustiită, mai deșertificată și mai dezertată de oameni este istoria Planetei, cu atît astfel de vorbe, și poate aceasta, una dintre cele mai ignorate, mai refulate, în primul rînd, sună mai puternic, asemenea unui dangăt, vestirii unui cutremur.
Și una dintre cele mai ironice: republica, ca stadiu avansat de realizare (cale "franceză", cale "americană") a democrației, ca stadiu de realizare revoluționară a democrației, deci neîncetat în mers, în curs, pe cale, perpetuu perfectibilă și necesitînd nu atît "revoluția continuă", cît re-revoluția repetată, permanenta reluare a revoluției, care dispare, este asfixiată, ucisă fie ca imperial-militaro-tiranie, fie ca burghezo-birocrație. Monstruozitate-plus, monstruozitate-zero. 1/0.
Fără cap: democrația ca a-cefalie, cînd capul crede că o poate lua razna, că se poate reteza, cînd se desprinde singur (ca inteligență artificială, de pildă) de corp (societate, mediu, materie etc.). Capul care se desprinde trebuie tăiat, e o tumoră care omoară. Iar efortul reluat al acestei repetate și permanente tăieri a capului-tumoră, a acestei necesare rezecări, dispensări, este republica, democrația ca republică.
Fiecare cuvînt al acestui îndemn sadian, dar și sadic, sună fatal ironic, începînd cu miezul: "încă un efort", mereu, la nesfîrșit "încă un efort". Ca și cum eforturile s-ar adăuga, s-ar însuma, ca și elanul și dîrzenia ar putea fi segmentate, înbucătățite: efort, efort, efort, încă, încă, încă. Nu: elanul și efortul sînt unul singur, tocmai de aceea trebuie neîncetat reluat.
Condițional, condiționat însă: "dacă vreți". Adică s-ar putea să nu vrem, să fi vrut dar să ne fi răzgîndit sau să fi uitat, și să nu mai vrem, să vrem noi ceva, dar să nu mai știm ce (să fim republicani, adică).
Republica este grea, este cel mai greu lucru. Irealizabil. Mai greu, poate, decît însăși democrația. Dar pot fi ele despărțite? O, vai, cum să nu, chiar este de preferat, susțin mulți, evident în cor. De monarhie constituțională n-ați auzit? Ba da, dar doar în măsura în care aceasta nu devine, tocmai, o contradicție în termeni, iar Regele, un fel de Curte Constituțională, de cap ca și tăiat. Constituția e Regele. Și poate că adevărata republică este o monarhie constituțională... În fine. Mă rog.
Marea încercare este ziua de azi: Europa ca insulă de democrație imperfectă, desigur, ca Cetate pe bune asediată de jur-împrejur și dinăuntru, plină de "coloane a cincea" care, în loc s-o susțină, o subminează. Europa, "Bătrînul Continent", depășit: continentul-frînă.
Reglajul, în curs, cu multe fricțiuni, epocal, dintre Occident (fracturat, dizolvat, iluzie destrămată), Europa (istorică, mamă a tuturor războaielor, cuceririlor, imperialismelor, colonialismelor, totalitarismelor și distrugerilor, dar și a revoluțiilor, tocmai de aceea, cel puțin potențial - dar tocmai pe cale de a fi și actual -, prevenită, experimentă: baterie de teste consumate) și Uniunea Europeană.
Marea încercare a Europei care este ziua de azi, potrivit gîndirii mele neabătut kairotice, este și - poate fi: este potențial și trebuie, este chiar pe cale de a deveni și actual - marea ocazie.
Pe scurt: dacă Europa (preferabil ca EU, dar vedem că inițiativele sînt intern para-UE, ca un fel de reformare sau de completare nerecunoscută, nemărturisită a UE) va reuși (deja e mult, e istoric că începe să își propună) să țină locul Americii, să suplinească America (după ce se lăsase, în bine, în rău, în toate, blînd și euforic americanizată), golul, vidul, pustiul, gaura neagră, dez-astrul dez-axat care devine America, va putea, poate, chiar să îi ia locul.
Dar chiar e de dorit să vrei să iei locul Americii? Cînd tocmai ea, abia poate tocmai ea s-a oprit, structural, în fața ultimului efort de a deveni cu adevărat o republică?
Europa = reglementare, libertate-responsabilitate, America = devastare, libertate-i-responsabilitate, doar "libertate de a trage cu pușca".
Europeni, încă un efort! Americani, încă un efort! Același, dar în sensuri opuse (pentru echilibrare): primii, înainte; cei din urmă, înapoi.
Dispensabila Americă: s-a retras, s-a retezat, cap bolnav de visul de sine, singură, o bună ocazie de a deveni matură și de a afla, de a învăța (apprendre, în limba lui Lafayette), de a fi făcută să afle și să învețe, în sfîrșit, nu numai că nu este indispensabilă, ci poate că nici măcar nu este nevoie de ea: nici indispensabilă, și poate chiar nici necesară - doar, vai, contingentă, o întîmplare istorică, adică fix cum nu vrea să se creadă. Rămînînd ceea ce continuă să fie: un vis care neîncetat se transformă - cînd potențial, cînd, ca acum în sfîrșit, actual - în coșmar. Mai întîi, gotic, în ea însăși, acum, explodînd, pentru toată lumea. Să ne dispensăm de America! Cea de față a ajuns în impas, a devenit una dintre fundăturile lumii.
Repair America! Or leave it!
Sau lăsați-o să fie ceea ce este: un vis.
Să continuăm să visăm America: poate ne va ieși mai bine.
Encore un effort!
Și una dintre cele mai ironice: republica, ca stadiu avansat de realizare (cale "franceză", cale "americană") a democrației, ca stadiu de realizare revoluționară a democrației, deci neîncetat în mers, în curs, pe cale, perpetuu perfectibilă și necesitînd nu atît "revoluția continuă", cît re-revoluția repetată, permanenta reluare a revoluției, care dispare, este asfixiată, ucisă fie ca imperial-militaro-tiranie, fie ca burghezo-birocrație. Monstruozitate-plus, monstruozitate-zero. 1/0.
Fără cap: democrația ca a-cefalie, cînd capul crede că o poate lua razna, că se poate reteza, cînd se desprinde singur (ca inteligență artificială, de pildă) de corp (societate, mediu, materie etc.). Capul care se desprinde trebuie tăiat, e o tumoră care omoară. Iar efortul reluat al acestei repetate și permanente tăieri a capului-tumoră, a acestei necesare rezecări, dispensări, este republica, democrația ca republică.
Fiecare cuvînt al acestui îndemn sadian, dar și sadic, sună fatal ironic, începînd cu miezul: "încă un efort", mereu, la nesfîrșit "încă un efort". Ca și cum eforturile s-ar adăuga, s-ar însuma, ca și elanul și dîrzenia ar putea fi segmentate, înbucătățite: efort, efort, efort, încă, încă, încă. Nu: elanul și efortul sînt unul singur, tocmai de aceea trebuie neîncetat reluat.
Condițional, condiționat însă: "dacă vreți". Adică s-ar putea să nu vrem, să fi vrut dar să ne fi răzgîndit sau să fi uitat, și să nu mai vrem, să vrem noi ceva, dar să nu mai știm ce (să fim republicani, adică).
Republica este grea, este cel mai greu lucru. Irealizabil. Mai greu, poate, decît însăși democrația. Dar pot fi ele despărțite? O, vai, cum să nu, chiar este de preferat, susțin mulți, evident în cor. De monarhie constituțională n-ați auzit? Ba da, dar doar în măsura în care aceasta nu devine, tocmai, o contradicție în termeni, iar Regele, un fel de Curte Constituțională, de cap ca și tăiat. Constituția e Regele. Și poate că adevărata republică este o monarhie constituțională... În fine. Mă rog.
Marea încercare este ziua de azi: Europa ca insulă de democrație imperfectă, desigur, ca Cetate pe bune asediată de jur-împrejur și dinăuntru, plină de "coloane a cincea" care, în loc s-o susțină, o subminează. Europa, "Bătrînul Continent", depășit: continentul-frînă.
Reglajul, în curs, cu multe fricțiuni, epocal, dintre Occident (fracturat, dizolvat, iluzie destrămată), Europa (istorică, mamă a tuturor războaielor, cuceririlor, imperialismelor, colonialismelor, totalitarismelor și distrugerilor, dar și a revoluțiilor, tocmai de aceea, cel puțin potențial - dar tocmai pe cale de a fi și actual -, prevenită, experimentă: baterie de teste consumate) și Uniunea Europeană.
Marea încercare a Europei care este ziua de azi, potrivit gîndirii mele neabătut kairotice, este și - poate fi: este potențial și trebuie, este chiar pe cale de a deveni și actual - marea ocazie.
Pe scurt: dacă Europa (preferabil ca EU, dar vedem că inițiativele sînt intern para-UE, ca un fel de reformare sau de completare nerecunoscută, nemărturisită a UE) va reuși (deja e mult, e istoric că începe să își propună) să țină locul Americii, să suplinească America (după ce se lăsase, în bine, în rău, în toate, blînd și euforic americanizată), golul, vidul, pustiul, gaura neagră, dez-astrul dez-axat care devine America, va putea, poate, chiar să îi ia locul.
Dar chiar e de dorit să vrei să iei locul Americii? Cînd tocmai ea, abia poate tocmai ea s-a oprit, structural, în fața ultimului efort de a deveni cu adevărat o republică?
Europa = reglementare, libertate-responsabilitate, America = devastare, libertate-i-responsabilitate, doar "libertate de a trage cu pușca".
Europeni, încă un efort! Americani, încă un efort! Același, dar în sensuri opuse (pentru echilibrare): primii, înainte; cei din urmă, înapoi.
Dispensabila Americă: s-a retras, s-a retezat, cap bolnav de visul de sine, singură, o bună ocazie de a deveni matură și de a afla, de a învăța (apprendre, în limba lui Lafayette), de a fi făcută să afle și să învețe, în sfîrșit, nu numai că nu este indispensabilă, ci poate că nici măcar nu este nevoie de ea: nici indispensabilă, și poate chiar nici necesară - doar, vai, contingentă, o întîmplare istorică, adică fix cum nu vrea să se creadă. Rămînînd ceea ce continuă să fie: un vis care neîncetat se transformă - cînd potențial, cînd, ca acum în sfîrșit, actual - în coșmar. Mai întîi, gotic, în ea însăși, acum, explodînd, pentru toată lumea. Să ne dispensăm de America! Cea de față a ajuns în impas, a devenit una dintre fundăturile lumii.
Repair America! Or leave it!
Sau lăsați-o să fie ceea ce este: un vis.
Să continuăm să visăm America: poate ne va ieși mai bine.
Encore un effort!