Eram în stația de autobuz - în ziua metodică, ne duceam la oraș - când s-a apropiat de noi o pereche, oameni trecuți de șaizeci de ani. Sunt părintele din sat, doamna este soția mea; am aflat că sunteți noii profesori ai școlii. Ne-ar face plăcere să ne fiți oaspeți. Casa noastră este acolo. Ne-a arătat-o, era la doi pași. Bucuroși, părinte. Când ar fi mai potrivit? Miercuri după-amiază, pe la șase?, a propus. Așa a început.
Ne-am legat. După ce doamna preoteasă a murit și noi ne-am mutat la București, mergeam în vacanțe la părintele. Odată am stat două săptămâni numai noi doi, mâncând pâine cu lapte dimineața și seara și pâine cu brânză (făcută de părinte din lapte) la prânz. Și cafea la începutul după-amiezii, după ce trăgea un pui de somn. Citeam sau stăteam de vorbă pe prispă, când părintele - mare pescar - nu pleca pe râu.
Am continuat să merg și după ce s-a stins și el. Din casa asta am cunoscut tot județul din care voiam să plec cât mai repede; și l-am îndrăgit. Și m-am luminat că părintele era bunicul meu (bunicul, învățător, făcuse războiul până în Munții Tatra și îmi povestea de pe front) iar casa lui, cu curtea și pârâul, era casa, cu curtea și Neajlovul, bunicilor.
Am fotografiat-o (așa cum am fotografiat și locuri din jur legate de familie, o cruce de hotar de pildă). A fost construită în 1904 de meșteri italieni, veniți în România să caute de muncă; în sat sunt cinci făcute de ei. Casa bunicilor nu era la fel de mare și de frumoasă, dar casa părintelui este și casa bunicilor înfrumusețată de țesături de amintiri. Că nu este, vai!, numai atât se vede din faptul că se degradează. Nu și în gândurile mele, niciodată.
Părintele avea un câine, Bobi. Odată urcam toți trei dealul din spatele casei, peste pârâu. Cine știe de ce, rămăsesem în urmă. Părintele s-a aplecat puțin - era înalt - și a prins în mână urechea lui Bobi. I-o frământa așa, încet, și eu m-am oprit să-i privesc cum stăteau detașați pe cer. Uneori e bine fără aparat de fotografiat.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
