Când mă fac mare, vreau să mă fac ieuropa

Când eram mică, nu foarte mică, totuși, dar suficient cât să nu-nțeleg mare lucru din lucruri, tata s-a îmbătat și mi-a pus Oci ciornâie, și a închis ochii. M-a întrebat dacă aud Rusia. I-am spus că nu pot s-aud o țară într-un cântec. El își închidea ochii cu și mare mai încăpățânare și pleoapele lui răscoleau înăuntrul minții un fel de trecut care mie mi-era străin. (Abia mulți ani mai târziu aveam să-nțeleg că ADN-ul meu miroase a doi părinți care au trăit comunismul.) Tata mi-a spus că aude Siberia. Tata mi-a spus că aude frigul. Tata mi-a spus că aude vodka, durerea, suferința, mizeria. Tata mi-a spus că-l aude pe țarul Nicolae I. Tata mi-a spus că aude clădiri cenușii, atât de cenușii că-ți întorc stomacul pe dos. Tata mi-a spus că-și aude trecutul și pe el, care în '89, scoate o pușcă de sub pernă să iasă pe ulița unui sat prea strâmt ca să-ncapă în el o revoluție. Tata a spus că-l aude pe tatăl lui zicându-i futu-ți gura mă-tii de copchil, ascunde arma. Tata mi-a spus că dacă se chinuie suficient de tare, poate să audă cum, sub bocancul estic, cineva îi transformă ferma în C.A.P. Tata aude cum ar fi putut să piardă totul. Tata aude Volga și Fata fără zestre. Tata a spus că aude urletul trenului dedesubtul căruia se sinucide Anna Karenina. Tata a spus că-l aude pe Dostoievski. Abia atunci i s-a părut că aude ceva teribil de frumos. Tata a oprit muzica.

Când eram mică, nu foarte mică, totuși, dar suficient de mică cât să nu înțeleg mare lucru din lucruri, tata s-a îmbătat și mi-a spus Oci ciornâie, cântată de Louis Armstrong și tata m-a întrebat dacă aud America. I-am zis că Rusia poate să-mi displacă din capul locului, dar despre America încă nu știu ce părere să am. Tata mi-a zis că aude whiskey-ul cum se rostogolește printre cuburi de gheață, într-o cârciumă în care s-aude jazz. Tata mi-a zis că aude libertatea și tare aș fi vrut să-l întreb cum sună libertatea?, dar pentru că tata le auzea pe toate deodată, n-am apucat să-l întreb nimic. Tata mi-a zis că aude New York-ul, legile cum sfârâie, democrația, mașinile, capitalismul. Tata mi-a spus că aude motoarele încinse care pun în funcțiune o lume teribil de fascinantă. Aș fi vrut să-l întreb cât de bună e, de fapt, America?, nu-și poartă și ea pe umeri păcatele?, ba poate că da, sigur că da, dar tata când a deschis ochii în 1966, lumea mirosea atât de tare a duhoarea Rusiei, încât toată viața lui s-a orientat spre vest.

Deschid word-ul în speranța de a scria ceva despre mama. Despre cum, dacă mama ar candida la presedinția universului, aș vota-o cu două mâini. N-am stare. Îmi fentez astenia care nu se mai termină cu lalele și cafele, dar mi-e greu să scriu despre lucruri frumoase la fel cum mi-e greu, în ultimul timp, să mă bucur de ele. Las-o mai moale, ar spune mama. Nu știu de ce nu pot. Îmi hurducǎie un fel de stomac pe care-l interesează politica, chit că n-o înțelege pân-la capăt. De cele mai multe ori, sunt o mini-Lasconi care crede că conflictul din Gaza s-ar fi putut încheia dacă liderii celor două țări ar sta frumos la masă și-ar bate palma ca într-un anti-BlackMirror, în care distopia devine utopie și războiul, pace, în doar câteva secunde. În fine. Am un fel de naivitate tâmpă care nu înțelege realitatea.

În word mi-apare documentul ăsta: rusia. 13.01.2023. Primele două paragrafe sunt scrise acum doi ani, pe vremea când încă ne certam cu toți proștii care azi iubesc, dintr-o dată, America, dar pe vremea aia o urau, când avea (multe) motive să fie iubită. Fiindc-așa e, proștii care pe-atunci o urau sunt proștii care acum o iubesc. Am renunțat de mult la autocenzura-n care-i zic prostului pe nume. Că din tăcerea noastră, s-au căpușat toți rusofilii care niciodată n-or s-audă libertatea din muzica lui Louis Armstrong. N-or s-audă occidentul, nici țoalele pe care le poartă, nici motorul mașinilor pe care le conduc. Căci libertatea, proștilor, s-aude. Uneori în ce scoateți pe gură, chit că-s inepții. Numai în sânul unei democrații îți poți auzi cu voce tare propriile enormități. Și-n fine. Nu pot să uit dup-amiaza-n care verișoară-mii, în anii 2000, i-a venit mătușa din Franța. Noi eram la țară, vai de curul și de zilele noastre, jegoase, mirosind a gogoși cu pâine și a produse locale, când a venit tanti Rodica cu valiza ei care puțea a vest. A eșarfe și parfumuri, a Europa. Eram mică și-mi rodeam nisipul de sub unghii, dar știu că de pe atunci mi-am zis, fire-ai a dreq, Rodico, cu păpușile tale barbi, cu unghiile tale cu gel și cu păru tău blond ca de reviste, când mă fac mare, vreau să mă fac ieuropa.

Și uite-mă cum stau eu într-un 2025 pe care nimeni nu l-a anticipat, c-o droaie de lalele-n față de la un bărbat care mă iubește, ascultând când varianta rusească, când p-aia americană, a lui Oci Ciornâie, și mi-e dor s-aud America aia pe care tata o auzea în serile când eram mică și lumea părea un loc puțin mai puțin primejdios să trăiești.

Și-n fine: La mulți ani tuturor femeilor, capabilelor de-a candida la președinție și de-a purta pantaloni într-o lume a libertății.