Dacă cineva mă va întreba la ce se uita Andreea atunci când am
fotografiat-o, îi vor răspunde: la un cârd de pelicani. Unii cât se poate de chipeşi, cu ciocurile pline de peşti hrăniţi cu râme, muşte şi aripi de libelule albastre; de grei ce erau zburau la joasă înălţime, mai aveau puţin să ne atingă cu vârfurile aripilor, însă
ne-am ferit, pentru că la drept vorbind nimeni nu vrea să capete vânătăi şi zgârieturi pe frunte. Dacă păsările
s-ar fi hotărât să aterizeze pe câmp, oamenii ar fi venit să le fure peştii ca
să-i prăjească în tigăi, înecaţi în ulei rafinat de floarea soarelui, în bucătăriile lor gălăgioase, cu gresie, faianţă, termopan şi frigider mare cât uşa. Aşa cred, pentru că cei mai mulţi de la mine din oraş sunt în stare de asemenea fapte, ba de unele şi mai şi. E suficient
să-i vezi cum se îmbrâncesc în autobuz, cum se înjură, ca să-ţi poţi imagina cum jefuiesc pelicanii,
furându-le plăticile şi caraşii chiar din ciocurile închise. Am senzaţia că am mai scris despre asemenea lucruri neplăcute. Nu sunt sigură. Cert e că atunci când merg cu autobuzul îi "văd" capabili să se bată până şi pentru o râmă. Cu piţigoii.
Dar Andreea nu se uita după pelicani, nici după piţigoi, ciocănitori, ciori, nici după avioane cu motor, fluturi, parapante, baloane ori paraşutişti, de fapt nu ştiu la ce, pentru că erau doar nori pe cer, unii vătuiţi şi scămoşaţi de soare, poate că în spatele lor se ascundea ceva, ceva de care eu
n-am avut ştiinţă.
Într-o sâmbătă nu foarte îndepărtată (în urmă cu 75 de zile) un american fără simţire (ca să nu spun altfel)
şi-a legat de şezlongul pe care stătea mai mult de 100 de baloane, şi pentru că erau umplute cu heliu,
s-a ridicat în cer mult de tot, al naibii de mult, la o altitudine de 11.000 de picioare (nu ştiu cât înseamnă asta în metri). Ar fi putut să mă ia şi pe mine! E adevărat,
i-ar fi fost necesare mai multe baloane. Kent Couch se numeşte zburătorul şi
mi-ar plăcea ca cineva
să-i spună ca data viitoare să facă bine să mă invite, pentru că aşa ar fi politicos. De când mă ştiu
mi-am dorit să zbor atârnată de o umbrelă sau de un balon obişnuit, din acela pe care îl ţii de aţă, asta de dinainte de a fi auzit că în anumite cărţi există o Mary Poppins şi că peste ocean, în văzduh, pluteşte americanul Kent Couch.
Şi-apoi când am mai
fotografiat-o pe Andreea cu baloane (puţine, şi erau
umplute cu aer cald din plămâni, nu cu heliu), în sinea mea speram
s-o ia vântul pe sus, peste acoperişuri, dar taman când aveam aparatul la ochi. În altă zi am legat un balon (parcă galben) de burta unui motan cu labe groase (portocaliu), însă nici măcar ăsta
n-a zburat,
înciudându-mă, mai ales că mai târziu am văzut la o agenţie de ştiri,
într-o poză colorată, un Chihuahua plutitor, care ar fi fost luat de vânt, dacă stăpâna
n-ar fi ţinut în frâu baloanele. De fapt încercasem experimentul şi cu o pisică gri, şi cu una neagră (un motan bătrân, ciufut, pe nume Berlioz), însă nu
mi-a izbutit nimic, pentru că altfel, în acea zi, în mod sigur Andreea
s-ar fi uitat pe cer după felina zburătoare. Dacă
m-ar fi surprins prietenii asupra faptului, moşmondind la aţe, legând pisicile, cred că
m-ar fi întrebat dacă e ceva în neregulă cu baloanele, dar în sinea lor
s-ar fi gândit dacă nu cumva e ceva în neregulă cu mine.
În anul 1935, copiii (Jane, Michael, John, Barbara), primul ministru al Angliei, domnişoara Ciocârlie, amiralul, doamna Boom, vânzătorul de îngheţată, coşarul şi distinsul William Wetherill Wilkins, precum şi Mary Poppins şi alţii de care nu pomenesc acum, zburau pe deasupra ulmilor
şi-a teilor înfloriţi, şi asta pentru că în parc, o bătrână le vânduse baloane. Iată, au trecut mulţiiiiiii ani de atunci, însă copiii (Jane, Michael, John, Barbara), primul ministru al Angliei, domnişoara Ciocârlie, amiralul, doamna Boom, vânzătorul de îngheţată, coşarul şi distinsul William Wetherill Wilkins, precum şi Mary Poppins, încă mai zboară, dacă deschid cartea la paginile potrivite. Pun pariu că mâine dimineaţă, dacă voi crăcăna coperta albăstrie, tot acolo îi voi găsi, plutind agăţaţi de rotocoalele pastelate. Fără mine. Pentru că eu voi fi în camera mea de bloc, în pijama,
pregătindu-mă să merg la lucru. Cu autobuzul.
