Strugurii s-au copt în lipsa ei

O poveste autentică despre doi tineri care se iubesc în contratimp, iar pentru că nu sînt în stare să-şi acordeze sentimentele, distanţa pare să le fie potrivnică. Un roman de dragoste ale cărui nevroze par să se întindă peste oraşul de provincie în care se petrec atît de puţine lucruri. Un oraş-capcană din care puţini reuşesc să scape şi să-şi urmeze dorurile de ducă. Tineri debusolaţi care încearcă să-şi croiască un drum în viaţă, fără să-şi anuleze devenirea spirituală. Un roman sudat din stări febrile şi căutări interioare, care se construieşte din praf şi ură, dar care se transformă treptat în lumină şi poftă de viaţă. Este de asemenea şi povestea unei mari prietenii, de altfel liantul cel mai puternic al cărţii, astfel încît nu-ţi poţi da seama ce anume contează mai mult: această prietenie, reală şi ea, sau iubirea care este disecată la rece ca de bisturiul unui chirurg?

Mi-am dezmorţit genunchii, întinzîndu-mi picioarele ca o pisică leneşă şi mi-am sprijinit bărbia în palmă s-o privesc mai bine. Nu ştiu din ce motiv eram omul pe care-l admira cel mai tare. După Karin, bineînţeles. Poate că-mi urmase exemplul inconştient de a le da dracului pe toate atunci cînd lucrurile nu mai mergeau în nici o direcţie. Să întorci spatele tuturor, fără regrete şi fără scrupule. Să-i ştergi din memorie pe unii. Şi asta, definitiv, atît de definitiv, încît să nu-i mai recunoşti pe stradă şi să refuzi orice amintire pe care ai împărţit-o cu ei. Ada părea că aşteaptă un cuvînt, o încurajare din partea mea. Poate acesta era modul ei de a se desprinde de toate, şi dorinţa era mai mare decît teama, curiozitatea mai adîncă decît rutina zilnică. Avea însă nevoie de sclipirile alea drăceşti din irişii mei şi părea că nu le mai găseşte. Mă tot scruta cu privirea.

"Du-te, mă Ada, cu inima deschisă şi nu te mai chinui atît. Nu te gîndi că laşi pe cineva în urmă, în afară de mama ta. Dacă te întorci şi mai găseşti pe cineva care să te aştepte, e bine. Cu acela să mergi mai departe, sau poate să rămîi lîngă el. Altfel, pe cine se pierde de tine, că o face acum sau mai tîrziu, lasă-l acolo în uitare şi nu-ţi face probleme, nu-ţi pierde tu timpul gîndindu-te unde ai greşit." I-am luat mîna într-ale mele. O mînă caldă, moale, m-am jucat cu buricele degetelor ei. Îmi dădeam seama că e pentru prima oară cînd rolurile se inversaseră. "Du-te, mă! Ce tot eziţi? La naiba cu toate... hai că n-am cum să te încurajez mai mult de-atît. Ştii foarte bine ce cred eu despre toate astea..."

Pînă în clipa aceea, ea fusese cea care-mi alina tristeţile, toate melancoliile, căderile, poveştile mele pline de amarul neputinţelor, neîmplinirea, muşcăturile din noapte, parcă eram un vîrcolac ce nu-şi mai găsea starea, înghiţeam iubiri, le şutuiam mai apoi de dragul singurătăţii, consumam bărbaţii la nivel mental şi mă aruncam chioară, surdă, oarbă în acea apocalipsă a sufletului tot timpul nesătul de experimente şi jocuri ce mă lăsau lată, aproape fără suflare. Avusesem tot timpul impresia, din cauza asta, că Ada e puternică, dar nu era. Nu ştiu cum de reuşea să fie atît de calmă uneori, cine o învăţase liniştea asta, de unde găsea tăria de a nu ridica vocea împotriva relelor, de unde echilibrul, de unde compasiunea, de unde, cîteodată, resemnarea. Mă tot rodea să-i spun ceea ce se întîmplase în ultimele zile, dar pe de altă parte mă întrebam dacă nu-i mai bine să tac, la ce bun să-i întunec plecarea? Şi s-o las să păstreze în sinea ei iluzia pe care i-o crease Karin de-a lungul timpului.

"Tu pe cine ai găsit aici cînd te-ai întors, Zburliciule?", îi jucau ei ochii sub pleoape, şi am ghicit că voia să ajungă la un alt subiect, se aştepta să-i spun: "Pe Dan", trăia cu impresia că ar putea fi între noi o mare dragoste, ah, de ce îşi făcea ea atîtea iluzii în legătură cu amorurile mele, de ce era atît de dependentă de afectivitate, de ce vedea peste tot numai iubire împlinită?

Numai acum cîteva seri Karin al ei flirtase cu altcineva, pe aceeaşi terasă umbroasă, unde mă nimerisem cu o verişoară a mea şi-i urmărisem vrăjeala plicticoasă, nici măcar schimbată, aceeaşi de demult, a tuturor bărbaţilor puşi pe fapte solemne. Chiar în noaptea asta, deşi o avertizasem şi pe cealaltă în legătură cu ipocriziile lui Karin, avea o nouă întîlnire sub caisul care adăpostise atîtea flirturi, atîtea schimburi de priviri, atîtea despărţiri. Dar şi atîta fericire caldă, molcomă...

Vezi că lui nu-i păsa că Ada pleacă, deşi îi spusese de curînd c-o iubeşte cum n-a mai iubit niciodată vreo femeie. Puteam s-o contrazic oare pe Ada?! Individul acesta tocmai de-asta îi şi spusese c-o iubeşte, gîndeam eu, ferm convinsă, pentru că plecarea ei nu-l mai obliga la nimic, cu asta încheia relaţia, fix ca un gentleman. Confesiunea asta însă îi zdruncinase Adei hotărîrile din temelii. În sfîrşit, urechile ei auziseră minciuna perfectă, cea pe care o aştepta de ani de zile. Cum puteam să-i dărîm iluziile chiar acum cînd atinseseră punctul culminant? Şi totuşi ştiam că mai devreme sau mai tîrziu o voi face, credeam că trebuie să plece cu minţile limpezi.

"Pe cine ai găsit, mă? Spune-mi... Îmi spui?", sună jucăuş glasul ei. Am strîns uşor din buze, am făcut mutre comice, apoi am privit-o lung, cu acea cută adîncă dintre sprîncene, care apărea involuntar de fiecare dată cînd mă îndîrjeam să pătrund cu mintea ceva sau cînd nu-mi convenea altceva, şi-am rostit cu hotărîre "Pe tine, mă proasto!". S-a lăsat o tăcere de-o clipă în bucătăria ei, pleoapele i-au căzut grele ca nişte falduri măslinii, bărbia i-a coborît în piept şi lacrimi rotunde i-au mîngîiat obrazul. Da, Ada era vulnerabilă la tandreţe, la blîndeţe, nu era rezistentă la duioşii sau la atenţii prea mari. Şi asta pentru că nici ea nu avusese parte de ele atunci cînd ar fi trebuit. Crescuse sălbatică şi furase din viaţă cu ambele mîini tot ce îi ieşise în cale.

Nu se aştepta la un astfel de răspuns, căci eu dispărusem anul trecut ca o ingrată, ignorasem existenţa ei ca şi cum nu ne legaseră atîtea nebunii sau atîtea răutăţi feminine, şi golul pe care-l lăsasem în viaţa ei, în după-amiezile şi înserările ei grele şi-l umpluse cum a ştiut mai bine. Cu gînduri de plecare, mărturisise ea, cît mai departe. Cît mai de tot.

Fugisem atunci ca un animal rănit, să-mi ling bubele departe, în întunericul chiliei mele. O sihăstrie impusă. Mă gîndesc însă că dacă cineva m-ar fi luat de mînă şi mi-ar fi risipit iluziile în care trăisem, poate că n-ar fi trebuit să-nghit atîtea minciuni şi să le fac faţă acolo. Nu mai avusesem timp de siropuri şi ştiu că prietena mea se simţise trădată, dar dacă nu plecam atunci rupînd-o brutal cu toţi cei care mi-ar fi putut afecta deciziile, dacă n-aş fi crezut cu tărie că trebuie să-nţeleg răul ce mi se făcuse, ca să-l tai definitiv din rădăcini tocmai din locul de unde pornise, toată viaţa mea ar fi fost compromisă. Îi explicasem toate astea Adei şi multe altele, le pricepuse ea şi mă iertase imediat, dar nu se aşteptase la răspunsul acesta. Mă iubea fata asta cu trup stîncos şi eram datoare prieteniei noastre să n-o las să trăiască în perfidia altora, să n-o las să creadă în ceva inexistent.

"Vino cu mine!", am luat hotărîrea pe loc, i-am şters lacrimile cu podul aspru al palmei mele. M-a privit curioasă, cu şi mai multe temeri, fruntea ei s-a înnegurat dintr-o dată şi s-a ridicat de la masă fără să-mi pună alte întrebări. Ştia că ceva important o să se întîmple, speram doar să nu mă urască după aceea. Nu m-am gîndit c-o voi pune în dificultate pe verişoara mea, dar o dată pentru totdeauna trebuia să afle una dintre ele pe cine a iubit atîta timp, iar cealaltă cu cine avea de-a face de-acum încolo. Pe de altă parte, eu nu puteam să-nchid ochii ca şi cum nimic nelalocul lui nu se întîmplă în universul mărunţit de întîmplări al oraşului. Mă săturasem să-nghit astfel de poveşti de coşmar care se credeau de dragoste şi luau mereu o întorsătură urîtă.

Se-mbrăcă în grabă, aproape tremurînd. Creionul dermatograf desenă rapid un machiaj perfect, linia dreaptă cu care-şi înnegri pleoapele era impecabilă, dar buzele ei cărnoase se strîmbară amar. Aşteptam liniştită, urmărindu-i mişcările, şi o stranie părere de rău îmi dădu peste cap hotărîrile. Fierbeam în interiorul meu ca o oală pusă la clocot mic, înciudată pe acest Karin pentru că mă punea în situaţia de a-l deconspira. "Ce se-ntîmplă, fată?", mă întrebă ea prin oglindă. "Despre ce este vorba? Spune-mi!", m-a somat aruncîndu-şi nervos pe ea o fustă evazată la poale. M-am aşezat la picioarele ei, în faţa oglinzii, i-am cuprins genunchii moi şi, fără să clipesc, i-am spus scurt, scrîşnind dispreţuitor: "Iubitul tău, scumpul, nepreţuitul, incredibilul Karin are pe altcineva şi nu e vorba de fosta lui logodnică, sau ce draci bălţaţi a fost individa aia pentru el. Nu mai contează acum că ţi-a spus că eşti singura femeie pe care-o iubeşte, vino doar cu mine..." Şi-a trecut degetele prin părul scurt: "Bine, hai!" Oricum nu mai gîndea clar, avea o privire rătăcită, aproape că-i simţeam golul din stomac, durerea aceea neclară, vîjîiala din cap, bătăile speriate ale inimii, dar în acelaşi timp, ca o trezire la viaţă, o furie constructivă o puse pe picioare. N-o mai văzusem niciodată astfel, mi se părea că se ridică din morţi. Trăsăturile chipului ei împietriră pe loc, nu mai avea nimic dintr-o egipteancă, ci mai degrabă dintr-un Sfinx trădat in propriu-i material din care fusese clădit.

Cheile îi zornăiră metalic în mîini. Închise uşa strîngînd din dinţi şi fălcile i se încleştară ermetic. Scrîşnetul ăsta îmi secă inima pînă-n prăsele. Un gest mecanic ce ne intră în obişnuinţă, îl facem fără să-l conştientizăm chiar şi-n momentele de rătăcire, şi-apoi căutăm în memorie, căci nu ne mai amintim cum am ajuns într-un anumit loc, ce forţă exterioară ne-a împins paşii într-acolo sau de ce am vrut să ne facem rău aflînd adevărul. Pentru a trage linie? Pentru a pune punct? Ca s-o putem lua de la capăt?

Dar atît eu, cît şi Ada nu puteam să ne continuăm drumul în viaţă pînă cînd nu înţelegeam cum am ajuns într-un punct crucial al existenţei. Întotdeauna crezusem că numai din neatenţie poţi eşua. Eu aşa făcusem. Dacă nu mi-ar fi păsat de Ada aş fi ascuns noua legătură a lui Karin, crescînd sigur în ochii alunecoşi ai acestui individ care m-ar fi considerat în continuare o fată de treabă. Dar nu mai eram de mult o fată de treabă, învăţasem pe propria-mi piele să intru cu ghearele în carne vie, să storc bubele sufletului, pentru că ştiam că mai tîrziu, admiţînd minciunile, complăcîndu-te în ele, ca într-un cuib veninos de şerpi, devenea din ce în ce mai dificil să te desprinzi şi să ieşi dintr-un cerc vicios, oricît de confortabil, de cald, de la adăpost părea el atunci cînd închideai ochii. Una peste alta însă, toată storcoşirea sufletului ducea la măsuri drastice şi uneori măsurile astea nu le conveneau celor din jur. Nu mai aveau în capul cui să-şi verse frustrările, năduful, victimizarea, nenorocul, deprimările, tot ce era rău din propria lor vină. Şi astfel echilibrul lor se strica, dar ce linişte se făcea deodată, cu dispariţia acestor voci, ce linişte, doamne, în sfîrşit, atîta voluptuoasă linişte din care răsăreau unul cîte unul doar bulbii amintirilor plăcute, undeva, la ceas tîrziu de seară, cînd apusul se topea în ochii tăi încă oropsiţi de visare... să visezi o viaţă bună, nu mai bună, doar bună...

Ne-am îndreptat cu paşi mari şi foarte repezi spre terasă. Am făcut tot acest drum fără să scoatem un cuvînt. Ada avea nevoie de o ultimă umilinţă ca să înţeleagă că plecarea ei era binevenită, că nu lasă pe nimeni în urmă de care să-i pese. E cel mai bine cînd pleci aşa. Hotărîrile sînt de nestrămutat.

S-a oprit doar pentru cîteva minute, a intrat într-un magazin alimentar să-şi cumpere ţigări. Am aşteptat-o afară, încercînd să mă conving că fac bine. Era toamnă. O toamnă zguduită de întîmplările de peste ocean. 11 septembrie. Catastrofele aeriene. World Trade Center. Toată nebunia. Se zvoneau că aeroporturile, că arabii, că petrolul... că teroarea... aici, în partea astalaltă a lumii, se întîmplau altfel de tragedii, atît de mărunte în comparaţie cu celelalte încît aproape că-mi venea să rîd. Ce tîmpenie, într-adevăr! Ăia muriseră pe capete acolo, familiile erau îndoliate, tineri se aruncaseră de la înălţimi ameţitoare şi se făcuseră una cu asfaltul de teama flăcărilor, iar ăştia doi nu se puteau pune o dată de acord dacă se iubesc sau nu. Doi proşti... Îmi pierdeam iar vremea de pomană... O aşteptam pe Ada ca să ce? Să-i demonstrez că ăla n-o iubea? Şi ce dracu' îmi păsa mie? Un alt avort amoros. Mi-am aprins o ţigară. Măi, dar nu era treaba mea, mă încurcam eu în gînduri. Ce-mi veni? Abia atunci l-am observat pe Dan. Se îndrepta spre mine. Avea nişte cărţi sub braţ. De unde mai apăruse şi ăsta? El mai lipsea din toată tevatura. Bărbatul mă căutase acasă, dornic să ne întîlnim, să-mi aducă nişte poeme de Ezra Pound, dar eu nu aveam acum chef de el. Şi mai ales de poezie.

"Ce faci, turcoaico?", m-a abordat el. L-am măsurat încruntată. Nu cumva şi lui i se păreau normale anumite lucruri? Nu cumva avea şi el îndrăgosteli de-o seară, două, şi-apoi se-ntorcea să-şi încarce bateriile cu energiile fetelor de treabă care-l primeau în viaţă fără întrebări?! Nu cumva îi păsa şi lui mai mult de propria-i persoană decît de sentimentele celor cu care intra în contact direct?! Bineînţeles că da! Cum altfel ar fi putut fi prietenul lui Karin? Un pui de paranoia îşi întinsese iar aripile cenuşii pe deasupra căpăţînii mele. "Am treabă acum, nu pot sta la palavre cu tine", l-am repezit. A înţeles abia cînd a văzut-o pe Ada ieşind din magazin. "Unde mergeţi aşa hotărîte?", a avut el o vagă bănuială. "La Cais", i-am răspuns eu, fixîndu-l cu privirea.

M-a luat repede de braţ şi m-a tras cîţiva paşi mai departe. Degetele lui puternice s-au înfipt în carnea mea şi mi-au lăsat urme pe piele. Mă durea şi m-am încruntat. Nu suport violenţa fizică, mai ales din partea unui bărbat pe care l-am ţinut în braţe. "Ştii foarte bine că pe terasă se află Karin şi cu verişoară-ta, Elis. De ce faci chestia asta?", mi-a întărit el bănuielile. M-am scuturat din strînsoarea lui şi i-am şuierat printre dinţi: "Da, marinare, ştiu. Şi e timpul să mai afle cineva."

În momentul acela nu-mi păsa de el, mă enervase chiar grija asta constantă pe care toată lumea o avea pentru Karin. Şi tot universul ăsta care conspira la împlinirea futaiurilor lui Karin, la acoperirea duplicităţilor lui Karin. Nu mi se părea justificată grija, aşa că i-am întors rapid spatele. L-am lăsat să clipească nedumerit din gene. A rămas ca un prost în stradă cu poemele alea sub braţ. Mă aştepta cineva care avea într-adevăr nevoie de mine. După ce şi-a revenit din stupefacţie, ne-a urmat ca o umbră, confuz, derutat, zăpăcit să afle că sînt o individă atît de cretină, de intrigantă, de ticăloasă.

Am urcat amîndouă scările terasei, sfidînd mulţimea de-acolo. M-a pălit în faţă un aer total de ipocrizie generală. Poate doar mi s-a părut, mai ţin eu minte? Păşisem prima, aşa că am fost nevoită să primesc din plin privirile tuturor. O beţie generală. Cîţiva tineri care legumeau de ore în şir pe scaunele alea de plastic. Muzică portugheză. Flacăra lumînărilor luate de vînt. Aroma de vanilie. Umbre pe chip. Caisele pocneau pe umbrelele de Coca Cola. Scrumierele erau pline. Vîntul purta prin aer cenuşa ţigărilor o dată cu oftatul muribund al lumînărilor. Hei, aici! Înc-o bere! ţipă cineva. Două duduiţe cu bluze decoltate guiţau nevrotic la glumele seci ale unui homosexual.

Karin fuma liniştit, încercînd s-o cucerească pe verişoară-mea cu manierele sale politicoase. Mai întîi mi-a zîmbit, dar imediat i-a îngheţat muşchiul facial într-un rînjet de cotoi prins cu labele în oala cu smîntînă. În spatele meu a recunoscut noua înfăţişare a Adei. Ea părea dintr-o dată mai înaltă şi privirea ei necunoscută, furibundă, injectată cu morfina trădării, l-a uimit. Cum adică?

Ada a prins din mers un scaun de plastic şi l-a trîntit la masa prietenilor lui, aceeaşi din seara în care îi cunoscusem. Mi-am tras şi eu unul şi m-am aşezat în faţa lui. Mi-am prins capul între palme, obicei stupid, de care am scăpat între timp, şi l-am privit tot timpul cît am stat acolo. Nu ne spusese nimeni să ne aşezăm, dar nu aveam nevoie de invitaţii, totul se petrecuse prea repede să mai îndrăznească cineva să obiecteze. Am schimbat o ocheadă rapidă cu Elis, aceasta mi-a întors-o înapoi amuzată de situaţie, nu eram sigură că-nţelegea ce se-ntîmplă, mi se rupea de ea. Altă proastă care căzuse pradă unor vorbe mieroase. Ba chiar mă scotea şi asta din sărite pentru că ştia povestea smucită de amor dintre cei doi, şi aveam vag impresia că o mîncase în fund să se bage unde nu-i fierbe oala. Ca şi pe mine, de altfel. Ori... Karin era chiar bun în ce făcea, dar nu chiar atît de bun, de nu prevăzuse asta, ori... doar mizase pe discreţia mea. Ha! Mare greşeală făcuse... Care discreţie nu ar fi fost vreo problemă dacă acest bărbat mi-ar fi fost un prieten bun, vechi şi-am fi împărţit împreună complicităţi tulburătoare. Pe cînd aşa... da, dar împărţisem cu Elis... Oricum nimeni nu mai gîndea clar.

Pe terasă, la aceeaşi masă, se aflau două persoane care n-aveau nici o legătură cu aceste mărunte răfuieli zaharoase. O familie proaspăt înjugată la ham. Bărbatul povestea ceva probabil foarte vesel de rîdea de unul singur, iar Karin, din complezenţă, îi ţinea isonul, deşi se vedea de la o poştă că nu-i atent la aberaţiile aceluia, totuşi zîmbea ca să dezamorseze o atmosferă prea încinsă. Totul mocnea înăuntru, aproape că puteam ghici ce gîndeşte fiecare, timpanele tuturor vibrau, totuşi nimeni nu reacţiona greşit, ceea ce mărea şi mai mult tensiunea. O încordare căreia nimeni nu dorea să-i pună capăt, parcă chiar norii se zbîrciseră pe cer, stînd să alunece din senin pe chipurile noastre. Încă nu venise momentul, mi-aş fi dorit să se mai prelungească puţin ca să fiu sigură că întîlnirea asta va rămîne mult timp în memoria Adei. Ştiam ce-i fac, ştiam că doare, dar...

O altă seară perfectă. În aer pluteau atîtea sentimente pierdute, se destrămau fără nici o grabă, poate pentru totdeauna, ca un fular uzat de prea multă purtare, de prea multe ierni prin care trecuse. În privirile Adei era atîta furie, atîta tristeţe. "Ce faci, Elis?", o întrebă ea pe verişoară-mea şi vocea îi vibră un pic acuzator. "Fumez!", spuse aceasta din urmă, pe un ton impersonal, şi scutură jarul stins în scrumieră. Un scurt duel verbal. În sfîrşit Ada renunţase la bunătate, îşi pierduse înţelegerea în faţa egoismului celorlalţi. Cinică, mă distram pe seama tuturor. Un hohot interior de răutate, dar nu gratuită... Mă distram oare? Nu mai ştiu, amintirea tremură ca o pată de umbră la soare.

Îmi amorţise mîna sub bărbie, aşa cum lui Karin îi amorţise zîmbetul jilav pe buze tot încercînd să salveze aparenţele. Nu fumam. Nu beam. Nu-mi mai păsa de nimeni. Cît de idioţi sînt oamenii! Elis, în ciuda faptului că era atracţia serii, îşi pierdea interesul pentru întîlnirea asta pentru care atît de evident se pregătise. Cine o pusese? Ştia foarte bine că acest bărbat care trăia rănind pe toată lumea şi rînjind pentru că i se păreau normale astfel de întîlniri era deja al alteia. Şi nu era asta nici o problemă, că nu conta pentru noi al cui bărbat era nu ştiu care. Însă era al uneia dintre noi. Cu Ada stătuse de atîtea ori la masa prieteniei. Şi de atîtea ori îi auzise inima cum se deschide, cum scîrţîie, ce anume îi unge încăperile cordului, ce îi dilată sîngele, ce i-l contractă şi ce-ar putea-o face să intre într-un colaps sentimental. Poate fără ieşire. De-aceea, la ora aia, singurul om pe care eu eram într-adevăr pornită era chiar verişoară-mea.

El fuma liniştit, fără dorinţe. Probabil reuşise să blocheze ceva în toată situaţia asta. Obrajii lui sănătoşi se scofîlciră deodată. După două beri şi trei ţigări o oboseală se instalase în sfîrşit şi pe trăsăturile lui.

Gata! Era de-ajuns! M-am întors către Ada şi i-am şoptit: "Vrei să plecăm?" A încuviinţat, dînd uşor din cap. S-a ridicat de pe scaun, şi-a trecut obosită mîna prin păr, şi-a smuls poşeta şi-a plecat fără un cuvînt, întorcînd spatele tuturor. Karin n-a avut curajul s-o urmărească din priviri cum se-ndepărtează, deşi poate era ultima dată cînd o vedea. Sau cel puţin, pentru foarte mult timp n-avea s-o mai strîngă în braţe. Încă mai simţea ciudata nevoie să pară indiferent, dar nici dac-ar fi vrut n-ar mai fi putut. Era prea tîrziu. Mi se făcuse greaţă. O greaţă statică, viscerală, urca din pîntece în grumaz, îmi venea să vomit cuvinte. Stăteam ca un zid între ei şi totuşi, chiar în momentul în care Ada se îndepărta şi eşarfa ei bleu-verzui flutura în noapte, ca o pereche de aripi străvezii frînte, am întors capul spre el şi l-am rugat din priviri să se ridice şi să alerge după ea. N-a făcut-o.

Tîrziu, în noapte, în timp ce am terminat de împachetat ultimele fleacuri ale Adei, aceasta s-a aşezat pe covor, la marginea patului şi şi-a plîns liniştită toată durerea de a iubi atîţia ani fără rost. Opt la număr. "Opt ani, Zburlici, opt ani cu totul", îi luceau ei ochii în lacrimi. Venise rîndul meu să-i pun mîna pe umăr şi să-i spun: "Peste cîteva luni toate astea vor dispărea şi vei ajunge la concluzia că de fapt aşa trebuia să se-ntîmple"... Ce clişeu am putut să rostesc! O durea atît de tare că regretam totul. Mai bine aş... "Dar nu voiam să se-ntîmple aşa... Meritam măcar o despărţire frumoasă", a izbucnit ea strîngînd între degete colţurile unei perne. "Putea să aştepte pînă plecam", şi-a tras ea nasul. "Nu se-ntîmplă mereu aşa cum vrem", şi iar îi mîngîiam părul scurt. Ştiu că aceste cuvinte n-au alinat-o pe moment în nici un fel, că nu le-a crezut, aşa cum nu crezuse multe întîmplări atît de evidente. Dar mai ştiu că în noaptea aceea s-au ivit multe hotărîri de-ale ei, că şi-a regăsit, în timp, voinţa de a trăi şi de a iubi din nou fără regrete.

S-a foit în aşternut şi-a suspinat pînă dimineaţa şi în scurtele ei vise a tresărit şi a suspinat de mai multe ori. Am vegheat-o să nu se prăbuşească în somn, am ţinut-o strîns de mijloc şi i-am mîngîiat părul ciufulit, învelind-o peste noapte să n-o cuprindă febra. M-am gîndit la toată viaţa ei chinuită, se săturase de multe rele, iar dacă nu le arătase nimănui asta dovedea o mare tărie de caracter. Toate, luate grămadă, o motivaseră să plece spre alte orizonturi. Speram din tot sufletul să găsească o lume mai bună, în care oamenii nu se sfîşiau atît unii pe alţii, în care sentimentele nu erau atît de încătuşate în menghina lucidităţii. Scăpa, în sfîrşit, de invidiile unei cancelarii pline de cutre bătrîne, care-i comentau mişcările cu o satisfacţie crudă, fără să le pese că uneori cuvintele pot lovi un suflet tînăr şi-i pot modifica destinul dacă n-are destulă forţă să le îngroape în nepăsare. Evada din acest oraş cu străzi poluate de istorii macabre, pleca departe de iubirile ei neîmplinite în care se zbătuse atît şi se sacrificase cu voluptate. Rămînea poate în amintirea unor copii cărora le dăduse aripi şi sădise în ei dragostea pentru frumos, pentru nemărginire. Rămînea vie în mine, iar eu aveam să-i duc războaiele mai departe, pentru că nu suportam nedreptăţile ce i se făcuseră. Nu i-am spus nimic din ce-am gîndit în noaptea aceea.

Dimineaţa am deschis fereastra. Aceeaşi toamnă aurie care ne-a apropiat cîndva a năvălit în camera Adei, aceeaşi lumină stranie, filtrată prin jaluzele, a mîngîiat tenul măsliniu al prietenei mele. Dormea încă obosită de atîtea trăiri. Am zîmbit cald, era timpul să se trezească, să plece şi să-şi clădească acum o nouă viaţă. Venise vremea să uite multe şi să ia totul de la capăt. Nu mai era de mult fata aceea mulţumită care trebuia să se aşeze la casa ei, alături de un soţ grijuliu. S-a ridicat lent dintre pernele ei pufoase, primind în faţă căldura privirii mele.