Ţărmul Syrtelor

Vanessa se ridică supărată şi, deodată, îşi luă vânt, cum îi spuneam eu glumind în momentele noastre de intimitate, atunci când, pe neaşteptate părea o pânză care a prins un suflu de vânt: cu alte cuvinte, se porni să meargă în lung şi în lat cu marele ei pas elastic de leoaică, iar camera păru deodată că se micşorează. Din nou îmi reveni impresia, mai puternică de data aceasta, că, de la intrarea mea, ea nu încetase nici o clipă să joace teatru.
- Te înşeli, Aldo, spuse ea în sfârşit. Ieri aveam puterea aceasta, astăzi nu o mai am. Acum, toate ne scapă, adăugă ea cu un fel de linişte.
- Mi se pare că, din tot ce s-a întâmplat până acum, nu ţi-a prea scăpat nimic. Tu ai dorit ca eu să merg dincolo. M-ai făcut să înţeleg asta.

Vanessa se opri lângă fereastră şi privi un moment, gânditoare, spre canal.
- Poate, spuse ea înălţând cu nepăsare din umeri. Dar acum nu mai are nici o importanţă.
- Nu mai are importanţă?... Peste două zile căpitanul va fi aici. Va trebui să răspund pentru cele întâmplate, continuai eu cu glas sugrumat. Îţi închipui cumva că va şterge atât de uşor cu buretele?
- Îţi dai prea multă importanţă, Aldo, remarcă ea cu glas depărtat. Nu eşti umil. Nici tu, nici eu nu contăm prea mult în toate acestea, adăugă ea cu un ton sigur.
- Am fost dincolo, Vanessa, şi tu ai vrut-o, îi spusei eu plecându-mă spre ea, cu glas şoptit şi răbdător, aşa cum i-ai trezi atenţia unui om gata să adoarmă.
- Nu, Aldo. Cineva a fost dincolo. Fiindcă nu mai exista altă ieşire. Fiindcă sosise ceasul. Fiindcă trebuia să se ducă cineva...
- Când un lucru e gata să se nască, ai observat cum toate îşi schimbă brusc sensul? spuse ea ceva mai încet, prinzându-mi încheietura mâinii... Nu ţi-a povestit niciodată Marino cum a naufragiat el?

Vanessa mă privi pieziş şi, din nou, în glas i se ivi tonul de intimitate şi de ironie care îi revenea din instinct de câte ori vorbea despre căpitan.
- E un lucru greu de închipuit, Aldo, nu găseşti?
- Cu o asemenea pasiune pentru agricultură. Dar se pare că nu trebuie să judeci oamenii după înfăţişare, şi-apoi poate că toate acestea s-au petrecut într-o viaţă anterioară. Când îşi arată mâna de la care şi-a pierdut două degete în aventura aceea, te gândeşti fără să vrei - cum să-ţi spun? - la cineva care ar fi primit stigmatele.

Vanessa izbucni în râsul ei perlat.
- Nimeni, în Syrte, nu şi-a făcut datoria mai conştiincios decât Marino, răspunsei eu sec.
- Nu te supăra, Aldo... Din nou uşorul ei râs, puţin feroce, îşi bătea joc de mine. Ştii cât ţin la el. E un prieten vechi. Să vezi: pe când se scufunda... Aldo, nu ştiu dacă poţi să ţi-l închipui pe Marino ca om al furtunilor, cu braţele încrucişate pe puntea unei nave pe cale să se scufunde, făcu ea izbită parcă de-o neputinţă comică.
- "Întâi femeile şi copiii..." Da, văd asta destul de bine; şi zâmbii şi eu, găsind acum că era mai puţin jenant să intru în joc. Marino are o demnitate firească pe care tu i-o negi.
- Nu existau nici femei, nici copii, ci numai echipajul: era o navă de război. Apele creşteau, oamenii se agăţau disperaţi de epavă trăgându-se înapoi pas cu pas: nu i-ai fi făcut nici cu securea să-şi descleşteze mâinile, îmi spunea căpitanul. Apa urca foarte domol, nava nu se grăbea să se scufunde; se izbise de un prag submarin greşit pus pe hartă, pe o mare foarte calmă. Părea că nu se aude nici cel mai mic zgomot, şi Marino zicea că nu era impresionant deloc, că era un spectacol mai degrabă liniştit, ca atunci când scufunzi o navă putrezită ca să astupi intrarea într-un port. Deodată se auzi un "pleosc" enorm. Marino se întoarse brusc: pe epavă nu mai rămăsese nimeni, echipajul se bălăcea sau se îneca în jurul ei; el se aruncase în apă dintr-un salt, încheie Vanessa, absorbită parcă de viziunea aceasta, cu o lacomă intensitate în glas.
- Şi şobolanii părăsesc nava înainte de-a se scufunda, spusei eu ridicând din umeri. Asta dovedeşte doar că omul n-are simţul catastrofei.
- Eşti chiar atât de sigur?... De altfel, n-are a face, nu asta mi s-a părut ciudat în întreaga întâmplare. Ceea ce m-a izbit, adăugă ea, lăsându-şi privirea să-i plutească distrată spre fereastră, e faptul că trebuie să fi existat o schimbare de semn. Un moment în care te agăţi încă, şi un moment în care sari, atrăgând după tine în mare turma de oi. Da, continuă ea, ca şi cum ar fi privit în sine cu o siguranţă calmă, vine un moment când omul sare, şi n-o face de frică, nici din calcul, nici chiar din dorinţa de a supravieţui, ci doar fiindcă un glas mai apropiat lui decât oricare alt glas de pe lume îi vorbeşte - fiindcă nu-i totuna, chiar ca să mori, dacă te scufunzi odată cu nava, fiindcă orice e mai bine decât să fii legat de viu, de un cadavru, fiindcă orice devine deodată de preferat decât să te lipeşti de lucrul acesta sortit pieirii şi care miroase a moarte... Apele care cresc sunt răbdătoare, spuse ea pe gânduri. Ele pot aştepta. Prada lor le va scurta totdeauna drumul.
- Iată deci ce ai venit să faci aici, spusei eu, ridicându-mă cu un gest brusc. Nu mai vedeam clar în mine. Cuvintele care îi picau din gură mi se păreau rostite, unul după altul, de mine; şi totuşi, ele îmi stârneau dezgustul şi mânia; prin ele, lipsa de pudoare a Vanessei mă atingea ca o mână îndrăzneaţă şi-mi întărea din nou brutalitatea aceea care, până la urmă, se revărsa asupra ei transformată în dragoste, ca o grindină.
- Mi se pare că şi tu ai venit aici. Ba tu ai făcut chiar un drum mai lung decât mine. Ea mă privi cu un zâmbet de mândrie, şi, fără să vreau, m-am simţit înflorind sub dulcea revărsare a zâmbetului acestuia ud.
- Dumnezeu ştie ce-o să iasă din toate astea, spusei eu privind-o gânditor. Mă tem doar să nu fi făcut amândoi o nebunie, adăugai eu luându-i la rândul meu mâna, căci simţeam nevoia de a şti că ea n-o să mă părăsească.

Vanessa înălţă din umeri şi păru să alunge un gând supărător.
- Vrei să-mi pricinuieşti remuşcări?

Ea se întoarse spre mine şi ochii îi scânteiară calmi.
- Orsenna a învăţat totuşi să ne cunoască, spuse ea cu dinţii strânşi. Ai mei i-au fost un pinten în carne, şi ea, sub ei, le-a fost ca un cal istovit din care mai scoţi un ultim galop. Nimic pentru ei! nimic, niciodată!, în afara supremei sforţări, în afara celei mai înalte posibilităţi, clipă de clipă... şi vrei să-i ceară călăreţul scuze calului că l-a silit să facă tot ce era în stare, adăugă ea cu o ironie cumplită.
- Comparaţia nu-i deloc măgulitoare, observai eu rece. În plus, există un proverb care ne sfătuieşte să nu biciuim calul mort. Orsenna doarme liniştită. De ce să-ţi aminteşti ce-a uitat ea?
- Du-te de-i vâră botul în iesle, spuse Vanessa cu un zâmbet de dispreţ adânc. Marino o să te ajute.

Şi îşi întoarse faţa de înger furios, iar lungul ei pas de războinică făcu din nou să răsune podeaua.
- O nebunie?... rosti ea oprindu-se deodată, ca şi cum şi-ar fi vorbit singură. E, oare, nebun cel ce bâjbâie prin beznă spre perete, în mijlocul coşmarului său? Crezi tu că s-ar vorbi atâta aici - fiindcă se pare că se vorbeşte - dacă, până la urmă, urechea n-ar fi ameţită de faptul că niciodată nu ajunge până la ea nici un ecou?
- Iată unde s-ar putea să te înşeli, şi tocmai aici voiam să ajung. Se pare că zidul nu mai e cu totul lipsit de ecou. Unul a şi ajuns până la mine, dacă vrei să ştii.

Privirea Vanessei deveni fixă şi pleoapele i se strânseră uşor. În faţa chipului ei dezarmat de o curiozitate intensă m-am simţit brusc mai în largul meu.
- Un ecou? făcu ea neîncrezătoare.
- Tu îţi mai continui plimbările pe mare? o întrebai eu cu indiferenţă.
- Ce vrei să spui?
- Nimic special. Mi-ar fi plăcut să ştiu, de pildă, dacă echipajul tău mai e complet.

Urmă o clipă de tăcere.
- Cum de ştii? spuse în sfârşit Vanessa, uluită.
- N-ai vrea cumva să afli unde a plecat? Din întâmplare, te-aş putea lămuri întrucâtva în privinţa asta.

Vanessa mă privi cu un aer nesigur şi stingherit.
- Plecat? repetă ea neîncrezătoare. Nu cumva vrei să spui?...

Şi tresări brusc, izbită parcă de-o idee neaşteptată.
- Dincolo. Da! îi aruncai eu pândindu-i neliniştit chipul, dar tresărirea aşteptată nu avu loc. Ochii Vanessei se strânseră din nou uşor, cu o periculoasă expresie de viclenie amuzată şi complice, apoi urmă o licărire de lumină.
- Vanessa! i-am strigat, şi i-am prins şi i-am scuturat brusc mâinile ca unei nebune. Vanessa! înţelegi ce înseamnă asta, înţelegi pe cine ai ocrotit, pe cine ai acoperit?

Vanessa îşi desprinse mâinile.
- Ai venit să-mi ceri socoteală? îmi spuse ea fixându-mă cu sânge-rece dispreţuitor... Habar n-aveam, fireşte, continuă ea înălţând din umeri. Cuvântul meu trebuie să-ţi fie de-ajuns.
- Habar n-aveai, fireşte. Nu ştiai. Dar poate că bănuiai.

Vanessa izbucni într-un râs jignitor.
- "Bănuiai!...", spuse ea imitându-mi cu obrăznicie glasul. "Bănuiai..." Pe cinstea mea, Aldo, faci o anchetă. Nici nu-ţi închipui cât îmi placi în rolul marelui inchizitor.
- Ai să răspunzi, am spus eu ridicându-mă cu o mişcare de mânie rece, şi i-am prins din zbor încheietura mâinii, cu un gest brutal. Îţi jur, Vanessa, că n-am poftă de râs. Bănuiai?

Vanessa ridică ochii spre mine.
- Şi dacă ar fi aşa, Aldo? întrebă ea cu glas şoptit şi clar. Da, dacă vrei să ştii.

Am dat brusc drumul mâinii crispate, şi am simţit că mă aşez greoi. Mi se învârtea capul. Ceea ce simţeam nu era dezgust, nici mânie, ci mai degrabă o uluire înfricoşată şi tulbure, ca în faţa cuiva care ar merge pe apă.
- Va trebui să te deprinzi, Aldo, spuse Vanessa în spatele meu, cu voce clară. Lucrurile nu ne pică de-a gata în mână.
- Ai putut să faci asemenea lucruri? spusei eu cu glas neîncrezător.

Şi m-am întors brusc, mirat de tăcerea ei. Vanessa nici nu mă asculta măcar; pe deasupra capului meu, ea privea tabloul prins pe perete.
- L-ai privit adeseori, nu-i aşa, continuai eu cu glas veninos. M-am ridicat şi am făcut un pas spre ea, dar m-am oprit deodată, stângaci. Vanessa nu mă privea, şi mă simţeam din nou cuprins, fără voie, de vraja portretului aceluia care îmi impunea să tac.
- Mă întreb la ce se gândeşte, spuse în cele din urmă Vanessa complet distrată. Da, m-am întrebat de multe ori asta. Îţi dai seama, Aldo, spuse ea făcând încă un pas, ca fascinată - uneori m-am ridicat chiar din pat, noaptea, ca să-l văd. Mă întreb chiar dacă tu şi eu am fost vreodată atât de intimi, continuă ea cu un glas care parcă mă sugruma.

Cunoşti nopţile de vară, mai calde decât zilele, în care ai zice că Syrtele fierb ca un trup în sudoarea lui. Mă dădeam jos din pat, desculţă, pe dalele răcoroase, în halatul alb care îţi place ţie - ea se întoarse spre mine cu o licărire de provocare în ochi - te-am înşelat adeseori, Aldo, căci era o întâlnire de dragoste. La ora aceea Maremma e ca moartă; nu-i un oraş care doarme, ci unul a cărui inimă a încetat să bată, un oraş pustiit - şi dacă priveşti prin golf, laguna e ca o crustă de sare şi seamănă cu o mare lunară. Ai zice că planeta s-a răcit pe când noi dormeam, că ne-am trezit în miezul unei nopţi de dincolo de ere. Ai impresia că vezi ce va fi cândva, continuă ea într-o exaltare iluminată, când nu vor mai exista nici Maremma, nici Orsenna, nici măcar ruinele lor, ci doar laguna şi nisipul, şi vântul pustiului sub stele. Ai zice că ai străbătut veacurile singur şi că respiri mai din plin, mai solemn, fiindcă s-au stins milioane de respiraţii putrezite. N-au existat oare niciodată nopţi, Aldo, în care să visezi că pământul se învârteşte deodată numai pentru tine? Că se învârteşte mai repede, şi că în goana lui turbată tu laşi locului animalele cu plămânii slabi? Ele sunt animalele care nu iubesc viitorul - dar pentru cel ce simte că are în piept o inimă în stare să reziste vitezei aceleia irespirabile, ceea ce îl împiedică să facă saltul e ceea ce ochii şi instinctul său socotesc drept crimă şi pierzanie, şi nimic altceva. Ca să gândeşti că oamenii trăiesc împreună pentru că trăiesc alături, trebuie să nu fi privit niciodată la nivelul ochiului lor. Există oraşe care pentru unii sunt blestemate numai fiindcă par născute şi clădite ca să închidă depărtările acelea, singurele în stare să le permită să trăiască în ele. Sunt oraşe confortabile; din ele vezi lumea cum n-o mai vezi de altundeva, aşa cum o vede veveriţa din roata ei. Mie nu-mi plac decât cele în care simţi, prin golul străzilor, cum suflă vântul deşertului; şi au existat zile, Aldo, spuse Vanessa întorcându-se spre mine şi privindu-mă pătrunzător, în care am fost grozav de supărată pe Orsenna; în ea se simte numai mlaştina, şi m-am gândit uneori că ea împiedică pământul să se învârtească.

Există ceva tulbure în a privi cu atenţie un portret, noaptea, la lumina unei luminări. Ai zice că un chip lizibil, din adâncurile haosului, din adâncul întunericului care l-a dizolvat, se grăbeşte să iasă la suprafaţă, să se recompună în contact cu această mică viaţă ştearsă care desparte, pentru a doua oară, lumina de bezne, ca şi cum ar chema disperat, ca şi cum ar încerca pentru ultima oară să se facă recunoscut. Oricine a avut o asemenea viziune, a văzut, cum se zice, întunericul populându-se cel puţin o dată - noaptea căpătând chip. Cel ce mă chema aici era din sângele şi din neamul meu şi am simţit că dincolo de ruşine, dincolo de dezonoarea pe care oamenii o împart pentru buna rânduială cu totală lipsă de temei, ca pe nişte decoraţii la vreme de război, felul acesta al lui de a zâmbi mă chema mai adânc spre o taină liniştită, spre o taină pentru care buna conştiinţă neghioabă a oraşului era fără verdict şi fără motivări.
- Aş vrea să te fac să înţelegi ceva aici, Aldo. Tata îmi spunea, când eram încă mică, o poveste care m-a impresionat foarte mult; el o ştia de la fratele bunicului meu, Giacomo Profanatorul, cel care a condus răscoala de la San Domenico pe vremea marii insurecţii a Breslelor. Ce să-i faci, vai!, se întrerupse ea ţintind spre mine un zâmbet de neobrăzare aproape amuzat, genealogia familiei Aldobrandi e almanahul nemărturisit al perfidelor uneltiri, cum spun cărţile noastre de istorie. Când Giacomo cu cetele lui înarmate a ocupat, după cum poate îţi aminteşti, clădirea Consulta, unde a izbutit să se menţină doar câteva ore, a reuşit să pună mâna pe arhivele poliţiei şi să descopere lista completă a spionilor pe care Senioria îi întreţinea cu leafă în partidul popular. Aceştia fură imediat căutaţi pentru a fi împuşcaţi pe loc; dacă îţi aduci aminte, când s-a petrecut povestea asta sângeroasă n-a existat cruţare nici de o parte, nici de cealaltă. Şi ştii unde au fost descoperiţi? Pun rămăşag pe ce vrei că nu... Pe baricade, unde luptau cu vitejie împotriva trupelor Senioriei; mulţi dintre ei fuseseră ucişi, ceilalţi au trebuit să fie traşi jos de pe parapet ca să fie împuşcaţi pe caldarâm. "Enormă greşeală!", se spune că se tânguia după aceea fratele bunicului meu, ascunzându-şi faţa în palme (ce vrei, era mai puţin delicat decât tine) "oare un viticultor îşi sparge butiile pentru motivul că au mai servit?" Sper să-l scuzi, Aldo, continuă Vanessa aruncându-mi pieziş privirea ei ascuţită de diavol tânăr: era un cinic, după cum prea bine vezi - în sfârşit, vreau să zic... cuvintele lui nu vădesc un entuziasm al personalităţii inviolabile; el nu vedea decât forţa irosită, şi poate că, din punctul lui de vedere, nu se înşela cu totul. Dar dintr-un punct de vedere mai... contemplativ, dacă vrei, şi făcând abstracţie, bineînţeles, de sensul extrem de blamabil care e dat unor asemenea acte pentru sentimentul nostru de virtute (Vanessa furişă din nou spre mine o privire enigmatică), asemenea oameni destul de ciudaţi ar putea fi priviţi şi mai altfel. A-i numi, aşa cum se obişnuieşte în asemenea cazuri, oameni cu "trădarea în sânge", înseamnă a vorbi cam pripit, Aldo.

Vocea Vanessei se făcu deodată mai gravă.
- E vorba poate numai de nişte cunoscători mai maturi şi mai ageri ai acţiunii, de nişte oameni cărora, la nevoie, le place cu orice risc să privească lucrurile pe toate feţele, de nişte minţi destul de îndrăzneţe ca să fi înţeles, mai repede decât ale celorlalţi, că dincolo de aţâţarea prostească şi oarbă care se îndârjeşte în noaptea fără de ieşire a micilor ei voinţe, există loc, dacă nu te temi să te simţi foarte singur, pentru o plăcere aproape divină: să treci şi tu de cealaltă parte, să încerci în acelaşi timp şi greutatea şi rezistenţa. Cei pe care Orsenna, în naivitatea inimii ei (nu totdeauna chiar atât de naivă), îi numeşte cu nesocotinţă transfugi şi trădători eu i-am numit uneori în sinea mea poeţi ai evenimentului. Mi-ar plăcea să pricepi bine lucrurile astea, Aldo, dacă vrei să fim de acord şi de acum înainte, şi să înţelegi până unde, dar nu mai departe, pot fi luate în consideraţie micile tale scrupule. Şi voiam să-ţi mai spun, dacă te încăpăţânezi să le faci auzite - dat fiind că mă întorc de la Orsenna, adăugă ea cu seriozitate în glas - că acolo nu toate lucrurile merg exact cum îţi închipui tu, şi că de-acum încolo s-ar putea să fie privite cu mai puţină răbdare.
- Ştiu că tatăl tău se bucură iar de încredere, spusei eu cu un ton prudent. Trebuie să-ţi spun că atunci când am aflat n-am socotit noutatea aceasta prea liniştitoare.

Vanessa păru să nu-mi observe insinuarea:
- Vei găsi acolo mari schimbări, continuă ea strângând uşor pleoapele. Poate că nu sunt cele la care te gândeşti tu... Am găsit oraşul mai trezit decât m-aş fi aşteptat, adăugă ea după o clipă de tăcere, părând că-şi caută cuvintele pentru ceva greu de rostit.
- Adevărat?
- Lucrul nu e chiar atât de vizibil, ba chiar îţi trebuie ochi buni ca să-l observi, continuă Vanessa. Există nişte semne pe care numai ochii care le-au pândit multă vreme le citesc înaintea celorlalţi.
- De când e lumea lume, la Orsenna nu s-a citit în semne, spusei eu ironic. La noi, ştii bine că nu există prevestiri. Există numai aniversări.
- M-ar mira totuşi ca tu să nu le citeşti ca mine, spuse Vanessa gânditoare. Asta nu înseamnă că sunt prea precise...

Şi începu din nou să umble în lungul şi în latul camerei, oprindu-se uneori ca şi cum ar fi căutat să prindă iar o impresie fugară.
- Oamenii nu sunt atenţi la ce fac, asta e. Ai crede că sunt altundeva, cum se zice, că se gândesc necontenit la altceva. Chipurile întâlnite pe străzi - şi tu îţi aminteşti, Aldo - erau vieţi atât de respirante şi de pline, atât de prezente, de parcă ai fi mers pe aleile unei grădini matinale şi îmi făceau câteodată impresia unor faţade de case evacuate şi păstrate numai de dragul alinierii. Astăzi, te plimbi prin Orsenna ca printr-un apartament gata pentru mutare.

-Lucrul acesta nu-mi displăcea de loc, adăugă ea zâmbind. Existau zile când mi se părea că ulicioarele nu mai erau atât de înghesuite şi că trecea printre ele un pic de aer marin.
- Văd că ai ieşit mult la Orsenna, i-o retezai eu supărat.
- S-ar zice că oamenii fac loc în ei, instinctiv, pentru ceva care încă nu s-a întâmplat, vorbi ea, ca şi cum nu m-ar fi auzit. Ca să fiu sinceră, saloanele din Orsenna nu câştigă nimic cu asta. De când sunt, conversaţiile auzite în ele nu mi s-au părut atât de plicticoase. Ştii despre ce se discută de obicei. Ce să-ţi spun, lipsa de chef cu care a fost comentat balul din noiembrie de la Consulta sau viitoarea promoţie a crucii Sfântului Jude m-a uluit.
- Cu atât mai bine pentru Maremma. Îmi închipui că ai pus în valoare faţă de cei de-acolo câte se discută aici.

Vanessa mă privi cu o mutrişoară ironică.
- Eşti prost dispus, Aldo. Eu sunt sigură că în curând Orsenna n-o să rămână cu nimic mai prejos în privinţa subiectelor de conversaţie. Nici nu-ţi închipui cât de repede se răspândesc veştile proaspete în ziua de azi.
- Doar nu vrei să zici că se ştie, spusei eu ridicându-mă... Simţeam că pălisem brusc... Abia îmi expediasem raportul.
- Eşti un copil, Aldo. La Maremma s-a ştiut de-a doua zi, iar eu am aflat doar cu o zi mai târziu. Mi se părea că plutea ceva în aer, şi mă aranjasem în aşa fel încât să fiu anunţată. Ce vrei, Aldo, îmi place să aflu lucrurile, continuă ea, fixându-mă cu o privire ascuţită. Şi acolo, n-aveam nici un motiv să ţin secretă o veste care se va răspândi mai devreme sau mai târziu. Ştii cât le place femeilor să pară informate, continuă ea zâmbind cu o veselie sinistră: e o manie nevinovată.

Mi-am trecut palma peste frunte; dar nu mai avea nici măcar sudoare. Mi se părea că sunt prins, gol şi îngheţat, de lumina unui proiector orbitor. Nu mă gândeam la urmări; ceea ce resimţeam era doar oroarea cumplită a unei atingeri aproape fizice: miile de ochi aţintiţi acolo, asupra mea, ştiau acum.
- Iată sfârşitul! rostii eu prosteşte, cu glas stins, şi am simţit că exprimam mai mult o dorinţă, decât o constatare; în clipa aceea de prăbuşire brutală, doream cu patimă să mi se deschidă pământul sub picioare. În minutul acela, şi numai atunci, înţelegeam totul; la lumina care înstela deodată toate pupilele acelea depărtate, vedeam în sfârşit ce făcusem.
- Nu mă înţelegi, Aldo, continuă Vanessa cu glas lacom. Le-am luat-o înainte. Am înfăţişat lucrurile în cea mai bună lumină pentru tine. Fireşte, le-am mai şi aranjat puţin. Acolo, toată lumea crede acum că ai fost atacat mişeleşte în larg.

Am privit-o o clipă cu ochi buimaci, nesigur încă de perfidia ei.
- Am primit de dincolo o somaţie gravă, spusei eu încet. Tu ştiai asta, nu-i aşa, sau o bănuiai... fiindcă eşti atât de bine informată. Vrei ca Orsenna să nu dea înapoi, asta e, Vanessa, continuai eu, ridicându-mă furios în faţa tăcerii ei, şi vorbindu-i aproape de obraz, cu dinţii strânşi. Pentru asta ai asmuţit dinainte opinia publică, pentru asta ai închis uşi în spatele meu. Nu minţi!, strigai eu brusc; tu ai făcut-o, tu ai voit-o, nu eu, mă jur în faţa lui Dumnezeu, şi tu ştii, Vanessa, şi ştii de asemenea ce înseamnă asta.
- Războiul? spuse ea după o clipă, cu glas neutru, şi-şi ridică încet spre mine ochii fără privire. Pe câte ştiu, războiul n-a încetat niciodată. De ce te sperie cuvântul? Lasă-l în pace pe Dumnezeu. Cât eşti de laş, Aldo, continuă ea cu un zâmbet de dispreţ cumplit.
- Tu l-ai vrut, nu eu...

Am făcut cu mâna un gest stângaci, ca pentru a alunga un blestem, şi deodată, fără să vreau, lacrimile mă podidiră grăbite şi tăcute. Plângeam fără ruşine, întorcându-mi spre Vanessa faţa goală; dreaptă, în colţul întunecat al odăii, ea privea tăcută cum îmi curgeau lacrimile.
- Tu... eu... spuse ea în sfârşit, dând plictisită din umeri. Alte cuvinte nu mai ştii?

Vanessa veni lângă mine şi-mi puse încetişor mâna pe umăr, plecându-şi privirea.
- Eu ţin la Orsenna mai mult decât tine, Aldo, o am în sânge, înţelegi? Şi, mai mult decât tine, sunt supusă şi docilă; mai mult decât tine, sunt gata să-i împlinesc toate voinţele. Dacă ai fi fost femeie, ai fi avut mai puţin orgoliu, adăugă ea cu o blândeţe persuasivă în glas, ca şi cum altcineva, deodată - un spirit de evidenţă şi de beznă - ar fi vorbit prin gura ei, ai înţelege mai bine. O femeie care a purtat un copil în pântece ştie asta: că s-ar putea ca cineva să vrea - nu se ştie cine, într-adevăr nu se ştie cine, să se întâmple prin ea ceva, şi că e înfricoşător, şi profund odihnitor... dacă ai şti, să simţi cum îţi trece peste trup ceea ce va fi. Ascultă!, spuse ea deodată ridicând mâna cu un gest de atenţie fascinată.

Un zgomot se strecura acum în cameră, un zgomot înfundat şi clar totodată, care părea că ţâşneşte de pretutindeni şi în acelaşi timp, ca vuietul mării depărtate în nopţile calme: Maremma vorbea dincolo de uşă, şi, în somnul dimineţii acesteia pâsloase, zarva palatului prins de febră punea peste tăcere un vuiet nesănătos, ca o trombă depărtată sau ca un nor de lăcuste, ca şi cum mandibulele a milioane de insecte ar fi ros ceva, la nesfârşit.
- Ai auzit? spuse Vanessa, atingându-mi uşor mâna cu mâna ei. Iată cu ce-şi petrec ei viaţa acum. Asta mă dezleagă de păcat: nu mai au, n-au avut niciodată nevoie de mine. Ceva a venit, asta e tot - ce legătură are cu mine? Când o adiere de vânt a dus din întâmplare polenul pe o floare, în fructul zămislit există ceva care îşi râde de adierea de vânt. Există o certitudine liniştită că n-a existat niciodată vânt pe lume, din moment ce el e aici. Ei n-au avut niciodată nevoie de mine, iar eu n-am avut niciodată nevoie de tine, Aldo, şi e bine aşa, continuă ea cu un fel de siguranţă profundă. Odată ce un lucru s-a născut cu adevărat pe lume, el nu mai e ca un lucru care "vine"; dintr-odată nu mai există alţi ochi, în afară de ai lui, ca să vadă, şi nu mai e vorba că s-ar fi putut să nu fie: totul e bine.