Cum am ajuns la raionul de dezvoltare personală

În august, după două luni de când împlinisem douășapte de ani și de când mă măritasem, când eram cea mai blondă, cea mai bronzată, cea mai pistruiată și cea mai fericită fată din lume, într-o zi de miercuri, ca ziua de miercuri când m-am născut, la trei dimineața, am ajuns la spital la urgențe. L-am trezit din somn pe Alex:
- Cre-că mor.

Alex s-a întors pe partea ailaltă.
- Tu n-auzi că mor, dormi?

Fără niciun preludiu argumentativ și-a pus blugii pe el și m-a dus la spital. Nu mâncasem de vreo trei zile că eram preocupată să-mi ascult inima care bătea. Prea tare. Atât de tare că se auzea ca un infarct. Am ajuns la spital, lividă la față, tremurândă, am cerut tacticos, de parcă aș fi avut măcar un doctorat în medicină să mi se facă urgent un EKG sau măcar ceva perfuzie cu glucoză. Mi-au zis că-i coadă și că nu așa funcționează la urgențe, că tre-să stau să se verifice care-i urgența cea mai urgentă dintre toate.
- Doamnă, dumneavoastră nu înțelegeți că mor?

Când m-a auzit, A. a ieșit afară să fumeze o țigară și să-și dea ochii peste cap.

Într-un final, doamnele s-au executat. Mi-au făcut EKG, m-au întins pe un pat albastru și mi-au zis s-o aștept pe doamna doctoră. Nu știe nimeni ce gânduri are un ipohondru înainte ca doctorul să vină. Adulmecam fiecare clipă ca pe o bucurie a lumii că trăiesc și exist. Încă. La scurt timp, a venit o ciufută, că altfel n-am cum să-i zic.
- Ce vă supără.
- Inima, doamnă. Mi-e să nu fi făcut un infarct.
- Simptome.
- Îmi aud inima. Că bate. Tare.
- Și?
- Și cred că -
- EKG perfect, oxigenul din sânge perfect -
- Psiholoaga zice că am atacuri de panică, dar -
- Mergeți la psiholog.
- Da, dar ce voiam să zic e că de data asta e ceva mai mult. N-am aer.
- De ce faceți terapie.
- Nu știu, nu face toată lumea?
- Dar aveți probleme?
- Păi, nu știu, am?
- Păi nu înțeleg de ce faceți terapie.
- Cum adică?
- Aveți cazuri de boli mintale în familie?
- Depresia se pune?
- Da.
- Aveți depresie.
- Nu, doamnă, am infarct.
- La psihiatru ați fost?
- Ce treabă ar -

În tot timpul ăsta, uitasem că mor, c-așa draci aveam pe tuta asta care mă scotea dereglată mintal că tot ce-am putut să-i zic a fost:
- Faceți mișto de mine?
- Poftim?
- Nu dorm, doamnă, de trei zile și n-am mâncat nimic. Și-mi bate inima.

Și-a scrântit un rictus prostesc pe față și a plecat. La scurt timp a venit o asistentă să-mi bage o branulă. Trece o oră. Trec două. Trec trei.
- Îmi scoate și mie cineva asta?

Nimeni, nimic. Și tot stăteam așa ca proasta, cu gându' că ce-oi avea și că dacă am boli mintale-n familie. N-am, futu-va-n gură de vite ce sunteți care m-ați uitat aici. Îmi scot branula și plec.
- Să mă fut în spitalu' vostru.

Ne urcăm în mașină.
- Mai mori?
- Nu.

A. râde. A. doarme la zece minute după ce ajungem acasă. Eu nu. Fumez țigări. Îmi amintesc. Azi am fost la medicul de familie să-mi iau analizele. Mă enervează și doamna doctora de familie că mi-a zis doar că am anemie, cum se face că am doar anemie dacă eu acu' două seri m-am autodiagnosticat cu parkinson și epilepsie? N-are cum să fie doar anemie. Și uite-așa trag la țigara aia și-mi amintesc că în cabinet era un anunț:
Pentru atacuri de panică, sunați la orice oră din zi și din noapte la nr: ******.

Sun. Se făcea că era deja vreo 4-5 dimineața. Răsărea soarele și io plângeam pe balcon că ce frumoasă-i viața și că ce-i cu mine. Nu-mi răspunde nimenea la telefon. Îmi trag pantalonii de trening și-un maiou și ies pe stadion la alergat. Și-i fut vreo douăj de ture de stadion dinamo. La șapte îmi sună telefonu'.
- Bună dimineața, cu ce vă putem ajuta?
- Mai devreme credeam că mor, dar am ieșit la alergat și nu mai am nimic.
- Mă bucur. Dacă se mai întâmplă, suntem aici.

Și-mi închide cineva care seamănă a chatgpt, doar că se dă psiholog.

Și uite-așa, îi dau și alerg. Și scot din mine toată frica. Și prin inimă nu mai curge panică, ci serotonină. Și soarele răsare și-l înghit ca pe un smoothie de căpșuni, în timp ce plâng de oboseală și de bucurie că viața e frumoasă, în timp ce-l văd pe A. pe pista de alergat. Nu-mi scot căștile. Zâmbesc cu un zâmbet pe care stă atârnată iubirea la murat. Știu că-i era somn și c-ar mai fi dormit, dar poate că uneori, "la bine și la rău"-ul pe care-l zice popa-n biserică la măritiș, poate să-nsemne și asta. Să ieși cu tembela care crede că moare, la șapte dimineața pe stadion. A. îmi face cafea și fresh de portocale. N-am scăpat de frica c-o să mor. Următoarea noapte simt că fac șoc anafilactic sau că am psoriasiz. Și, da, suna amuzant ca dracu. Da' nu e. Să te ferească sfântu' de creieru' care catastrofează și care te internează la Obregia doar fiindcă ai un amărât de atac de panică.

Și-n fine. La zece ajung la teatru. Râd. Glumesc. Sunt cel mai funcțional om din lume. Nu știe nici pulea că eu n-am dormit azi noapte și c-am ajuns la spital, nici c-am alergat 10 km deși n-am mâncat de trei zile și n-am dormit de aproape o săptămână. Dar în afară de două cearcăne sinistre și-un tremur pe care pot să-l maschez, maxim se poate considera că-s mahmură, dar că-mi fac treaba. Să zic piua universului și să cer o zi liberă să mă odihnesc? No fuckin' way. Că bunică-mea cu trei copii, când ducea vaca la păscut, n-avea nicio anxietate și niciun atac de panică. Că maică-mea și taică-miu-n comunism, vai de ei, nu se mai plângeau atâta. Deci cum dracului să fac eu ifose de țânc? Că nu știe nimeni să explice frica de moarte. Zici că-i așa, o chestie pe care o avem cu toții. Da. Sigur. Dar nu și când nu te lasă să dormi. Nu și când nu poți să mănânci. 'Te-m-aș în el teatru. Visez aurore boreale, ciorbă de la mama și-un pat în care să nu-mi fie frig, vara. Plâng în mijlocul străzii, la colțuri de culise. Când intru în scenă, sunt brici. 'Te-m-aș în el de teatru.

Și nu vorbește nici dracu despre anxietate. Nu aia din reels-uri și meme-uri pe tik tok. Aia care te trage înapoi în pat la nouă dimineața și nu te lasă să te ridici, să faci cafea, să mergi la muncă. Aia care te imobilizează. Aia care te face să zici: nu mai pot, futu-i gura mă-sii de treabă. E, ș-apoi, trec lunile. Nu mai am senzația că mor, reușesc să dorm, s-alerg, să mănânc, să mă articulez într-un jurnal care știe tot. Ajung la cărturești și nu mai merg la rubrica de beletristică, o ață imaginară mă trage către raionul de dezvoltare personală, fute-m-aș, cât am mai râs de toate proastele de pe instagram care nu l-au citit pe Thomas Mann, dar citesc 10 pași prin care să scapi de anxietate și să învingi burnout-ul. Și io-te-mă cum cumpăr cărți de care altă dată făceam mișto. Și io-te-mă cum beau ceaiuri și nu mai scrolez instagramul. Și io-te-mă cum învăț să stau pe canapea, la amiază, s-ascult liniștea care seamănă a La Medeleni. Și io-te-mă cum tac și nu mai fug.

Și când să dau să cred că-s bine, prin noiembrie, după o listă de cinșpe boli și zeci de vizite la doctori, după zeci de kilometri de alergat și pachete de țigări fumate, o grămadă de podcasturi și alte cele - și cinci tone de umor -, vine noiembrie ș-apare țăcănitu' lu' pește prăjit și politica la noi în țară o ia razna. Și toți trăim c-un ghem în stomac și eu jubilez la gându' c-acuma nu numai eu am anxietate, acuma aveți toți. Și-l înjur printre dinți pe cel care ne-a făcut ferfeniță crăciunu' și anu' nou, asta după ce io veneam cu un istoric brici de sănătate mintală, health care, pizda mă-sii, cum îi zice. Și io-te-mă cum mă-nchipui sclavă la ruși, cu atacuri de panică și cu ceaiuri de roiniță și extras de passiflora, care nu calmează nici frica de avion, darămite p-aia de-un regim politic care-ți ia libertatea să plângi în mijlocu' străzii c-așa vrei tu. C-așa-ți vine. Și io-te-mă cum, nu dintr-un simț civic, ci unu' egoist, îi boscorodesc pe toți suveraniștii lu' pește prăjit, ăia de pun egal între duhovnic și psiholog, ăia cărora dacă le-aș povesti cum într-o zi am ajuns la raionu' de dezvoltare personală, m-ar trimite să fac o ciorbă de tăiței pentru bărbati-miu. Și io-te-mă cum, în seara asta, merg pe stradă, ascult Led Zeppelin, e primăvară și respir. Și inima-mi bate și-n mine-i atâta liniște c-aud cum înfloresc cireșii. Până-n mai. Când o luăm iarăși de la capăt. Cu aceleași frici și același ghem universal de frică pentru toți sănătoșii la cap de-am mai rămas, care-nțeleg că să mergi pe stradă, primăvara, ascultând Led Zeppelin la airpods-uri în drum spre casă, unde te-așteaptă cineva, e ceva ce merită cu toată ființa să speri la libertate.