autodenunț (de când am vrut să semnez referendumul pentru CpF)

N-aș fi vrut să scot de la sertar povestea asta decât în vreo piesă de teatru, voalat, cât să nu afle nimeni ce monument de ignoranță mergător cu pretenții am fost cândva. Am o s-o fac, totuși, ca un ultim gest de disperare, că poate povestea asta o să trezească ceva în cineva care are răbdare s-o citească.

Să fi fost anu' întâi, abia intrată la facultate, blonduță, deșălată, îndrăgostită de cultura rusă ('ca-m-aș în vremurile astea, c-acu' dacă intră ceva rusesc în playlist dau skip); pe vremea aia citeam mai mult ca acum și vedeam mai multe filme ca acu'. A se consemna asta, căci nu veneam dintr-o groapă a ignoranței, nicidecum. Ajunsesem la Tismăneanu, uram comunismul, mă pretindeam cea mai liberală conservatoare, cu apucături ca să le zic așa, georgisto-simioniste. Care nu veneau din lipsa educației, nicidecum. Ci din cei optișpe ani trăiți într-un orășel de provincie în care toleranța și micul exercițiu imaginativ al punerii în papucii celuilalt cerea o elasticitatea sufletească pe care nu știam s-o am. Nici măcar nu-mi închipuiam că se poate.

Drept care, în anu' întâi m-am dus la facultate, senină ca un pui chior, ș-am zis că eu mă duc să semnez referendumu' pentru coaliția pentru familie. Că ce atâta woke și multiculturalism, că "să facă ce vor, da' la ei acasă", că de-aia ne ducem dracu cu toții, că nu mai știm care-i alb și care-i negru (și slava Domnului, nu, asta nu era o remarcă rasistă.) Ș-am ținut-o așa, recurgitând niște inepții într-un monolog care nu se mai termina. O mică hamlețică dobrogeană, suveranistă din greșeală, homofobă din simplu fapt că de-acolo de unde veneam eu, femeia dacă fuma pe stradă era curvă, homosexualitatea - boală sau moft, drept care erau un fel de specie extraterestră care exista în filmele americane și cam atât, depresia - lenevie, anxietatea - bullshit, bullying-ul - formă de călire (deși eram exponentu' copilului bullyinguit timp de zece ani), feminismu' - dracu' să-l ia. După ce mi-am terminat pleiadă, unu' dintre colegi s-a uitat la mine cu niște ochi de-o tristețe care și acum îmi furnică pielea și mi-a zis:
- Cătă, tu dacă ajungi președinte mă bagi la pușcărie. Io-s gay.

Buldozer dacă mi s-ar fi dat, n-aș fi putut să sap suficient de adânc cât să dispar undeva în analele campionilor de gafe. Mie-n momentu' ăla mi s-au desfundat toate țevile preconcepțiilor și mi-am dat seama că acolo-n București, există și gay, și feministe, ș-aveam colegi cu depresie severă, și dintr-o dată, m-am trezit că eram cel mai mare bully din greșeală. Eu, care când în clasa a șaptea ne-a fost adusă o colegă cu dizabilități, am fost singura care a vrut să stea în bancă cu ea. Eu, care când eram mică, am luat-o pe Sonita, o rromă, ș-am culcat-o la noi în sufragerie. Eu, care nu striveam nici nu gândac pe stradă, mă trezisem să vorbesc d'ampulea despre drepturi și libertăți.

Ș-am plecat de la cursuri și m-am dus la preot. Ș-am zis:
Dacă nu crește un fir de iarbă fără voia lui Dumnezeu, cine suntem noi să-i urâm pe cei care nu-s ca noi?

Ș-am avut o discuție luuuuuuungă, teribil de lungă cu un părinte extraordinar. Și despre homosexualitate și despre credință și despre ateism. Despre smerenie și mândrie. Despre hybris. Am vorbit, în sânul unui act creștinesc, despre hybris. Despre cum Dumnezeu ne somează zilnic să nu fim proști și nici răi. Despre aruncatul cu pietre. Despre intoleranță. Despre ură și despre puterea iubirii.

Și deși înțeleg, nu-nțeleg până la capăt, cum poți, atunci când urăști cu atâta patos, atunci când gay-ii sunt mai primejdioși în capul tău decât rușii, atunci când jubilezi la expresia "te agresez sexual, scroafo", atunci când te piși cu jet pe el de vot, atunci când crezi că cineva te poate obliga să porți fustă, atunci când spui "să facă ce vor, dar la ei acasă", să nu-ți amintești cât de frumos e un sărut în miezul ploii, să nu te gândești "ce-aș face dacă copilul meu mi-ar zice că-i gay?", ce i-aș face ăluia care dacă i-ar zice lu' fi-mea c-o agresează sexual, ce-aș face dacă m-aș fi născut în Ucraina, ce-aș face dacă mâine ar pica rachete peste orașul meu, cum să nu faci un mic exercițiu imaginativ? Și ce-ai face dac-ai fi bolnav în spital și pentru că nu și se dă dreptul, ATENȚIE, la parteneriat civil, să nu poată veni nimeni să-ți aducă o supă și să te țină de mână? Ce-ai face dac-ai fi diferit? Cum s-ar simți asta? Și ce-ai face dacă niște unii te-ar împroșca fără nicio milă creștinească cu atâta ură, din vârful heterosexualității lor?

Și nu, dragilor, nu fac propagandă woke-istă. Nu cer să acceptați să-i ziceți copilului vostru lu' Matei de la a doua B, că e căluț doar pentru că se identifică cu asta. Nici nu scoatem din dicționar cuvântul mamă și tată. Mama și tata sunt două fenomene care nu pot fi șterse cu buretele din istoria lumii. Nu vorbim despre extreme. Vorbesc despre minima îngăduință de-a vedea lucrurile și oamenii așa cum sunt. Și-atunci când ne e frică, s-alegem pericolul real. Și dacă rușii nu ne sperie, să alegem să ne sperie cât crește euro în fiecare zi, nu că ne obligă cineva să purtăm fuste. Să ne fie frică mai degrabă să nu purtăm burka sau svastica. Să ne fie frică de barbarie, nu de civilizație. Să ne fie frică de Siberia, nu de Europa. Să ne fie frică de blocul comunist, nu de NATO.

Ieșiți la vot, fraților, pe 18 mai. Convingeți-vă părinții, bunicii, familia extinsă, să iasă la vot. Să fie pace-n lume.