Sînt obișnuită să scot camera și să fotografiez pe unde merg. Am făcut asta în toate țările în care am fost. Țări occidentale, majoritatea. Nu am simțit decît în foarte puține locuri vreo presiune a ochiului public - cel alcătuit din zecile, sutele de ochi cu care împărțeam vreun spațiu mai mult sau mai puțin sacru - presiunea de a nu fotografia. Nu am vocația fotoreporterului decît pînă la jumătate: am instinctul bun, știu cînd o imagine nefăcută încă ar fi bună sau fantastică, dar gestul mental nu se transformă întotdeauna în acțiune. E un proces cu încetinitorul în mintea mea, care începe din prima miime de secundă în care-am ezitat. Miimea de secundă devine sutime de secundă în care NU scot camera, iar creierul începe să re-creeze pentru amintire fotografia pe care nu o voi face niciodată.
Așa ratezi măreția.
Dar măreția o poți rata și necunoscîndu-ți sau nestăpînindu-ți aparatul. Sau fiind în răspăr cu el. Și simt asta intens de cînd am acest Fujifilm, e ceva în el ce mi-e potrivnic, e ca un cal nărăvaș sau sînt eu prea obosită și nu mai pot face poza perfectă - aia din mintea mea. Negrul nu iese niciodată negru. Parcă nici focalizarea nu e fix cum aș vrea, deși am un obiectiv bun. Contrastul, culorile... aproape niciodată nu e fotografia din capul meu. Imaginea e mișcată. Miști mîna sau te miști necontrolat, calci strîmb pe o bordură, îți pierzi echilibrul, intră cineva în cadru - se schimbă încadrarea. Ar fi prea frumos să spun despre unele imagini care sînt, totuși, puternice, în ciuda faptului că sînt "greșite" tehnic, ar fi o minciună, de fapt, să spun că le-am intenționat așa. Îmi place lomografia, am cîteva fotografii făcute de la nivelul șoldului sau aproape de genunchi reușite în logica asta. Dar tot ce-mi doresc e să-mi iasă tehnic fotografiile de stradă, instantaneele, înregistrarea după o decizie de-o fracțiune de secundă a unui lucru care cinci secunde mai tîrziu e posibil să nu se mai afle acolo. Sau nu în forma aia pe care a perceput-o ochiul meu.
Și o mai poți rata și cînd umbli cu mijloace de transport pe care nu le manevrezi tu și care tind să accelereze exact acolo unde-ți răsare hasbah-ul cel mai misterios în cale - pe acea iluzorie margine a drumului pe care o vezi doar dacă ești iute de ochi. Și o poți fotografia doar dacă ești iute de mînă și de cameră. Altfel înregistrezi un șir lung de linii mișcate, care cu greu ar putea să transmită și altcuiva încîntarea de-a fi dat peste cel mai frumos tablou viu.
Însă în Maroc, din cauza aglomerației incredibile, a încrucișării continue cu oameni, scutere, biciclete, tiuk-tiuk-uri, măgari, uneori și mașini, din cauza contactului vizual mult prea intens cu alți oameni, multelor semne cu fotografiatul interzis din souk-uri și din Medina (nu la fiecare pas, dar am văzut cîteva), nici n-am mai îndrăznit să scot camera de sub umăr. Am lăsat-o în geantă, mi-am înghițit tentația de a mai fotografia în spațiile înghesuite ale orașului vechi, am lăsat asta pentru spații mai largi, piața centrală - Jemaa el-Fnaa - pentru natura de pe drumul spre o cascadă și pentru Casablanca.
Și totuși am fotografiat. Cu telefonul ținut parcă întîmplător în mînă, am pozat în rafală, fără să mă uit la ecran, ci la oameni și obiectele din piele, alamă, sticlă, textile... La mirodenii și săpunul negru, la tot ce îți atrăgea privirile și-ți gîdila nasul. Și cînd s-a putut, am fotografiat. Am făcut-o cu o altfel de conștiință - neîncercînd să fac, cu cîteva excepții, imagini frumoase, ci imagini document, care să-mi reamintească anumite detalii ale locului, ca să scriu despre ele.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
