Învârtire

Ar trebui să scriu despre ceea ce văd şi aud zilnic în autobuzul 17, de aproximativ 20 de ani, însă asta ar însemna să deprim, cu bună ştiinţă, cititorii, aşa cum se întâmplă cu prietenii mei care deseori trebuie să asculte întâmplări care încep cam aşa: azi, venind în oraş, era unul în autobuz care a vomat pe pantofii unei doamne; ori, dimineaţa, venind în oraş, era un băiat în autobuz, cam de clasa a treia, cu ghiozdan mare, vesel colorat, care se lăuda c-a spart capul unei pisici de i-au ieşit creierii pe trotuar. M-aş pricepe al naibii de bine să povestesc aşa ceva, sunt îmbibată din plin cu duhoarea din autobuzul 17, însă încă nu m-am acrit chiar atât de tare încât să simt nevoia ca seara să-mi vărs pe hârtie îmbâcselile culese de-a lungul zilei. Nu, încă nu. Poate că la bătrâneţe voi scrie o astfel de cronică a autobuzului 17, dar nu mai devreme. Fără metafore, hiperbole ori alte figuri de stil, ci doar cu substantive şi verbe brute / brutale, directe, care să spună totul dintr-o plesnitură. Altfel nu se va putea înţelege pe de-a-ntregul ce înseamnă acest autobuz, deşi la drept vorbind, acum, acasă fiind, îmi dau seama că pe lumea asta există rele mult mai mari.

Deseori îmi dau seama că fâşiile de soare din fotografiile mele sunt păcăleli, minţiri de sine. Boabe de beţie, mici ca cele de orez. În copilărie obişnuiam să mă învârt din senin, până la vertij, atunci când mă aflam într-un loc urâcios, care nu-mi era pe plac. Starea de după mă încânta, iar ceea ce vedeam prin jur căpăta iz de veselie. O încăpere posacă ameţitoare se pare că e mult mai bună decât o încăpere posacă neameţitoare. Pentru a descrie starea de bine de după, aş avea nevoie de un sac doldora cu epitete, însă puţin înseamnă mai mult. Atunci să zic doar atât: împleticire, plutire, stomac până în gât, ochii peste cap, podeaua la tavan şi tavanul pe duşumea. Am băgat de seamă că de fiecare dată când cineva vrea să descrie ceva sincer, brutal, de fapt imediat abuzează de figuri de stil, aşa cum îţi îndeşi pe gât prea multe hapuri, când eşti răcit, de teamă să nu fie prea puţine.

Mă întreb cum s-a simţit Mikhail Baryshnikov când a făcut primele piruete pe scenă. Nu în faţa publicului, ci înainte de primul spectacol, la repetiţii. Mă mai întreb cum ar arăta dacă s-ar învârti în autobuz, într-o dimineaţă de luni, ba chiar şi de marţi ori de miercuri, treacă de la mine. La mijloc, acolo unde e loc mai mult. Iar seara, când mă întorc acasă, cum ar fi să văd, rotindu-se din staţie şi până la scara blocului, un derviş. Pentru că nu este lumină la mine în cartier, străzile fiind complet şi se pare definitiv întunecate, straiele lui albe, învârtitoare, mi-ar folosi drept felinar.