Indicațiile lui Mihai Buzea pentru acest test au fost:
"Experiență de tip școlar (de învățare). Poate fi din perioada creșei, a grădiniței, a primarei, a gimnaziului, a liceului, a facultății, a masterului, a doctoratului, a postdoc-ului. Poate fi de la un internship, de la școala de corecție pentru delicvenți minori, de la patinoar, din galeria echipei de fotbal adorate, de la un voluntariat, din armată, din pușcărie, de la PTAP, de la un curs de dans, de olărit, de zumba, yoga, gătit, înot sau croitorie; esențialul este că, în cadrul respectivei experiențe, tu ai fost cel care învăța și nu cel care preda. Cel care dădea ascultare unor ordine și nu cel care dădea ordine.
Atenție! NU o proză scurtă scrisă la persoana a treia, ci o amintire personală, scrisă la persoana întâi. Reguli de redactare: font Times New Roman de 14, spațiere la 1,15 rânduri, titlul aliniat la stânga, textul aliniat la stânga (nu centrat). Să existe un titlu (aliniat tot la stânga), iar numele autorului să fie scris sub titlu, aliniat la dreapta. Minim o jumătate de pagină word, maxim o pagină.
Absolut clar să fie că NU doresc un text de-al tău mai vechi, pe care să încerci să mi-l plasezi ca "test de admitere". Te rog frumos scrie ceva nou pentru această admitere. Refuz să plec la drum cu oamenii neserioși, leneși sau șmecheri.
Mult succes!"
Amintire cu șorici
Mihai Buzea
Mihai Buzea
"Nu vă cantonați în zona de confort!", zice antrenorul. "Ieșiți din zona de confort", și asta mai e cum mai e, dar: "Nu campați în zona de confort" m-a ucis. De peste trei decenii merg pe munte și n-am campat vreodată în zona asta... despre care nu știam că există. Bine c-am aflat de ea în buricul Bucureștiului!
Pe mine mă știți: n-am niciun fel de calitate afară de calitatea șoriciului foarte gros, însușirea de căpetenie a reporterului, dacă chiar vrea să fie reporter; nesimțirea, asta este cheia. Toți cei de la sală se prefăceau că știu perfect de bine ce e aia "zona de confort", chit că habar n-aveau, așa că m-am expus oprobiului și-am întrebat: "Da' ce zonă-i aia?". Râsete. Vai ce prost e Mihăiță. OK, sunt eu prost, dar uite că și antrenorul s-a încurcat la începutul explicației (pe urmă și-a dat drumul la vorbe), a zis mai întâi că e vorba de comoditate fiziologică, firească după o anumită vârstă ("Te instalezi la televizor cu telecomanda-n mână"), pe urmă a cârmit-o cum că zona de confort ar fi de fapt lenea socială, lenea de a fi atent la oamenii dimprejurul tău ("Mergi pe stradă, poet, îți dă unul un pumn în gură și pleacă cu telefonul tău de fițe"), iar la final a ajuns la concluzia că zona de confort e "nivelul zero". Eu mă uitam ca boul: ce nivel zero, frate?! Dar pe mine nu mă înduioșează nivelurile vreunui antrenor, fie el și bun de gură, așa că nu l-am lăsat să scape: "Ce nivel zero? Adică cum?". S-a foit (nu-i convenea că-l întreb, avea lecție particulară c-o blondă după ce plecam noi din sală), dar n-avea ce face, a răspuns: "Nivel zero. Să crezi că totul e bine. Că lumea este funcțională și că tu trăiești în ea. Că altcineva are grijă de tine, orice s-ar întâmpla, că doar d-aia plătești impozite: fals. Cine are grijă de tine are grijă ca făptuitorul să-și primească pedeapsa, dacă-i prins; dar atunci, atunci, în acele fracțiuni de clipă în care se întâmplă nenorocirea, n-are nimeni grijă de tine. Ești singur". Eu am înțeles ce-a vrut să spună, dar ce, credeți că așa merge treaba?! Au început gagicile să protesteze, că nu știu ce, că dom' profesor, că sunteți în eroare, că vedeți complet greșit chestiunea, că nu suntem în junglă, până când ăsta a tranșat vorbăreala: "Gata. Exersăm rădăcina degetului mare de la piciorul stâng. Aveți dreptate, gagici, nu suntem în junglă. Nu e opozabil".