The Troubles (sfârșitul anilor 1960 și 1998) se referă la cele trei decenii de violență dintre comunitatea naționalistă irlandeză din Irlanda de Nord (în principal autoidentificată ca republicană sau catolică) și cea unionistă (autoidentificată ca loială sau protestantă), soldate cu moartea a peste 3.500 de oameni. Belfastul, capitala Irlandei de Nord, a fost scena unora dintre cele mai grave violențe pe care le-a îndurat Irlanda. "Tulburările" au divizat națiunea între catolicii naționaliști și protestanții unioniști. Acordul din Vinerea Mare (acord de pace între guvernul britanic și grupările din Irlanda de Nord, semnat în 1998, pentru a pune capăt conflictului și a promova reconcilierea) a pus capăt celor 30 de ani de suferință, dar urmele acestora sunt încă adânc înrădăcinate în mentalul colectiv.
În august 2015 am făcut o scurtă călătorie în Irlanda, iar Belfast a fost prima mea oprire, unde am petrecut majoritatea timpului în cea mai cunoscută "zonă de interfață" situată între Shankill Road (loialistă) și Falls Road (republicană). Aici se află primul și cel mai cunoscut dintre așa-numitele "ziduri ale păcii", cel de pe Cupar Way. Denumirea de "zid al păcii" sau "linie a păcii" este un eufemism pentru structurile care, timp de 40 de ani, au modelat peisajul urban al capitalei nord-irlandeze. Amplasamentele lor marchează zonele în care catolicii și protestanții din clasa muncitoare locuiesc în imediata vecinătate. Scopul lor declarat este de a descuraja confruntările directe dintre aceste două comunități. Zidul Cupar Way a fost ridicat în 1969, la debutul conflictului, și are o structură impunătoare: patru metri de beton, trei metri de tablă metalică și încă șase metri de gard din sârmă. Se întinde pe 2,5 kilometri, traversează câteva drumuri și este întrerupt în mai multe intersecții de porți metalice enorme care, la nevoie, pot fi închise complet. Pe partea unionistă, steagurile britanice decorează stâlpii și fațadele caselor, iar pe zid sunt imagini ale păcii, care îndeamnă la calm și cooperare. Pe cealaltă parte a zidului nu există nicio urmă de alb, roșu sau albastru. La doar câțiva centimetri prin beton, dar la kilometri ca ideologie, se află picturile naționaliștilor, pentru care lupta continuă. Pe Cupar Way nu se întâlnesc mulți localnici, dar turiștii vin constant, atrași de celebrele tururi 'Black Taxi', pentru a vizita zidul și a admira arta stradală. Mii de mesaje sunt mâzgălite pe fiecare centimetru al zidului de sutele de mii de vizitatori veniți anual din străinătate.
Primele ziduri ale păcii s-au născut din baricadele ridicate spontan de comunități în timpul revoltelor din 1969. Când armata britanică a fost trimisă în zonă, a înlocuit aceste obstacole improvizate cu garduri de sârmă ghimpată, menite inițial să dureze doar câteva luni. În timp, acestea au fost înlocuite cu structuri permanente, din ce în ce mai masive. De-a lungul anilor și estetica lor a evoluat: de la garduri de oțel gri la ziduri din cărămidă colorată, înconjurate de copaci, arbuști și garduri colorate. Cu timpul, au devenit "parte a mediului construit", dând din ce în ce mai mult un sentiment de permanență în peisajul urban.
Ceva este remarcabil la aceste ziduri: odată construite, nu s-au mai dărâmat niciodată. Există aproximativ 100 de "linii ale păcii" în Belfast. Acestea separă cartiere întregi și trec peste străzi și prin grădini. Cele mai multe au fost ridicate de guvernul britanic, dar sunt și unele construite de administratori de proprietăți și constructori. Deși violențele au încetat, locuitorii care locuiesc lângă zonele de interfață nu vor ca zidurile să cadă, spunând că le oferă un sentiment de siguranță. În multe cazuri, oamenii care locuiesc la doar câțiva metri distanță nu s-au întâlnit niciodată și nici nu simt nevoia să o facă. Noaptea, porțile sunt închise atât pentru trafic, cât și pentru pietoni, izolând complet zonele protestante de cele catolice iar când este necesar, pot fi închise de la distanță de către forțele de securitate. Cei care locuiesc acolo spun că se simt mai în siguranță cu aceste bariere fizice, pe care spun că abia dacă le mai observă.
Casele sunt mici fortărețe, cu calcanele pictate cu oameni înarmați cu mitraliere, iar îndemnul Pray for us îți străpunge privirea. Pub-urile sunt baricadate, cu ferestre cu gratii, iar clienții evită încăperile dinspre stradă. Totuși, viața își urmează cursul: copiii joacă fotbal pe stradă, sub privirile martirilor de pe calcane... taxiurile negre cu turiști trec încet pe străduțe oprind în fața picturilor murale care povestesc în tăcere ce nu poate fi uitat.
Picturile murale din Belfast au creat și încă creează un sentiment de apartenență și identitate pentru locuitori. Acum este pace, dar rănile trecutului nu s-au închis și în mintea multora există încă probleme nerezolvate. Și, deși în imaginile pictate războiul încă persistă, acum putem vorbi despre optimism. Ceea ce ne-a rămas sunt poveștile. Cele adevărate sunt și cele mai complicate.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
