După o jumătate de zi cu un aromân ne înțelegeam de parcă am fi fost colegi de școală.
Nu am nici o explicație logică pentru asta.
Bun, și de ce sunt magnetizat de Grecia?
Pentru că depărtări.
Pentru că umbre și culori și senzații olfactive pe dealuri.
Flori și senzaționali copaci, forme complicate și de poveste în măslinii vechi.
Fiecare apus și fiecare răsărit aduce stări și culori nebănuite și deschide capacul la cutia cu povești.
Dar valurile... valurile nu pot fi cu nimic asemuite... și culoarea mării, culoare care este imposibil de reprodus.
Pe alocuri pe malul mării lava care s-a topit brusc în spuma mării poartă peste milenii forma acelei spume care s-a dus de mult în alte lumi.
Oricât de aglomerat ar fi totul, mai sunt insule în care poți găsi cotloane de liniște primordială, și mai sunt locuri în care te aștepți să apară o zeiță din mitologie.
Și ruinele, cu poveștile lor senzaționale, spuse de luminile apusului...
Senzația de contopire cu timpurile primordiale pe care poate s-o dea o baie în apa mării seara.
Starea violacee a muntelui Athos, după apus.
Și iar, răsăritul de a doua zi, cu incredibilele lui stări și culori.
Noaptea, cu toate galaxiile și cu stelele de cleștar.
Pentru mine Grecia este o stare de extaz permanentă, acolo mă aștept să dau oricând de un geometru care desenează de milenii cercuri pe nisip sau de aburi și ființe semitransparente, de un univers venit din viitor, rupt de timpurile care ne înconjură.
Oricum aș învârti oracolul, Grecia pentru mine este parfumul depărtărilor.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
