Dacă nu tocmai relicvele unui comunism remanent, astăzi pot fi arătate mai ușor cu degetul efectele sale de durată, în forme deghizate. Și dacă avem senzația că suntem în continuare bolnavi, e pentru că există o forță a unui trecut care subzistă prin categoriile pe care le-a construit și care ne fac să turnăm azi o nouă realitate în vechile tipare mentale. Vin nou, în aceleași butoaie.
Anticomunismul funciar al ultimelor treizeci de ani este unul dintre efectele perverse ale comunismului, prin cadrele sale de la sine înțelese de gândire și modul în care ele prelungesc, transfigurată, o realitate pe care vrem să o împingem cât mai departe din conștiință, dar, de fapt, se reactivează în formele cele mai perverse, prin chiar maniera în care ne înverșunăm să ne despărțim de ea.
Toxicitatea unei asemenea moșteniri ar putea fi mai bine înțeleasă în miezul ei, dacă reflectăm la relatarea antropoloagei americane Katherine Verdery, activă în România încă de la începutul anilor '70, ca cercetător de teren. Verdery e o bună cunoscătoare a societății românești de dinainte și de după prăbușirea dictaturii lui Nicolae Ceaușescu și a fost ținta unor constante acțiuni de supraveghere din partea Securității, încă de la sosirea acesteia în România. Contactul cu propriile dosare conservate în arhiva CNSAS a produs un șoc, la început, apoi un prilej de reflecție asupra situației în care s-a aflat, ea și anturajul ei, urmăriți de aparatul de represiune. Experiența a fost descrisă astfel în două cărți: Secrets and Truths. Ethnography in the Archive of Romania's Secret Police (Budapest-New York, CEU Press, 2014) și My Life as a Spy: Investigations in a Secret Police File (Durham, NC: Duke University Press, 2018) - ultima, tradusă în românește chiar în anul apariției ediției americane sub titlul Viața mea ca spioană (București, Editura Vremea, 2018). Verdery fusese "urmărită operativ" în mai multe dosare, bănuită ba de spionaj militar ca agent CIA, ba de iredentism maghiar, ofițerii care îi instrumentaseră dosarele fiind convinși că numele cercetătoarei americane ascunde o genealogie maghiară, pentru că se sfârșea în y (în realitate, strămoșii europeni ai acesteia fuseseră francezi). Dar ceea ce i-a făcut să se agite mai mult a fost "crima ideologică", mai exact temerea că Verdery încerca să submineze regimul lui Ceaușescu prin campanii de denigrare în străinătate.
Securitatea română a demarat, de-a lungul timpului, mai multe anchete, sperând mereu la o deconspirare, instalând mijloace de "tehnică operativă" (alintate tandru de autoare sub porecla de "Teo") - adică microfoane și camere foto ascunse, constrângând persoane din anturajul apropiat al antropoloagei, prin persuasiune sau șantaj, să furnizeze în permanență informații și să stocheze un păinjeniș de date și detalii, unele intime, asupra "obiectivului", ca materiale "probatorii" la dosar. Dar cu tot șocul emoțional și paralizia morală resimțite în urma parcurgerii filelor din dosar (însumând 2.781 de pagini), unde cercetătoarea a putut descoperi dovezi de colaborare cu urmăritorii chiar din partea unora dintre prietenii indigeni cei mai apropiați, cele două cărți publicate apoi de Verdery pe tema dosarelor ei nu sunt o răfuială cu persoanele implicate în acele documente, nici cu cei care au trădat-o, ci, mai curând, un efort de înțelegere a contextului și mecanismelor pe care le generează represiunea. Ele nu demască complicități dincolo de o anumită limită a omenescului, nu incriminează, nu se autovictimizează și nu caută atât vinovați, cât motivații, tipuri de situații și de informatori. La egală distanță între confesiune, narațiune detectivistică, excurs epistemologic și analiză etnografică, cele două cărți ale lui Verdery redau de o manieră reflexivă modul de lucru al Securității și lumea socială care o înconjoară.
Și despre această lume este interesant să vorbim, pentru că demersul "oblic" al lui Katherine Verdery, centrat nu atât asupra actorilor, cât a mecanismelor și constrângerilor cărora le sunt aceștia supuși, dezvăluie o ontologie a socialului sub dictatură, în care dosarele și supravegherea creează realități autonome, paralele cu universul social concret și percepția lucrurilor celor mai banale, așa cum le știm din viața de zi cu zi.
Intuim astfel că principalul motiv de supraveghere decurgea din statutul ei de cetățean venit dintr-o țară occidentală. Aici avem una dintre perspectivele importante pe care le deschid observațiile lui Verdery și pe care voi încerca să le dezvolt în acest eseu. Cărțile ei demontează modul în care supravegherea impusă de Securitate a construit administrativ categoriile de "indigen" și "străin", această dihotomie fiind folosită pentru a induce apoi o formă de maniheism politic: străinii sunt potențial dușmani - și aproape la fel de periculoase sunt și contactele lor indigene. În schimb, în aceeași viziune, securiștii și colaboratorii lor reprezintă partea "cea bună", "patriotică", calitate care astfel le conferă dreptul de a-și judeca propriii concetățeni, de a-i timora atunci când modul lor de a gândi era diferit, și de a le da verdicte. Securitatea din România comunistă va fi astfel preocupată să mențină populația în izolare față de restul lumii, folosind tehnica producerii de suspiciune, pentru a consolida apoi un naționalism care a intoxicat generații de români, transformând populația captivă într-o fortăreață ideologică greu de cucerit. Naționalismul instrumentat de Securitate - și devenit adevărata doctrină a regimului (marxist doar cu numele) al lui Ceaușescu - era astfel o tehnică de control politic, a cărei eficiență va avea bătaie mai lungă. Iar ideea că tot ceea ce era străin trebuie tratat și ca dușman, izolat de corpul națiunii, va face ca națiunea însăși să fie, de fapt, izolată de corpul umanității în general și tratată ca o anomalie.
Atât ideea "excepționalismului" românesc (pozitiv sau negativ, comunist, "protocronist-naționalist" sau postsocialist), cât și atentatele la identitatea unor minorități naționale, privite și acestea ca "străine", vor fi produsele perverse ale aceleiași categorii de gândire ce legitimează o formă manipulativă de raportare la universalul uman și la "străinătate".
Acest patriotism "cu trese" va rămâne însă forma dominantă și permanent manipulatoare de manifestare a naționalismului și după 1989; aceeași logică a guvernat cele mai multe conflicte politice - cele de tipul confruntărilor interetnice din Transilvania, dar și regrupările politice ale anilor 90, unde Opoziția anti-iliesciană (reunind "partidele lui Rațiu și Câmpeanu", UDMR-ul, Biserica Unită, GDS, Alianța Civică) - era stigmatizată ca trădătoare, vândută străinilor, complice cu iredentismul maghiar doritor să "știrbească trupul sfânt al țării" și să pună mâna pe Ardeal; vechi trucuri, recirculate de la o generație la alta, de fapt, de toate regimurile politice de cam un secol încoace.
Dar să revenim la povestea spusă de Verdery: "Când am dobândit acces la dosar, am putut vedea cum procedau [securiștii - n.m.], descoperind un proces reciproc de auto-modelare, prin care Securitatea m-a făcut pe mine spioană, iar eu m-am făcut pe mine însămi etnografă, fiecare act de creație influențând-l pe celălalt. Fiecare dintre noi căuta ancore care să ne dea posibilitatea să ne definim și să ne clasificăm obiectul cercetării - pentru mine, țărănimea dintr-un sat românesc; pentru ei, VERA".
VERA - la fel precum FOLCLORISTA, VANESSA, VALY sau VERONA - fusese unul dintre tot atâtea pseudonime asignate antropoloagei în calitate de "obiectiv de urmărire", fiind un nume care creează involuntar un personaj fictiv într-un scenariu ipotetic al demascării. Toate aceste pseudonimizări sunt corespondente cu identitățile diferite pe care le proiectează urmărirea în cadrul fiecărui dosar, uneori în conformitate cu realitatea, alteori arbitrar; de unde și perplexitatea autoarei în fața atâtor fațete ale aceleiași persoane: "Nimic nu se compară cu lectura dosarului tău secret de la Securitate. Te face să te întrebi cine ești cu adevărat", sună fraza de început din Viața mea ca spioană.
Iar apoi, câte dosare, tot atâtea scenarii și tot atâtea povești cu spioni! Analiza acestora probează, dincolo de căutarea de conjecturi capabile să susțină o teorie sau alta despre conspirativitatea "agentei" Verdery, și un dispozitiv generat birocratic de ficționalizare în chiar sânul anchetelor. Dincolo de "epistemologia cercetării" de la Securitate, mai pot fi detectate și câteva scheme narative aflate într-o ciudată conivență cu scenariile confruntărilor dintre spionii din Est și Vest, în perioada Războiului Rece. Ele își au originea, fără îndoială, în practica acestei instituții represive ca poliție politică încă din perioada anilor 50. Aceasta face ca presupusul "agent" să fie, de fapt, o persoană civilă sub acoperire, un personaj cu două fețe: una, secretă, ce trebuie mereu conspirată și apărată - și una de camuflaj, creatoare de aparențe înșelătoare.
Războiul rece fusese, în primul rând, un război între spioni, ascuns fiind ochii publicului, desfășurat în subterana ciocnirilor (uneori letale) dintre agenții diverselor puteri și ale susținătorilor lor. Imaginarul social produs de această confruntare a fost apoi generalizat pe tot parcursul acestei perioade la nivelul întregii societăți civile, privite ca o societate ce poate găzdui numai personaje camuflate. Suspiciunea generată de războiului spionilor, care e un joc de mascare și demascare permanente, te învață că nimic nu este ce pare a fi, că oricine poate apela la o deghizare, că, în fond, starea de vigilență este remediul cel mai potrivit pentru a diminua riscurile. Și astfel, fiecare cetățean este potențial vinovat - având în raniță bastonul de "dușman al poporului". Prezumția de nevinovăție e înlocuită cu prezumpția de trădare - iar principiile de drept din lumea comunistă, laolaltă cu practicile administrării legilor, pornesc de la ideea că poți fi denunțat sau acuzat prin dovezi aproximative și poți astfel fi declarat vinovat doar pentru că ai ajuns în instanță, datoria de a proba nevinovăția căzând în responsabilitatea ta, ca acuzat, nu a instanței.
Serviciile secrete din lumea comunistă recurg la această deturnare a ontologiei socialului real în favoarea unui social ficționalizat după scenarii de roman de spionaj din mai multe motive. Întâi, pentru că pot - puterea e monopolizată de un partid unic, iar poliția secretă este cea care controlează partidul în cea mai mare parte, din interior, colaborând totodată cu acesta. Apoi, fiindcă această simplificare a înțelegerii socialului este mai comodă pentru ele și astfel mai convenabilă. Ea îi ajută să elimine dilemele morale sau complexitatea cazurilor reale în care sunt antrenați subiecții pe care pretind că îi protejează, suspectându-i, totuși, în permanență. (La limită, paradoxul legitimității prin suspiciune a unui serviciu secret precum Securitatea, care se declară în slujba poporului, este că, în cele din urmă, acesta "apără" - și se află în slujba - unui popor de trădători!). Iar această tehnică de suspiciune devine o tehnică de control care îi întărește autoritatea.
Modul în care Securitatea se raportează la individul real creează încrengătura în care acesta este prins ca suspect, spion etc. Se pleacă, astfel, de la prezumpția că indivizii au, cum am văzut în cazul Verdery, o dublă față: una publică, cunoscută tuturor - și o alta, secretă, disimulată, dar care e cea adevărată. Dezvăluirea acestei a doua fețe este sarcina Securității ca instituție și a ofițerilor care instrumentează dosare ca agenți ai acestui proces. Nu este vorba aici atât de divorțul dintre fațadă și culise, de care vorbește Ervin Goffman, în care fațada reprezintă rolul circumstanțiat pe care subiectul îl joacă în fața altor actori, în timp ce acesta încearcă să oculteze acele laturi ale personalității sale ce nu convin situației de interacțiune -, ci de inventarea unui sine profund, prezumtiv disimulat în toate circumstanțele (deci un sine secret!), pe care Securitatea îl proclamă ca fiind adevăratul sine și care se definește prin intenții ostile ori acțiuni machiavelice îndreptate predilect împotriva "poporului" (a se citi: a statului). Orice individ supravegheat este tratat ca un potențial spion și i se construiește o astfel de dublă față, una falsă ("masca") și una "adevărată", la care nu se poate ajunge decât în urma unei de-mascări. Ontologia teatralizată a socialului, prin care se legitimează ancheta poliției secrete, reprezintă, totodată, o prezumție de la sine asumată, implicită în orice astfel de "cercetare". Coroborarea pieselor de la dosar construiește astfel o ficțiune utilă instrumentalizării detaliilor pentru a obține "demascarea finală". Ancheta este un fel de teatru al culiselor, în care "adevărata" identitate a celui supravegheat este construită prin narativele posibile ale actelor din dosar și, totodată, printr-un efort de interpretare a acestor detalii conform unor scenarii pre-scrise de reguli prin care subiectul urmăririi e încadrat în speciile de acțiuni criminale deja existente. Tot ceea ce întreprinde acesta în timpul supravegherii - și tot ceea ce este documentat de către observatori că ar face - este susceptibil să susțină cel puțin unul dintre scenariile incriminante, care vor conduce la demascare și, apoi, la o eventuală expulzare sau pedeapsă.
Scenariul demascării (spionului) este cel care inspiră cu anticipație cadrele de interpretare ale comportamentului celui supravegheat. Se așteaptă mereu ca el "să cadă în plasă" (adică să întreprindă ceva care justifică interpretarea și etichetarea lui ca dușman) - iar acest joc al așteptării lucrează, pe de o parte, prin amânare, în favoarea celui supravegheat (fără ca el să o știe), iar, pe de altă parte, face să fie în permanență controlat de supraveghetor. Suspiciunea este astfel forța care trage din urmă acțiunea de supraveghere - este energia care o regenerează. Suspiciunea se hrănește din ea însăși. Cineva este suspect pentru că a fost înainte definit ca suspect și va rămâne pentru totdeauna astfel. ("Trebuie să fi făcut ceva, dacă stârnești suspiciuni".) Suspiciunea este la fel de vitală și permanentă precum calomnia.
Suspiciunea provine însă exact dintr-o ontologie prezumtivă a unui sine mereu vinovat, și deci pasibil de supraveghere, fiindcă face parte dintr-o categorie socială predefinită administrativ ca suspectă. (Belu Zilber, citat de Verdery, oferea cea mai succintă definiție a profiling-ului securist: nu ești anchetat pentru ceea ce faci, ci pentru ceea ce ești).
Față de acțiunile în calitate de antropolog pe teren ale lui Katherine Verdery, spirala suspiciunii este alimentată de divorțul dintre prezumpția sincerității și transparență în raporturile interumane, de la care pleacă cercetătoarea americană (rod al unei culturi politice și profesionale diferite de cea din Europa de Est), și ontologia duplicității, care întemeiază sistemul de reprezentare a lumii sociale specific urmăritorilor acesteia. Prezumția de sinceritate nu desființează distincția dintre "fațada" și "culisele" expunerii personalității - și nu desființează noțiunea de intimitate și practicile ei aferente. Doar că masca socială este afișată fără a presupune că dincolo de ea ar ascunde o altă esență, altceva.
Ființa care mizează pe transparență nu e duplicitară. În schimb, ontologia duplicității opacizează esența în favoarea aparenței - iar între fațadă și culise granița lor separă două lumi diferite. Intimitatea nu mai e apanajul regăsirii de sine - a suprapunerii eului public cu eul intim, cel imersat în istoria personală și relația cu cei mai apropiați. Acest eu intim, pe care ar trebui să îl găsim în cazul persoanei aflate sub deghizare sau suspectate de duplicitate, este, de fapt, gol, fiindcă esența prezumptivă a personalității sale (sau "adevăratul său eu") este cel construit de ceilalți, prin cultura duplicității sau prin instituționalizarea suspiciunii de către aparatul de Securitate, fiind o esență atribuită și ficțională. Intimitatea e singurătate, fiindcă "esența demascată" în care nu te recunoști nu mai este sine, ci un co-locuitor străin al propriei persoane. Suspiciunea generalizată creează în tine un "străin" (Doppelganger), care te locuiește fără să știi și cu care nu te poți acomoda, aparținând, de fapt, celorlalți, celor care l-au plantat acolo. (De aici și trama profundă din Viața mea ca spioană: a vorbi despre acest străin din tine, cu care ai coabitat, dar pe care nu l-ai cunoscut decât în momentul în care ai avut acces la propriul dosar și la urmele construirii lui birocratice de către Securitate.)
Ontologia suspiciunii, ontologia duplicității, a pseudonimelor, deghizărilor, camuflajelor și a turnătoriilor provin astfel dintr-o ontologie generalizată a culpei. Prezumpția de vinovăție este ceea ce motivează în permanență extinderea anchetelor; sentimentul culpei este diseminat pretutindeni de către agenții Securității de o manieră care îi poate afecta nu numai pe cei anchetați, ci chiar pe colaboratorii care "toarnă" împotriva conștiinței lor. Colaborările silite devin culpabile mai întâi în oglinda conștiinței intime și, după 1989, culpabile public, în urma dezvăluirilor din dosare. E de reținut, astfel, că Securitatea este cea care produce și victimele și colaboratorii; puțini dintre informatorii de care se folosește colaborează din proprie inițiativă (aceștia sunt chiar ocoliți de către ofițerii de Securitate, ca prea zeloși sau oferind informații de prea puțină încredere). Informatorii preferați sunt însă recrutați din anturajul celor urmăriți prin șantaj și presiuni - și aceștia devin victime într-un dublu sens: victime ale supraveghetorilor, care îi forțează să dea declarații, și victime ale victimelor urmărite ele însele, care involuntar, datorită urmăririi, le plasează în atenția sistemului represiv. "Cât rău mi-ai făcut!", sună reproșul pe care o informatoare confruntată, după 1989, cu propriile delațiuni îl adresează chiar autoarei, victimizându-se din cauza situației în care a fost constrânsă să colaboreze cu ofițerii de Securitate și a urmărilor pe care le-a avut de suferit.
Suprapunerea dintre victimă și opresor, în cazul colaboratorilor forțați, e astfel insuportabilă, fiindcă nu oferă o ieșire morală. Puterea de maculare se extinde astfel mult în jurul simplei relații dintre supravegheat și supraveghetor, orice rezolvare sumativă, bazată pe categorizări omogene ("victime" și "călăi") și distincții nete între "cei buni" și "cei răi" devenind imposibilă.
Cum poate surveni atunci, astăzi, vindecarea? Și cum rămâne cu deconspirarea vinovaților pentru opresiunea politică de dinainte de 1989? Furnizează, de pildă, politicile lustrației un instrument eficace de eliminare a răului social? Și oferă ele garanții pentru o altă lume, în care răul ei inevitabil - răul "nou", fără rădăcini în trecut - să fie prevenit, sau să fie unul mai puțin nociv?
Există, astăzi, un nou discurs vindicativ, în căutare de "neo-" sau "cripto-comuniști", care stă la baza unui demers justițiar generat atât de oameni care au suferit din cauza acțiunilor sau credințelor politice ale acestora, cât și de către foști membri ai PCR, unii cu poziții importante în ierarhia politică, deveniți acuzatori intransigenți ai "colaboraționismului". (Ei reprezintă o specie nouă, în peisajul post-socialist, cea a "anticomuniștilor-comuniști".) E un discurs care reface pe dos imaginarul conspirativ anterior: "agentul anticomunist" malefic din ficțiunea anchetelor și confruntărilor subterane ale Securității din epoca Războiului Rece devine "eroul anticomunist" din ficțiunea post-revoluționară a Estului, justițiarul care demască rămășițele camuflate ale comuniștilor de anțărț, retezând neobosit tentaculele veșnic regenerabile ale hidrei. Defectori notorii, care se salvează schimbând taberele cu cinism, precum generalul de securitate Pacepa, în 1978, sunt salutați mai târziu ca eroi în "brava lume nouă" postrevoluționară. O ficțiune spală pe alta - logica confrontațională rămânând aceeași, dar cu poli de putere schimbați.
Nu se poate realiza astfel o "deconspirare" reală fără de-ficționalizarea lumii dosarelor - operație de deconstrucție mult mai dificilă decât construcțiile imaginative produse de actualul curent anticomunist, care acum vor să le contrabalanseze pe cele ale Securității.
Războiul Rece fusese, de la bun început, o formă maniheistă de împărțire a lumii între "buni" și "răi", care te eticheta în funcție de partea baricadei pe care te plasai. Iar anticomunismul funciar, care încadra ideologic lupta împotriva oprimării dizidenților și opozanților din Est, e, la rândul său, o creație a Războiului Rece, impunând forme la fel de reductive de definire a situațiilor, ce nu permiteau luxul unei priviri obiective, din exterior, ci împingeau cu forța alternativelor spre extreme. Revolta împotriva regimurilor dictatoriale din Europa de Est era legitimă, solidarizarea și sprijinul acordat celor ce sufereau persecuții politice era și el necesar, dar, odată angajat în confruntare, nu puteai fi decât "înăuntru" sau "afară" - dincoace sau dincolo de cortină și de prezumtivul adevăr integral.
Pasul înapoi, detașat, reflexiv, capabil să demonteze critic polarizările ideologice de acum inoperante care au urmat prăbușirii regimurilor de inspirație sovietică în 1989 ar fi trebuit să facă parte din căutarea soluțiilor de vindecare. Dar eliberarea de sub tirania acestora nu a fost însoțită și de o eliberare de sub tutela maniheismelor perpetuate de încleștările de dincoace și de dincolo de Cortina de Fier, laolaltă cu mașina fantasmatică ce le alimenta. Anticomunismul prerevoluționar, cu accente încă de McCarthyism, rezident în discursurile opozanților adunați în jurul Europei Libere - cea mai influentă instituție media occidentală din România - și a altor posturi de radio occidentale (BBC, Deutsche Welle, Vocea Americii) a supraviețuit prin limbaj și printr-un sistem de categorizare vechi într-o nouă ordine politică și socială. În plus, o parte influentă a noilor elite emergente în procesul transformărilor post-socialiste, aliate cu rămășițele partidelor "istorice" revenite pe scena politică după ce fuseseră reprimate 45 de ani, vor fi emulate de un elan revoluționar retrospectiv, ce se lupta cu "comunismul" anterior datei de 22 decembrie 1989 cu curajul impunității dobândite după această dată.
Nu poate exista, însă, vindecare în raport cu trecutul fără dorința de conciliere și fără conștientizarea forței de învrăjbire a demersului revanșard. Toxicitatea reproducerii teatrului suspiciunii vine din faptul că acesta ține de (și întreține o) logică a conflictului, nu una a reconcilierii. Și, în plus, după 1989, confruntarea chiar nu pare încă să se fi încheiat, din moment ce nu se știe exact nici ce s-a petrecut la revoluție și nici cine sunt câștigătorii și învinșii. Și poate că nu există nici câștigători, și nici victorie. Dacă nu cumva o formă de câștig fără victorie să aparțină, în fond, fostului aparat represiv, camuflat și reprodus prin rețelele de interese mutuale ale membrilor săi în domenii dintre cele mai diverse: în sfera politicului, în drept, administrație sau în economia noului capitalism. "De cumetrie", deci dependent de cârdășii mai vechi, așa cum bine îl caracterizează cineva care l-a tolerat și păstorit, din interior și poate involuntar, precum fostul comunist Ion Iliescu, laolaltă cu ambiguitățile care maculează noua ordine morală instituită în ultimii treizeci de ani.
Generalizarea la nivelul întregii societăți a unei culpe prezumptive, alimentate de Securitate în comunism, devine, după 1989, o premisă a unei culpabilizări potențiale proiectate la aceeași scară ce vizează, de data aceasta, colaborarea cu fostul regim. Și totuși, după 1989, se denunță în grup responsabilitatea agenților fostei poliții politice, dar individual se începe cu denunțătorii; sensul supravegherilor e întors cumva pe dos, folosind însă același limbaj. E tot un teatru al suspiciunii, dar cu rolurile schimbate. Un caz limită este transfigurarea foștilor ofițeri sau colaboratori ai Securității în victime: unii se vor erija cu nerușinare în dizidenți ai regimului; alții vor găsi alibiuri morale prezumptiv inatacabile - și care trimit la patriotismul funciar și eroismul manifestat în lupta cu uneltirile dușmanilor națiunii. Cine este, de fapt, ce valoare intrinsecă are, ce sancțiuni sau merite ar trebui să i se atribuie - este miza noului teatru social, al noii scenarite bazate pe suspiciune. Iar aici maniheismul - acum anticomunist - este din nou carburantul care îl alimentează.
Doar că, acum, strategiile de deconspirare se diversifică în funcție de interese care instrumentalizează discursul anticomunist în raport cu luptele de legitimare politică sau simbolică, la nivelul forțelor politice sau al elitelor culturale aflate în plin război de repoziționare și revendicare a unei noi legitimități. În lumea intelectuală, vechile conflicte literare (gen: cuplul Eugen Barbu - Vadim Tudor vs. Uniunea Scriitorilor) sunt, acum, resorturi de poziționare politică pe noul eșichier pluri-partidist (PRM versus PAC sau Alianța Civică). Acum, "instanțele de acuzare" și "organele de cercetare" nu mai sunt dependente de un centru politic unic, ci se pulverizează în tot atâtea centre de investigație câte interese de grup se pot defini în jurul acestor confruntări de repoziționare: motivat anticomunist, denunțul nu mai e acum "ticălos", ci "virtuos"; servește o cauză (acum) bună, așa încât violența simbolică ce îl însoțește - și care e, uneori, la fel de intensă precum violența incriminantă anterioară - e motivată de un zel reparatoriu la fel precum zelul demascator anti-burghez din anii '50.
O întreagă literatură de demascare a colaboratorilor din zona intelectuală și literară, bazată mai mult sau mai puțin superficial pe extrase din arhiva CNSAS, a început să înflorească și să prospere sub ochii ahtiați după senzaționalisme ai publicului, cu consecința directă a ruinării unor reputații bine întreținute înainte sau după 1989 - și cu efectul pervers al discreditului aruncat asupra intelectualității în ansamblu. Presa a amplificat demascările la dimensiunile unui spectacol obscen, reducând lumea la stereotip, fără să schimbe cu adevărat perspectiva asupra ei, ci confirmând numai, leneș, ceea ce toată lumea părea să știe. Rând pe rând au căzut nu numai "coroanele" unor Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor sau Eugen Barbu - cu notorietatea lor toxică deja de dinainte de 1989 -, dar și a unor personaje cu o impresionantă aură de respectabilitate, precum Alexandru Paleologu, Ștefan Augustin Doinaș, Eugen Uricariu, Mircea Iorgulescu, Nicolae Balotă, Adrian Marino. Problema era însă că, de fiecare dată, dezvăluirile apăreau în contextele unor polemici și confruntări pentru consolidarea unor poziții consacrate mai ales în logica reputațională instituită după 1989, în care virtuțile și viciile sunt dictate de zelul anticomunist. Colportarea în presă a unor informații trunchiate din dosarele de urmărire ale Securității, deformate de chiar ofițerii de caz, sau tendențios interpretate - așa cum arăta Gabriel Andreescu în două lucrări de referință asupra instrumentalizării arhivelor CNSAS (Cărturari, opozanți și documente, Polirom, 2013, și Rezistența prin cultură, Polirom, 2015) - erau dictate de interese de imagine uneori prea transparente pentru a nu stârni, la rândul lor, îndoieli. Prin instrumentalizarea arhivelor și subordonarea lor jocurilor de putere intelectuală, teatrul suspiciunii este privatizat și "aruncat" pe o piață reputațională, în care decisive sunt doar raporturile de putere și capacitatea de a impune propria ta formă de ficționalizare a biografiilor. Distincția dintre vinovați și victime devine încă o dată ocultată; triumfător este doar scenariul colportat din dosare, perpetuând aceeași orgie a duplicității.
Teatrul suspiciunii se reinventează, dar cu costume și decoruri asortate cu noile roluri pentru aceiași actori. Iar "piesa" este în continuare montată sub proiectoarele aceluiași sistem de supraveghere, ce aruncă alte lumini și alte umbre asupra dramelor identităților create de dosare și prinse în noua cursă a demascării vinovăției dintre urmărit și urmăritor. Autorul scenariului ficțional al războiului rece fusese înainte Securitatea în ansamblu; acum, cu aceleași dosare și aceiași protagoniști, scenariul este dictat de un anticomunism conjunctural, dar la fel de represiv, ce vede lumea doar în alb și negru. Ca mai înainte, rolurile sunt prescrise, la fel precum vinovățiile, pe baza acelorași documente. Ca mai înainte, ești suspect tocmai pentru că deja ai fost etichetat ca suspect.
*
Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, coordonat și prezentat de Liviu Malița, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/
(volum coordonat de Liviu Malița)