Desigur, răspunsul este în funcție de un referențial, iar asta e cel mai greu de găsit: cel mai des el este subiectiv. Iar dacă încerci obiectivarea lui, te lovești de o mulțime de impedimente de natură metodologică și de percepție, așa că, de cele mai multe ori o lași baltă. De aceea, expunerea mea va avea - probabil - un vag aer obiectiv, dar supus, fără discuție și subiectivității intrinseci ridicate de întrebarea: cât din comunism a rămas în societatea noastră actuală? Și apoi întrebarea este: ne referim la comunism ca ideologie politică universală sau la malformația românească, oarecum diferită de comunismul din Europa Centrală și de Est, sau, de fapt, și mai simplu, la totalitarismul ideologic al ultimilor ani, anii '80?
Ca om de științe politice știu că, de fapt, la sfârșitul anilor '80, nu mai rămăsese aproape nimic din ideologia comunistă, aceasta fiind înlocuită de un naționalism autarhic, un fel de Comună țărănească de secol XVI, în care spaimele identitare se contopeau cu lipsa de orizont temporal. Teroarea latentă generată de sistem, blocajul complet al viitorului provocat de lipsa de speranță și mizeria unei sărăcii cvasi-universale contribuiau toate la o nevroză colectivă, ale cărei urmări am putea să le numim Comunismul. Or, acest comunism nu seamănă cu comunismul anilor '50 sau '60 și nici cu așa zisa exuberanță a bunăstării a anilor '70. Eu am prins, ca adolescent, ce a fost mai cumplit și degradant din regimul comunist și de aceea m-am aruncat în Revoluția din 1989 plin de speranță (mă rog, după aceea, mi s-a spus că nici nu a fost revoluție, a fost ceva care nu poate fi definit, ceea ce m-a revoltat și mă revoltă în continuare).
Și de aici cred că ar trebui să începem: prima și cea mai mare tară pe care o resimt, la nivelul societății românești contemporane, este neîncrederea în sine generată de un sistem competitiv aproape aberant. Și asta vine din acea perioadă pe care o numim generic comunism. Și e paradoxal, căci regimul care ar fi trebuit să genereze cea mai mare cooperare socială, sistemul bazat pe un colectivism aproape mistic, a generat, probabil, cel mai mare individualism și sistem competitiv din întreaga Europă (inclusiv cea estică). Rațional e inteligibil de ce s-a întâmplat asta: elevatoarele sociale (de status și de bunăstare) erau atât de puține (și se blocau atât de des între etaje) încât competiția pentru viitor devenise obsesivă pentru întreaga mea generație. Ceea ce nu mi se mai pare rațional este că acest sindrom a rămas și s-a perpetuat și în perioada imediat următoare și continuă și acum în întregul sistem social, ceea ce conduce la anomia de care toți ne plângem și pe care ne facem că nu o înțelegem. În România, competiția nici nu mai este pentru bunăstare sau pentru status neapărat, ci pentru a-l aneantiza pe cel desemnat ca oponent; nu câștigi cu adevărat ceva decât dacă l-ai anihilat pe Celălalt. De asta nu putem vorbi cu adevărat de democrație în România, căci regimul nu este cooperativ, ci competitiv până la anihilare. Cel care a intuit cel mai bine acest lucru a fost Alexandru Paleologu, în anii '90, când partidul lui era deja la putere: el spunea că, în România, revoluția nu a adus multipartitism, ci mai multe partide comuniste care se luptă între ele. Ceea ce generează un nou paradox: fiind atât de radicalizate unele contra altora, partidele românești sunt permanent forțate la guvernări de coaliție, ceea ce face sistemul și mai instabil și prin asta, și mai predispus la anomie.
Anomia începuse, de fapt, de la sfârșitul anilor '80, prin zicala "voi vă faceți că ne plătiți, noi ne facem că muncim", căci sistemul politic prăbușea sistemul economic și evident, prin asta, însăși țesătura socială se rupea în mii de bucăți. Desigur, de obicei, sistemul economic este cel care provoacă crize politice. Doar că, în România comunistă, a fost invers și dansul în doi - între economie și politică - a continuat și continuă, lăsând "beneficiarii" amândurora (societate și cetățeni) în afara ecuației. Această orbire a statului față de propriii cetățeni pare a fi un continuum al politicii Românești (dar și Central Est Europene), vizibilă în aproape orice clipă a ultimului secol istoric (adică după 1918). Dar niciodată, parcă, nu a fost mai vizibilă ca în momentele de criză economică: anii 1980, anii 1996 - 2000, anii 2009 - 2012 și, iată, acum în zilele pe care le trăim. În anii '80, Ceaușescu a hotărât că trebuie să plătească datoria externă a României cât mai repede ca statul său să fie totalmente independent. Doar că independența statului a privat societatea - care oricum nu fusese cine știe ce de emancipată și prosperă - de aproape toate resursele, generând sărăcie, frustrare și dezabuzare. Cetățenii au devenit victimele propriului stat, care a decis că, în raportul cetățean-stat, el, statul, are întâietate și și-a construit și argumente istorice pentru asta - statul român (comunist sau nu) există dinaintea cetățenilor, iar aceștia, în virtutea acestui fapt, sunt datori cu supunerea absolută față stat, care este expresia națiunii. Această perspectivă asupra raportului între cetățean și stat nu a fost enunțată nici de Marx, de Lenin și nici măcar de Stalin, ci de Mussolini, în 1927, în cartea sa La Dottrina Fascista, ceea ce arată că rădăcinile fasciste ale național-comunismului românesc erau extrem de solide.
De altfel, noi am început să înțelegem că doctrina comunistă fusese evacuată din politica lui Ceaușescu atunci când a dedicat un an (1980) statolatriei dacice - 2050 de ani de la Primul Stat Centralizat Dac -, care era o metaforă extrem de transparentă pentru statul centralizat ceaușist, ce urma să își sacrifice cetățenii pe propriul său altar. Dintr-o dată, vectorii se inversaseră: comunismul ca doctrină a fost totdeauna despre viitor; brusc era aruncat într-un illo tempore național, falsificat complet și mitologizat în cheie dacică. Statolatria de evident tip fascist își ucisese ritualic originile comuniste (și pe un fond de anti-sovietism, desigur) pentru a se reconstrui într-o mitologie naționalist excepționalistă, al cărei scop era să acopere ruptura dintre stat și cetățean și să explice cetățeanului român de ce era bine și normal să își sacrifice prezentul pentru o vârstă de aur atemporală (căci părea că trecutul măreț urma să se metamorfozeze în viitor).
Obsesia unui trecut extraordinar comparativ cu un prezent derizoriu a fost cheia ideologică a tuturor naționalismelor iliberale, începând cu secolul al XIX-lea, și focarul tuturor conflictelor și al confruntărilor sângeroase, pe parcursul secolului XX. Doar că majoritatea societăților dezvoltate economic și social au încercat și parțial reușit să evacueze excepționalismul din discursul public și apoi politic. Cehii au făcut-o prin umor, germanii și francezii prin legislație, iar italienii prin educație. Din contră, excepționalismul românesc tinde să explodeze pe rețelele de socializare și, iată, și la vot (mă refer la cei 10% ai AUR), în special în diaspora. Căci excepționalismul și autarhia sunt rețetele sigure de eșec politic și economic, așa cum am văzut în comunism. Mai mult, acest excepționalism mai degrabă individualist, personificat, nu este un pământ fertil pentru solidaritate și cooperare: dacă Ștefan cel Mare îi bate singur pe turci, ce sens mai are să ne implicăm și noi?
Astăzi, datorită deschiderii unor arhive și a confesiunilor făcute de către unii dintre cei implicați, știm că toată această reluare a discursului naționalist, protocronist și, în final, legionar, a fost gândită și pusă în operă de structurile de propagandă mai degrabă ale Securității și mai puțin ale P.C.R., ale cărei structuri ideologice (cele de la Ștefan Gheorghiu, la început) se opuneau unui asemenea demers. Securitatea și, prin intermediul ei, Armata, au preluat acest discurs și l-au calibrat așa cum s-au priceput ele mai bine - l-au făcut eroizant, fără subtilități ideatice, cu un limbaj plin de poncife. O întreaga literatură și cinematografie s-au creat din acest gen de propagandă, pe care trebuie să o numim de succes, căci dăinuie și astăzi într-o bună parte din conștiința publică românească. Împotriva ei s-a ridicat intelighentsia românească de după 1990: literatura lui Pavel Coruț (care nu a ascuns niciodată că a fost ofițer de Securitate) a fost ridiculizată, o întreagă istoriografie demitizantă a fost scrisă și predată în universități... Se pare că mitologia național-comunistă a învins la nivelul marilor mase. Astăzi, filmele cu Burebista și Decebal continuă să aibă public, iar cărțile lui Al. Mitru despre "Istoria Românilor" au revenit printre lecturile obligatorii ale elevilor din clasele primare.
O uriașă vină au avut și o au noile elite politice și culturale, asociate ideologic (așa-zisa dreapta liberală), care nu au reușit să propună o narațiune alternativă viabilă; de cele mai multe ori, s-au întors tot la rădăcinile naționaliste ale perioadei interbelice sau chiar anterioare. Doar că au făcut-o eroizând alte figuri - mai nobile, mai elevate și, dacă se putea, cu pedigree internațional. Iar comunismul a fost prezentat ca fiind una dintre plăgile biblice ale Egiptului, un fel de purgatoriu istoric pentru un viitor diferit și fără îndoială bun, într-un Occident, mai degrabă imaginar decât real. Această "autocolonizare" culturală a funcționat un deceniu, din 1990 până prin 2000, după care miturile elitare au început să se fărâmițeze. Tot mai mulți cetățeni români au plecat în Occident, tot mai mulți s-au stabilit acolo, iar alții au practicat și practică un fel de migrație circulară anuală. Astfel, Occidentului bun din narațiunea elitelor i s-a contrapus Occidentul exploatator, diminuant sau chiar dizolvant al milioanelor de cetățeni români, care s-au dus și au rămas mulți acolo, mai degrabă exportând "proastele noastre obiceiuri" decât "aducând valorile occidentale de cultură și civilizație" în România. De asta, probabil, la începutul anului trecut și la începutul pandemiei, elita românească le cerea să nu mai vină în România (pentru că împrăștie coronavirusul) chiar dacă aceeași boală îi lăsase fără venituri și fără mijloace de supraviețuire în străinătate. Iar acestei respingeri a "elitei", care își apropriase deja diaspora, aceasta din urmă i-a răspuns votând partidul AUR, un partid cu un puternic caracter naționalist, ortodoxist, și cu un discurs parcă extras din poncifele național-comunismului.
Această ruptură dintre societatea reală și elitele wannabe din România a generat (și, iată, încă mai generează) o nevroză a neînțelegerii de către ceilalți și, prin asta, (din nou nerecunoscută) o lipsă abilă de responsabilitate - pe principiul, noi am spus, nu ne-ați ascultat, acum asta e, noi ne spălăm pe mâini. Este exact atitudinea activiștilor de partid din 1990, care dădeau senzația că ei fuseseră în altă parte pe parcursul perioadei comuniste, nu participaseră la acel regim, și doar Ceaușescu și securiștii făcuseră răul, dar acum asta e, s-a terminat, hai să ne întoarcem la treburile noastre... Acest "alții sunt de vină" a devenit un sindrom național al expierii responsabilității de orice fel, pe care fiecare, în felul lui, îl practică comportamental cu reflexii în actul politic și în atitudinea față de societate. De aici și falsul clivaj stânga/ dreapta, din România: nimeni nu vrea să fie la stânga, să preia responsabilitatea pentru comunism, și de aceea, în interiorul ideologiei recente (neoconservatorismul capitalist, de extracție americană) fiecare grup îl suspectează pe celălalt de a fi mai la stânga și deci mai ușor de învinuit.
După Revoluția din 1989, autenticul clivaj politic, în România, nu a fost cel clasic: stânga / dreapta, ci clivajul comunist / anticomunist. Cei care s-au declarat rapid anticomuniști au asumat și ideile unei drepte economice, au apropriat și tradiția partidelor istorice din perioada interbelică și s-au îndreptat spre redescoperirea religiei, în special a misticii ortodoxiste. Ei s-au proclamat elita, în timp ce toți ceilalți au fost blamați ca fiind produsele intelectuale (deci rebuturi) ale comunismului, pentru că au votat sau au sprijinit și sprijină partidele considerate ca fiind succesoarele PCR. Partidele succesoare nu și-au recunoscut nici ele filiația comunistă (deși Ilie Verdeț, Tudor Mohora sau Corneliu Vadim Tudor au fost în proximitatea puterii comuniste până la sfârșit, chiar mai mult decât Ion Iliescu sau Petre Roman) și au aruncat totdeauna vina pe Securitate ca fiind cea care a produs dezastrul politico-economic din România anilor '80. Securitatea a fost făcută vinovată pentru tot și serviciile secrete succesoare au fost cele desemnate să poarte stigmatul crimei, conspirației și al dezastrului.
La fel ca în rugby - al cărui principiu de joc, spre deosebire de fotbal, este pasa înapoi -, politica românească a fost obsedată nu neapărat să producă ceva pentru cetățenii statului pe care se prezumă că o face, ci pentru clientela de partid, care devine de multe ori și clientelă economică. Nu suntem un caz singular în Europa Centrală și de Est, deși, fără îndoială, ne plângem cel mai mult de această realitate. Și asta pentru că nu am învățat și nici nu am vrut să acceptăm că un partid politic nu reprezintă întreaga națiune sau popor, ci reprezintă un grup social care are anumite interese. De ce nu am vrut să acceptăm, e simplu, Alexandru Paleologu a răspuns deja mai sus. Doar că, prin această neacceptare, facem ca fiecare alegere politică să se desfășoare ca un fel de rememorare simbolică a Revoluției din 1989: "să scăpăm de ăștia că nu se mai poate așa...". Și apoi, peste patru sau cinci ani, ne dăm iar seama că nu se mai poate așa și tot așa mai departe.
Iar cei care pierd alegerile, la fel ca și în cazurile expuse mai sus, nu își asumă propriile greșeli - am tot mai clara senzație că nici nu le înțeleg -, ci acuză o mașinațiune din care nu lipsește niciodată Securitatea (transformată, desigur în SRI, DNA, Statul paralel etc.). Emil Constantinescu a acuzat că a fost învins de structuri, Radu Vasile la fel, apoi ritmul s-a accentuat Traian Băsescu, Victor Ponta, Liviu Dragnea și lista poate continua la nesfârșit. Când cineva, în politică, este nemulțumit poți fi sigur că mai devreme sau mai târziu un avatar al Securității va apărea curând în cadru.
Sindromul ăsta l-am moștenit tot din perioada comunistă: Securitatea era prezentă peste tot (și se pare că chiar era) și se mândrea cu asta. Teroarea de a fi permanent urmărit, controlat, ascultat, ștampilat și manipulat a provocat un sindrom care pare transmis genetic și generației care s-a născut după revoluție și care nu s-a întâlnit cu comunismul decât în povești și în filme. Comunismul și Securitatea au devenit factori explicativi pentru câteva generații, atât din trecut, cât și din viitor, de multe ori nici nu mai trebuie să cercetezi, știi deja răspunsul: mentalitatea comunistă și serviciile secrete (urmașe ale Securității) sunt de vină pentru tot.
Și astfel ne purtăm comunismul ca pe o haină veche, de care nu putem și nici nu vrem să scăpăm, prin peisajul dominat (încă) de blocurile cenușii și coșurile de fabrici, care seamănă toate cu niște turle construite în perioada comunistă.
*
Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, coordonat și prezentat de Liviu Malița, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/
(volum coordonat de Liviu Malița)