Cum să ne debarasăm de trecut? Comunismul din noi în postcomunismul din noi

Liviu Malița
Cum să ne debarasăm de trecut?

Primul dintre grupaje, "Comunismul din noi înșine", reunește texte analitice și texte autobiografice, mărturii ale unor scriitori și gânditori profesioniști, prefațate chiar de un poem. Și unele și altele sunt despre cum ne asumăm trecutul comunist. Există o diferență netă între perspective, chiar dacă toate asumă persistența trecutului totalitar (comunist) al României. Istoricii, filozofii, sociologii și politologii pun în pagină toxicitatea prezenței acestuia în viața comunitară de astăzi. În cazul scriitorilor, accentul cade pe transgresiuni. Este evocată forța individuală a vieții de a aduna, fără a le anula, contrariile și de a șterge diferențele, eventualele asperități.

Nici pentru unii, nici pentru alții, trecutul comunist nu poate fi uitat. El supraviețuiește încorporat în realitatea materială (în cartierele de blocuri din așezămintele României, în centrele civice sistematizate etc.), în mentalități și practici neconforme cu democrația și se prelungește subiectiv prin elemente de memorie biografică. Revolta e alimentată și amplificată de imperfecțiunile și insatisfacțiile prezentului, dar, totodată, temperată și diminuată de perspectiva amintirii, de frustrarea că viața trăită cândva e astăzi anulată ideologic. Răzbate, astfel, nu o memorie inoxidabilă, ci una relativizantă a acestui trecut. Dorința de schimbare comunitară se împletește cu nostalgiile personale, cu impulsul de a retrăi, în amintiri, propriul trecut, nostalgii care șterg granițele regimurilor politice.

Proiectată pe ecranul unei ample confruntări între modele interpretative de asemenea anvergură, soarta dramaturgiei românești din perioada comunistă devine un simplu detaliu. E completat, însă, de altele, congenere, provenind dinspre literatură și film. Atitudinile diferă din nou. Istoricii și criticii literari, care revizitează creația din perioada regimului comunist, recompun canonul literar, utilizând, în principal, criteriul estetic. De cele mai multe ori, atunci când criticul literar discută și dimensiunea ideologică a literaturii o face pentru a arăta cum aceasta corodează discursul artistic. Istoricul literar este preocupat, la rândul lui, de construirea unei tipologii și ierarhii estetice, prin contrast cu discursul politic dominant al epocii. Dimpotrivă, filmul se reciclează astăzi prin audiența la marele public. Inclusiv criticii de film aduc în prim plan, în studiile lor, gustul marelui public, arătând că preferințele sale se orientează prioritar spre comedii și filme de acțiune (de aventură, polițiste), cu buget mare, ignorând faptul că acestea sunt puternic ideologizate. Criticul de film, pe urmele spectatorului, nu pare să fie preocupat sau nu în primul rând de dimensiunea propagandistică și de rezistența artistică a discursului filmic, indiferent de ideologie. Barometrul fiind audiența, în actualitate (inclusiv în cercetările reunite în acest volum) sunt filmele de consum și nu (puținele, de altfel) filme de artă de altădată.

Pe acest teren mișcător, instituția teatrului, dimpotrivă, se consolidează, perpetuând vechile mecanisme organizatorice și de selecție repertorială. Totuși, ultima generație (reprezentată simbolic de gruparea dramAcum) a intrat, în anii din urmă, în ofensivă. Exponenții acesteia se percep pe sine ca pe niște revoluționari culturali în structurile teatrale sclerozate, ca pe niște reformatori ai sistemului economic și ai establishment-ului artistic. Ei militează pentru o depășire a ingenuității caracteristice artistului de sfârșit de veac XIX, care revendica pentru sine autonomia artei, considerată, din perspectivă contemporană, falsă și auto-ruinată. Noul artist a fost câștigat, în teatru, de partea unor cauze publice, încercând să modifice agenda politică prin mijloacele artei. În mod paradoxal, el duce, într-un anume fel, mai departe ipostazele militante și revoluționare ale secolului romantic și capătă roluri noi. Anarhismul se împletește, însă, cu dezadaptarea. Adepții celei mai vocale fronde anti-sistem din lumea teatrului au acceptat, pentru asta, să plătească chiar prețul marginalității, nedevenind centrali și nereușind să cucerească (decât incidental) poziții de putere în teatru. Și-au prezervat, cât au putut, poziția de "fii", care este întotdeauna o garanție de non-conformism. Deocamdată, gesturile lor mai degrabă produc turbulențe sau augmentează turbulențe deja existente decât rezolvă nevoi structurale. Le-am acordat o secțiune intitulată Noua Dramaturgie.

Cu libertatea, dar și cu intransigența, pe care o are, atât datorită vârstei, cât și a faimei, ori a situării geografice (fiind în exil încă de la începutul anilor '70), George Banu subliniază că, în teatrul românesc, succesul continuă să fie, după anii '90, în pofida vocației corporatiste a teatrului, individual. Descriind istoria postbelică a teatrului românesc drept o alternanță de deschideri și replieri, reputatul critic subliniază că acesta continuă să se legitimeze internațional prin individualități creatoare, nicidecum ca entitate cu specific etnic.

Folosind o aluzie culturală foarte cunoscută (titlul unui roman al lui Marin Preda, ce a stat la baza scenariului unui film), sigur că e foarte dificilă, spre imposibilă, întoarcerea la trecut (mai ales când trecutul conține atâtea nemulțumiri, frustrări ori traume). Dar este și mai greu, rămâne cu adevărat imposibilă, despărțirea de trecut, cu atât mai mult cu cât acesta, fie că persistă, prin amintire, în biografia multora dintre actanți (inclusiv în cazul participanților la acest volum), fie că trezește altora un interes profesional. Deocamdată, nu e clar răspunsul nici la întrebarea dacă trebuie cu adevărat să ne rupem/desprindem de trecutul recent comunist al României? Sau dacă acesta poate fi integrat într-o "a treia cale", încă utopică.


Ruxandra Cesereanu
Comunismul din noi în postcomunismul din noi

Mai ales iarna îmi aduc aminte de comunism
când privesc cartierele de blocuri igrasioase, văruite pe sponci
și văd ferestrele cu găvanele lor uscate de om bătrân.
Peisajul înghețat te reînvață ce e frigul și spaima,
chiar dacă foamea nu mai există acum
decât la periferiile orașelor, în azilurile delabrate
sau prin autogările cu copii ai străzii și homleși,
acolo unde timpul nu mai are o numărătoare obișnuită.
O călărire în zori, așa cum îmbia poetul național
acum vreo sută cincizeci de ani?
Pixelii galopanți ai computerului fac parte din postcomunism
și totuși cu ajutorul lor scriu acum despre viața de dinainte,
pe când am fost pionieră, utecistă, membră de partid.
Dar viața-de-dinainte nu e doar o rochie de mireasă,
uitată în dulap, cu pastile de naftalină,
ci ar putea fi și viața-de-dinapoi, descovrigată din viitorul ei lucitor.
Când mănânc supă, șterg cu pâinea și ultima urmă de zeamă,
dar când mi se rup ciorapii, nu îi mai cârpesc,
ci îi arunc glorioasă în punga de gunoi.
Acesta să fie comunismul din mine în postcomunismul de-acum?
De la peisaj la limbaj, iată următoarea rundă în care sap după șist.
Râdeam odinioară de limba de lemn,
dar ea și-a găsit epigoni în postcomunism,
iar acum e o strașnică limbă de tinichea.
Demagogii d'antan rosteau consoane
în care se scufundau vocale ca la circ,
blocate pe o platformă mahmură,
dar demagogii de acum cunosc cavitatea bucală ca pe o fișă de pontaj.
Nu mai există țâșnitori pe stradă
de unde apa să curgă pe bărbia copiilor,
lichidele de azi sunt plastifiate ca o saltea plutitoare a lui Marx
pe un ocean de șmirghel.
Tot românul plânsu-mi-s-a, sărac în țară săracă,
mânca-i-ar inima câinii, mânca-i-ar casa pustia.
Limba română e un stânjenel
care își scutură praful portocaliu
pe cămășile bărbaților și femeilor
(ele au multe fuste cu ierburi, de fapt).
Aș fi vrut să fac o rășină din ea,
să o pot mistui cu mâinile ca pe o plastilină.
Aș fi vrut să fie o păcură dintr-un vapor eșuat
cu care să molipsesc apa oceanelor.
Nu e singura limbă în care scriu,
dar e singura în care voi putea muri.
Înstrăinarea e altfel acum, cu pseudopode pe internet,
cenușiurile sunt oglinjoare la purtător
în care îți încovoi chipul boțit dinainte de vreme.
Îmi sorb proustianismul de poetă dintr-o ceașcă de cafea
și îmi aduc aminte de jocurile din copilărie,
Hoții și vardiștii, De-a v-ați ascunselea, Baba Oarba, Partizani,
Șotron, Țară-țară-vrem-ostași, Flori-fete-și-băieți, Omul negru.
Degeaba era foamete, spiridușii fugeau în jurul blocurilor,
chiar dacă nopțile erau tăiate de coșmaruri cu hitleriști și lupi.
La televizor doar astfel de lucruri erau macerate.
Despre sărăcie am învățat stând la coadă, la Alimentara,
pe un scăunel de copil, alături de maman și de vecinii din bloc,
acum cozile sunt la băncile care au dat faliment,
la societățile secrete care au înșelat muritorii,
la vaccinarea anti-coronavirus ori la marșurile antisistem.
Cloroform, ar fi nevoie poate de cloroform să ne dezinfectăm
de comunismul abrogat în care mormântul Ceaușeștilor e încă vizitat
de credincioși cu pioșenia înfiptă în piuneze.
Există un comunism în afară și unul înăuntru
la fel ca toate lucrurile peste care cade funinginea,
avem destule truse de machiaj ca să cosmetizăm realitatea.
Dar poate nu există doar comunism, anti- și post-comunism,
ci și meta ori para-comunism.
Noi în anul 2000 când nu vom mai fi copii
vom face ce-am văzut cândva
toate visele-ndrăznețe în fapte le vom preschimba.
"Spune lumii că inima ta e la mine",
o inscripție găsită în mileniul trei,
scrijelită pe un zid roșcovan într-un oraș cu turn,
undeva la mijloc de țară,
am făcut o poză când am găsit-o
și imaginea a rămas în telefon ca o cicatrice.
Când ajung legumă acasă de la munci și zile
nici o muzică psihedelică nu mai are efect,
nici ruinele unei mănăstiri unde am îngenuncheat
crezând încă în mântuire.
Mă trântesc pe canapea,
mă uit pe fereastră atât cât pot zări prin rama lumii,
verde întunecat și blocuri cu nemiluita,
iau cutia de ciocolată cumpărată dintr-un aeroport european
și mănânc până încep talk-showurile despre România,
țara mea de glorii, mamă cu amor,
ce-ți doresc eu ție!
E 2021 sau 2022 acum,
soarele lăptos cu ace de cuarț ne curge pe creștet,
a trecut de mult apocalipsa cea mică din 2000,
când le juram părinților vestiți că vor fi meșteri iscusiți,
nu mai suntem nici adolescenți turbulenți de-ai lui Dostoievski,
nici hipioți visători după festivalul de rock de la Woodstock,
iar bătrâni încă nu am ajuns să fim.
Parkinson e acum o lecție a celor decadenți.
Incendii deslușite pe ecran în care intubații pier în paturi cu reglaj,
ambulanțele miros a frică, ziariștii fotografiază tot ce înhață,
lucruri vii ori moarte, boarfe deșarte,
adolescente din orașe de provincie,
răpite, violate, nimicite,
nemaicăutate de nimeni prin containere,
nici măcar de șobolanii menajeri.
Ne înstrăinăm la început
ca porumbeii care zboară flușturatici
când paznicul aruncă fărâmele de pâine uscată lângă barieră.
Locuitorii vin să-i aducă santinelei
felii în degradé de la putregai
sau macaroane întărite ori margini de pizza.
Nu mai vorbim unii cu alții decât prin computer,
nu mai dăm telefoane, doar niște sms-uri concise,
e prea multă energie de consumat pentru prietenie,
pe chat e cel mai ușor să trăiești,
prescurtezi cuvintele potrivite în imperiul Fast Food,
arunci emoticoanele cu fărașul
într-o paranteză a viețuirii digitale
și gata, porumbeii pot să uguie cât vor,
inima e doar o poveste,
o istorie a lumii once upon a time.
Vagabonzii sunt de-acum o utopie.
Ne mișcăm între paranteze drepte, paravanele au căzut.
Departe sunt de mântuirea mea cuvintele greșelilor mele.
Adio, soro lume, și pe curând!

Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, coordonat și prezentat de Liviu Malița, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/produs/sa-nu-privesti-inapoi/.