Dar aceste două repere anterioare nu par să ne ajute prea mult în înțelegerea tranziției noastre contemporane. În primul caz, în pofida unor nostalgii și rezistențe conservatoare, lumea boierimii în șalvari și cu ișlic s-a metamorfozat fără drame deosebite, ba chiar cu suficient entuziasm, într-o societate modernă, cu fața întoarsă spre Occident. În al doilea caz, revoluția comunistă a fost, ca peste tot, un experiment violent și multă vreme teribil de eficient, care și-a propus să transforme din temelii inclusiv memoria istorică și trecutul, lucru care i-a și reușit destul de bine, datorită resurselor sale copleșitoare de forță brută și de infrastructură propagandistică. Așadar, în ambele situații, așa cum i-ar fi plăcut și lui Marx, locuitorii de la Dunăre și de la Carpați păreau să se fi despărțit de trecutul lor râzând, fie în ipostaza destul de sinceră a generației pașoptiste, fie în formula orwelliană a milioanelor de zâmbete radioase afișate de detașamentele de pionieri, care priveau cu încredere spre viitorul luminos al patriei socialiste, în timp ce bunicii lor ceva mai recalcitranți din punct de vedere ideologic, supraviețuitori din subterană, renunțau și ei, pe măsură ce anii treceau, să mai aștepte debarcarea americană.
Nimic din toate acestea nu se regăsește în experiența contemporană a despărțirii noastre atât de imperfecte de comunism. Începând din primele zile ale noului regim postceaușist, când liderii auto-proclamați ai acestuia ieșeau în balcoanele fostelor sedii de partid adresându-se mulțimilor cu apelativul "Tovarăși!" (ceea ce îi făcea pe demonstranții de jos să scandeze minute în șir: "Nu suntem tova-răși!", până când un fost tov mai inspirat salva situația, credea el, cu un "Cetățeni și cetățene!" parcă și mai stângaci), nu a fost clar ce anume trebuia lepădat din vechea lume comunistă și ce anume supraviețuia de fapt din ea, în acord sau în dezacord cu retorica diferitelor categorii de politicieni. Naționalismul strident de tip ceaușist, spre exemplu, a fost cea mai utilă moștenire ideologică preluată de propagandiștii noului regim, ca și de securiștii "patrioți" reinventați ca businessmen-i, ideologie cu ajutorul căreia toată această ceată flămândă și orgolioasă a reușit să își legitimeze menținerea la putere.
Dacă privim lucrurile de la nivelul conjuncturii istorice imediate, al "duratei scurte" în care se încadrează evenimentele politice cotidiene, despărțirea confuză și șovăielnică a României de comunism a fost îngreunată în primul rând de regimul instaurat în decembrie 1989 de Ion Iliescu, la umbra perestroicăi lui Gorbaciov. Iliescu și oamenii politici din jurul lui au făcut tot posibilul să țină cât mai mult România pe loc, să o conducă spre viitor legată la ochi și înaintând cu spatele, deoarece angajamentele lor ideologice (sau chiar condiționările geopolitice) nu le permiteau să se deschidă cu adevărat spre noile formule ale societății deschise și ale economiei de piață.
"Democrația" (bine controlată de fapt) pe care o clama FSN-ul la începutul anilor '90 nu era altceva decât un camuflaj convenabil și ipocrit, la adăpostul căruia vechile elite comuniste și-au conservat privilegiile politice, cărora li s-au adăugat, în scurt timp, și noile beneficii economice, rezultate în urma procesului de privatizare. Iar tehnica favorită pe care au folosit-o în acest proces de reinventare a trecutului comunist în cadrele viitorului democratic nu a fost negarea explicită a noilor tendințe și apărarea consecventă și pe față a comunismului, ci, în mod mult mai perfid și mai eficient, amestecarea diabolică a vechiului cu noul, a răului cu binele: promovarea confuziei morale. Pentru milioane de români, de atunci înainte, nimic nu a mai fost limpede: monarhia, Securitatea, naționalismul antisovietic, ungurii, Occidentul, emigrația, boierii, informatorii, greco-catolicii, capitalismul și atâta altele - au fost bune sau au fost rele? Atâta vreme cât întrebările cele mai simple nu au primit decât răspunsuri otrăvite, la ce ne-am fi putut aștepta?
Dar la un nivel mai profund decât acela la care se ițea criptocomunismul fesenist se situau problemele structurale ale României, cele care se manifestă în "durata lungă" a istoriei. Meritul negativ de a fi ținut cât mai mult România pe loc putea fi împărțit de Ion Iliescu cu țara a cărei emanație pretindea că era. Oare dacă alegerile din 1990 ar fi fost câștigate de Ion Rațiu, candidatul opoziției înnobilate de rezistența anticomunistă, ar fi fost mai bine? Ar fi reușit acesta să facă minuni? Probabil că România ar fi fost condusă mai bine. Dar era oare posibil ca o societate cu structurile sociale, morale și culturale distruse de comunism (nici înainte de acesta nu erau ele prea solide!) să evolueze altfel decât a făcut-o în acești treizeci de ani? Este o întrebare la care poate că e mai bine să răspundă doar istoricii.
Peste toate acestea - sau chiar împreună cu ele - a venit însă ceva mult mai important, la o scară cu mult mai mare, ceva care a dat o nouă înfățișare lumii în care trăim, modificând radical felul în care percepem realitatea și istoria, la nivelul întregului mapamond (iar în particular și modul în care se manifestă relația românilor cu trecutul lor comunist). Să-i spunem, folosind un termen destul de tehnic și prea puțin asimilat la nivelul percepției cotidiene: postmodernismul.
Una dintre cele mai importante caracteristici ale acestui nou Weltanschauung este disoluția centralității. Deoarece am descoperit cu toții (sau cel puțin unii teoreticieni, cum au fost Marx, Nietzsche ori Foucault) că multe concepte pe care eram obișnuiți să le considerăm esențiale pentru orientarea societății noastre (tradiția, religia, genul, progresul ori națiunea) au fost construite sau măcar folosite de-a lungul timpului, de către cei aflați în vârful piramidei puterii, cu scopul de a-și impune sau legitima dominația, astăzi am abandonat credințele ferme în asemenea puncte nodale, înlocuindu-le cu o încredere difuză, mult mai slabă, ancorată în nenumărate puncte de sprijin periferice. Asemenea tezaurului nostru de informații digitalizate, însăși conștiința umanității și-a fixat astăzi sediul în cloud, adică nu se știe exact unde, pulverizată prin cotloanele cvasi-infinite care ne leagă în rețea.
Ca urmare, înainte vreme, și raportarea la trecut era un lucru foarte limpede. Evul Mediu, Renașterea, capitalismul sau comunismul erau bune sau rele, în funcție de un set de valori esențiale, care ocupau un loc central în universul axiologic al unor societăți întregi. Înaintașii de la 1848 sau 1948, indiferent că erau cățărați pe crâncena redută sau pe tancul sovietic, știau exact în ce direcție merge omenirea și mărșăluiau în rând cu ea. Astăzi nu ne mai raportăm la trecut cu aceeași inocență și determinare, în mod unanim sau măcar majoritar, deoarece unanimitatea, majoritatea, autoritatea sau centralitatea au fost ele însele puse între paranteze. Acum, printre cei care privesc implicați spre trecutul nostru se află nostalgici ceaușiști, neo-legionari naționaliști, suveraniști eurosceptici, liberali pro-occidentali, populiști neo-marxiști, feministe deconstructiviste și atâția alții, care sub nici un chip nu mai pot fi reduși la un singur numitor comun sau măcar la două: bine și rău, alb și negru (sau roșu și negru).
Iar în aceste condiții oare cum se prefigurează la ora actuală direcția de dezvoltare a României, în viitor, din tot acest noian de oferte și tendințe, în general prea puțin dispuse la dialog? Răspunsul este că totul pare posibil. Dar dacă nu mai știm exact încotro ne îndreptăm, atunci nu e ușor de spus nici de unde am venit. Raportările la trecut sunt diverse, contradictorii, populate cu vinovății exagerate și disculpări pe măsură, cu uitări vinovate și indiferențe complice. Mulți dintre noi etalează convingeri clare, poate chiar prea clare, dar ele nu ne sunt de mare folos, atâta vreme cât privite din afară nu par altceva decât vocile fanatice ale unor triburi care își clamează erezia, socotită de fiecare dreapta credință, în absența unor sinoade ecumenice.
Și atunci cum să ne raportăm în mod limpede la trecutul comunist?
Mecanismele care ne ajută astăzi să facem alegeri pe aceste cărări cu prea multe răspântii vin de multe ori din direcția consumerismului și a hedonismului societății contemporane. Alegem, cu alte cuvinte, ca la piață, locul în care banul și interesul, pe de o parte, și poleiala reclamelor chemate să ne manipuleze lăcomia, pe de altă parte, sunt arbitrii selecțiilor noastre. Dar la fel ca un uriaș depozit de vechituri scoase la vânzare pe bani puțini, comunismul ascunde în cotloanele sale un întreg univers plin de viață, o tragicomedie umană, care trăiește încă în noi. Începând cu decorul său inconfundabil, cartierele de blocuri în care locuiește încă o mare parte din populația țării noastre, continuând cu mentalitățile care se încăpățânează să nu moară, cu babele comuniste, cu vedetele, actorii și sportivii de odinioară, gloriile patriei socialiste, cu amintirile, literatura, filmele și, desigur, dramaturgia de altădată - comunismul este și o imensă scenă proiectată pe ecranele noastre interioare, un spectacol care ne poate amuza, dezgusta, plictisi sau emoționa, dacă nu avem capacitatea de a nu rămâne doar privitori ca la teatru și de a mai și învăța câte ceva, profund, copleșitor, memorabil, din acea secvență a trecutului României care se transformă cel mai greu în viitor.
*
Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, coordonat și prezentat de Liviu Malița, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/
(volum coordonat de Liviu Malița)