Parafraza de deschidere este, evident, o trimitere la celebrul film al lui Kubrick, pe care l-am văzut după ani de zile la o cinematecă socialistă, într-un cinema din Oradea, unde mi-am format întreaga cultură cinematografică. Și nu este o referință întâmplătoare pentru că, după revoluția din 1989, majoritatea intelectualilor români s-au grăbit să facă "procesul comunismului", să se despartă vociferând de trecut și au purces la aruncarea copilului din copaie împreună cu apa murdară a trecutului. Aculturația cu capitalism a transformat societatea noastră într-o parodie culturală, în care ideile prestabilite au luat locul unor dezbateri publice autentice. Aidoma generalului Ripper, argumentele anti-comuniștilor de la noi semănau cu replicile unui fanatic care are explicații perfect raționale pentru acțiuni cu totul iraționale. Pericolul comunismului era atât de amplu încât risca să ne infecteze până și apa din corp și să ne "sucească" mințile.
În romanul autobiografic O telenovelă socialistă, care a fost trecut de către unii critici la categoria "ostalgie", am făcut o modestă încercare de a-mi salva măcar o parte din acest copil lepădat de către propagandiștii istoriei recente. Amintirile mele din epoca respectivă nu sunt despre un "regim criminal" care înfometa românii, ci despre o serie de experiențe private. Despre formarea mea ca om. Bombardați cu mesaje despre "comunismul malefic", mulți concetățeni și-au asumat noul discurs propagandistic al apologeților neoliberalismului global, lepădându-se de propriile istorii. În ce mă privește, socialismul de stat nu a fost "nociv", nu am trăit în Gulag și nici măcar nu am trăit în "comunism" (chiar și pentru birocrații de partid acesta era un ideal intangibil). Unii tineri de azi cred că viața în societatea socialistă era un fel de colonie penitenciară extinsă la scara unei întregi națiuni, un soi de "fenomen Pitești" generalizat, un Ev Mediu în care nimeni nu citea, nimeni nu vedea filme, nimeni nu mergea la teatru și nu asculta muzică.
Nu mă simt nici victimă a nostalgiei pentru trecut, nici nu sunt atras de vreo formă reprimată de Ostalgie. De fapt, nu simt nicio atracție pentru ciocolata Rom și cu atât mai mult nu gust noii biscuiți Eugenia, pe care unii din generația mea îi consumă ca și când ar putea recupera o parte din copilăria lor din România socialistă. Poate că, așa cum germanilor din Est le este dor de Trabbiuri, mașinile lor din carton presat, și la noi există o "Ceaustalgie". Mă lasă indiferent loțiunea Tarr și nu mă cuprinde melancolia când văd pantofii Clujana, poate și pentru că purtam teniși Adidas, cumpărați de la iugoslavii care vindeau produse occidentale în piața de la Timișoara. Trebuie să recunosc că am urât din tot sufletul primul meu Pegas cu coarne, pentru că toți băieții din gașca de cartier aveau semicursiere rusești mult mai performante. Dar o mare parte din cultura mea cinematografică, literară sau filosofică a fost formată atunci.
Sigur, orice eseist, pamfletar sau filosof scăpătat de azi poate să fie aprig denunțător al "relelor" comunismului. Pentru mine Cel mai iubit dintre pămînteni, romanul lui Marin Preda apărut în 1980, a fost o formă de conștientizare timpurie a trecutului, mult mai bună decât orice "memorial al durerii" melodramatic. Preda, care denunța acolo "dipsomanii și capsomanii" de dintotdeauna ai României, este un prozator neegalat în literatura post-decembristă. Pentru mine, întâlnirea cu acest scriitor a fost transformativă. În acest context, nu pot să nu spun că una dintre cele mai mari bucurii ale vieții mele a constituit-o apariția propriului meu roman la editura Cartea Românească, pe care Preda a condus-o și unde am făcut cunoștință nu doar cu cărțile sale, ci și cu prozatori precum Augustin Buzura, Radu Cosașu sau Norman Manea. Azi e doar o amintire palidă, editura intrând pe mâna altor capsomani, ceea ce demonstrează că nu întotdeauna prezentul e mai bun decât trecutul.
În România socialistă, am avut nenumărate "întâlniri admirabile", atât literare, cât și filosofice sau culturale - ca să îl parafrazez pe Anton Dumitriu, al cărui volum din 1981 a reprezentat pentru adolescentul din mine o revelație. Pentru mine, timpul petrecut în socialismul de stat a fost adevărată epocă de aur a minții. Atunci l-am citit pe Gabriel García Márquez, într-o cărticică ce costa 5 lei, apărută în colecția "Biblioteca pentru toți", seria nouă inițiată de editura Minerva. Mai am și astăzi în casă câteva sute de cărți în format "de buzunar", înșirate pe pereți ca un fel de zid al plângerii literaturii și cititului ca mod de viață. Oricum, eu așa i-am citit pe Tolstoi și pe Steinbeck, pe Thomas Mann și pe André Malraux, acolo am descoperit satira lui Boccacio și inteligenta critică a lui Aldous Huxley. În aceste variante am citit Swift și Shakespeare pentru prima oară. Poate că, dacă i-aș fi ascultat pe anti-comuniști, ar fi trebuit să ard toate cărțile acestea, pentru că ele reprezintă niște colecții "comuniste" - eventual să cumpăr noutățile ce costă astăzi zeci de euro, în edițiile de lux de la Humanitas.
În aceeași epocă în care ne erau "sucite mințile", o epocă a "răului", o "pușcărie bine așezată", după cum decretează filosofii din triada anti-comunistă (Pleșu, Patapievici, Liiceanu), am luat contact, prin intermediul editurii Meridiane, cu arta și civilizația. Acolo am citit Istoria artei a lui Élie Faure și studiul lui Jacques le Goff despre imaginarul medieval. La editura Politică din acea vreme, preluată apoi cu mare smerenie de către prietenul ministrului Pleșu, am citit cărți care mi-au schimbat modul de a gândi. În societatea socialistă, am citit Șocul viitorului al lui Alvin Toffler și Creierul lui Broca al lui Carl Sagan. Tot în bezna din "pușcăria comunismului" a apărut și Al treilea val al lui Toffler și am putut să îl citesc pe Solomon Marcus.
Printre pasiunile și deprinderile pe care mi le-am format tot atunci se numără literatura (și filmul științifico-fantastic). Colecția Jules Verne, apărută în ediție cartonată, o am și astăzi în întregime, zdrențuită și răscitită. Am rămas îndrăgostit de literatura de anticipație și sunt fan al SF-urilor, mai ales că, în România socialistă, am văzut pentru prima oară (la un cinematograf de stat!) Imperiul contraatacă din seria Star Wars.
Și fiindcă tot suntem la povești de aventuri, televiziunea română difuza pe atunci Toate pînzele sus, serialul regizat de Mircea Mureșan - ale cărui filme de după '89 nu s-au mai ridicat niciodată la nivelul producțiilor sale din epoca etichetată pe nedrept ca o perioadă "de tristă amintire". Același regizor, împreună cu Andrei Blaier, a creat un serial de televiziune pe care l-am urmărit cu sufletul la gură. Scenariul, scris de Titus Popovici, avea accente din Groapa lui Eugen Barbu, altă creație greu de egalat în proza autohtonă, iar lumea interlopă a clanului Bălan, aflat în contrapunct cu clanul Cosma, reprezenta un adevărat "Bildungsroman de televiziune", cum nu s-a mai realizat în România de atunci încoace.
Am fost un împătimit spectator de filme; în Oradea socialistă erau cinci cinematografe, toate închise după intrarea în epoca libertății de gândire și de exprimare. Etichetat de către gânditorii anti-comuniști drept complice ticălos al comunismului, Sergiu Nicolaescu a făcut una dintre cele mai vizionate comedii din filmul românesc din toate timpurile. Desigur, lui Pleșu și companiei sale le place Las fierbinți, dar umorul care se făcea în acei ani nu se mai face. Amza Pellea în rolul lui Nea Mărin, atât ca miliardarul-țăran din cinema, cât, mai ales, ca povestitor plin de haz de la televiziune sau Toma Caragiu din Operațiunea monstrul sunt figuri ale unei societăți pline de haz. Fiind vorba de Nicolaescu, ale cărui producții propagandistice sunt interpretabile, trebuie spus că Nemuritorii rămâne unul dintre filmele de capă și spadă care pot să reziste alături de cele mai bune producții hollywoodiene ale timpului. Acolo am dat peste muzica trupei Phoenix, filmul are una dintre coloanele muzicale cinematografice de neuitat. Nicolaescu nu a fost doar autorul unor polisieruri îndoielnice, dar a făcut și un film memorabil despre Holocaust, intitulat Ringul, azi pe nedrept ignorat. Era epoca în care apărea Nunta de piatră, unde muzica era scrisă de Dorin Liviu Zaharia.
La mijlocul anilor '70, au apărut musicalurile despre copilărie realizate de Elisabeta Bostan, mai ales Ma-ma și Veronica, ambele comparabile cu tot ceea ce se făcea în cinematografia mondială la ora aceea. Chiar dacă nu eram încântat de "șlagărele" Margaretei Pâslaru din acea perioadă, rolurile sale împreună cu Lulu Mihăescu, pe bună dreptate numită Shirley Temple a României, nu sunt descalificate de contextul politic.
Trebuie spus, spre șocul adolescenților hrăniți cu lingurița anti-comunismului, că, în socialism, se cânta rock și folk românesc de calitate, nu exista doar muzica patriotică de la Cîntarea României. Mi se face adeseori dor de concertele lui Alexandru Andrieș de la Sala de cultură a studenților și de discurile de vinil din anii '80 - pe ultimele două (Despre distanțe și Rock'n'Roll) le-am cumpărat chiar din magazinul Central din Cluj. Ascultam Sfinx și mai ales Phoenix, iar albumele Mugur de fluier și Cantofabule (unde, apropo, am auzit pentru prima oară de Andrei Ujică, cu mult înainte de "Videogramele Revoluției"!) sunt azi uzate de acul picupului cumpărat din RDG. Ascultam Iris, Kripton și chiar Celelalte cuvinte, dar și muzică occidentală.
Așadar, chiar nu-mi fac griji ce o să creadă Liiceanu și Tismăneanu despre mine sau despre viața mea din comunism - ei s-au bucurat de avantajele acelei societăți mult mai mult decât mine! Aș prefera, însă, ca trecutului să i se ofere șansa onestității și nu minciuna revanșardă a capsomaniei.
(volum coordonat de Liviu Malița)