Puțini sunt fotbaliștii români din perioada comunistă cărora li s-a permis să joace "afară", în echipe din străinătate. Între acești câțiva, se numără și Victor Pițurcă, jucător la Universitatea Craiova și apoi la Steaua, unul dintre cei mai talentați din epoca de aur a fotbalului românesc. Când trecuse de 30 de ani, a fost, la fel ca și Tudorel Stoica, beneficiarul unui contract cu o echipă obscură din Franța, pe doi ani, care s-au redus la unul. Nu este clar dacă pe atunci cluburile câștigau sumele de transfer de pe urma fotbaliștilor exportați, dar sigur este că aceștia trebuiau să ducă, în cash, 50-70% din salariul lor la Paris, la Ambasada României, care, teoretic, îi trimitea la Federație.
Asta o povestește, în 2021, Pițurcă, rebelul, care, spre deosebire de corectul său coechipier, nu s-a grăbit să-și achite "dijma". Când s-a întors în țară, a venit Revoluția.
Ajuns în 1990 la conducerea Federației de Fotbal, Mircea Sandu s-a grăbit să-l someze: "Băi, Piți, am de primit bani de la tine!"; "Băi, comunistule, vrei să-ți dau ție banii mei? Ești nebun?!".
Mircea Sandu nu era nebun, și nici comunist. În cei 14 ani cât a stat la Federație, fotbalul românesc va tot decade (din vina lui, sau nu), iar el va deveni om bogat, sâcâit de DNA cu procese încă neelucidate. Dar banii lui Victor Pițurcă n-a putut să-i ia, regulile lumii vechi nu mai funcționau. Doar mentalitățile și comportamentele rămăseseră.
Oamenii structurilor din comunism, ajunși la vârful celor postcomuniste și metamorfozați rapid în oameni de afaceri, capitaliști mai mult sau mai puțin oneroși, visând intrarea în Forbes, sunt tot mai puțin catalogați astfel. Reziduurile de purtare comunistă nu sunt doar apanajul lor, le putem descifra peste tot în jurul nostru, la destui dintre cei care au ajuns să dețină o anumită putere după '89. Modul discreționar, autoritar, de a decide, folosind nu o echipă, ci vasali lingușitori, conducerea abuzivă, lipsa de transparență, împilarea nesupușilor, șantajul etc. arată o prelungire organică a lumii de dinainte de 1989 în cea de după.
Dar este doar comunismul sau și autoritarismul păstrat în gena noastră de o istorie cu domnitori discreționari și degrabă vărsători de sânge? Cât este comunism și cât modelul nostru mintal, care uneori se reproduce în cele mai selecte asociații și instituții, inclusiv de cultură?
"Comunistule!" este, în ziua de azi, un apelativ jignitor. El atribuie reziduuri de mentalitate și/sau de comportament din condamnabila / disprețuita epocă trecută. Cel mai benign dintre multiplele lui sensuri e cel al desuetudinii. Mai în glumă, mai în serios, am și eu parte uneori de el. "Ești comunistă", îmi spun copiii când fac mutre la "mâncarea sănătoasă" și fadă, când spun că mi-e lene să citesc componentele cu E-uri de pe etichetele produselor din supermarket, când visez amandine din cofetării "comuniste" și nuga cu foi Lica din chioșcuri de doi lei.
"Să nu cumva să vinzi fotoliul comunist!", îmi spune fiul meu de câte ori vine la mine și se instalează într-unul dintre cele două fotolii cu design grațios și confortabil. Le am din 1975, împreună cu o masă pliabilă, care mi-a servit mult timp de birou, și cu biblioteca pe care încă o mai țin pe culoar.
Se putea să cumperi toate astea din drepturile de autor la un roman de debut (Drumul egal al fiecărei zile) cu 15 000 tiraj (mediu) și un premiu de debut de la Uniune? Sunt tentată să spun că le-am luat la reeditarea în colecția "romanului de dragoste"! a editurii Eminescu, peste doi ani, dar nu! La cutremurul din 4 martie, le aveam deja, iar leafa mea de redactor de editură gradul III sau II nu mi le-ar fi permis.
O prietenă, medic, îmi povestea că, în noaptea respectivă, nu s-a dus la spital să dea o mână de ajutor, fiindcă nu și-au dat seama de amploarea dezastrului: blocul în care se mutaseră de câțiva ani, rezistase perfect. Au fost uluiți când s-au trezit cu socrii în lacrimi; veniseră convinși că toate blocurile comuniste au căzut și copiii și nepoata lor muriseră. Când colo, majoritatea celor prăbușite erau elegantele blocuri interbelice, la care au avut acces mai ales actori, oameni din show-bizz-ul de atunci, doctori, avocați, lumea înstărită a comunismului.
Într-un fel sau altul, cele rămase, marcate de buline roșii, vor dispărea în următorii ani, vânate de rechinii imobiliari; în schimb, hulitele blocuri comuniste, reamenajate, dar mereu la fel de urâte, vor mai întovărăși viețile unor generații - reziduuri materiale ale solidului trecut comunist.
*
(volum coordonat de Liviu Malița)