Chişinău. Instantanee

Chişinău, septembrie 2007

Aeroportul: complet altfel (şi am văzut câteva). Ieşi din terminal (nu e nevoie să te gândeşti la un număr de terminal) şi te afli pe un deal de unde se văd alte dealuri, copaci, o mică parcare care şi ea pare paşnică...

Drumul spre oraş: extrem de lat şi puţin circulat. Poate mi se pare, dar parcă şi lăţimea unei benzi e alta decât în Bucureşti.

Primul semn care apoi va fi confirmat: majoritatea presei este în limba rusă. Încercările noastre repetate de a găsi un Şapte Seri sau ceva din această specie în o altă limbă decât a marelui popor prieten sunt fără speranţă. Majoritatea cărţilor sunt tot în rusă. Mai ales cele tehnice. Filmele pot fi fără subtitluri în limba oficială (moldovenească).

Încerci să găseşti un semn al promovării culturii şi limbii române de către România: cam greu. De fapt, nu am găsit nimic. Filme, teatru, festivaluri etc.

Limba de aici te surprinde mereu: "apropiaţi-vă de casă pentru a primi bonul fiscal", "legătura adevereşte mijloacele" (ăsta pare a fi slogan publicitar), "a fugări o sumă prin conturi", "corturi de tenis" etc.

Femeile sunt de trei categorii: cele din restaurante: extrem de îngrijite, aranjate, tinere, frumoase etc. etc. Cele din sala singurului teatru în care am fost: triste şi ponosite (nu ştiu, poate era şi lumina de neon altfel decât cea din restaurante). Cele de pe stradă: diverse.

Scenă puţin ireală: parc central cu mulţi copaci şi alei. Vezi o mireasă printre copaci. Cu un mire. Apoi încă una. Şi încă una. Toate printre copaci. Când totul pare mai paşnic şi mai altfel, apar câţiva adolescenţi ce se bucură de viaţă cu ajutorul unor mini ATV-uri. Mai exact, încearcă să ocolească cât mai repede fântâna din centrul parcului.

Drumul de la Chişinău spre un colţ sudic al Moldovei unde se adună şi Ucraina şi Transnistria: sărăcia extremă şi discretă. Uneori asfaltul se termină, nu există iluminat public, case mici, mici şi triste. Singura speranţă care contrazice aparenţa de foamete sunt mici cârduri de animale şi păsări. Cum ar veni, nu e totul pierdut... Kilometri întregi fără nici o maşină. Drumul se desparte brusc, nu e nici un indicator. Întrebăm în română, ni se răspunde în rusă. La capătul drumului, o fabrică de vin care exportă în UE, un conac restaurat unde se poate dormi în lux, mânca şi, mai ales, degusta vinuri. Totul cu un bun gust fără pată. Oameni amabili şi inteligenţi.

Spectacol de teatru: Actorul crap. Despre o formă a ratării. Sau cum ajunge un actor tânăr de la maximum la minimum. Simplu: fiecare treaptă vine după cealaltă. Iar actorul se pare că a existat, avea şi un nume. Fără să scriu prea mult, a fost foarte "altfel" amestecul dintre sala pe jumătate goală - deşi era premieră - şi momentele de la final când cei veniţi şi rămaşi aplaudă, iar unii din spectatori vorbesc despre cum l-au cunoscut pe acel om. Poate că mă înşel, dar cred că emoţia venea din faptul că oamenii păreau sinceri, chiar jucau ce credeau.

Blocuri în construcţie. Nu ştiu de ce, dar par mai dese ca la Bucureşti.

Cum se numeşte mall-ul aici? Centru de comerţ şi agrement. Nu ştiu de ce dar îmi place, poate pentru că e mai cinstit aşa.

Restaurante decente ca preţ şi ca servire. Decente pentru noi, turiştii... Scenă memorabilă: chelneriţa ne spune de mai multe ori: "Ne iertaţi dacă a fost ceva în neregulă". Fără să îi fi reproşat nimic, pur şi simplu ne-a văzut mai trişti sau supăraţi. Şi părea chiar sinceră, pînă la un punct cel puţin.

Semiîntuneric pe străzi (vorbim de zonele centrale). Nu m-am încumetat să merg noaptea prin cartiere. Cea mai şocantă e diferenţa imensă între zona imediat limitrofă unui "obiectiv al statului" şi restul zonei centrale care începea 5 metri mai încolo.

Hotel comunist rearanjat pentru un capitalism cu guvern comunist: la fiecare etaj există un ţarc de termopan din care se pot cumpăra diverse. În particular alcool.

Ambasada României: senzaţie de déjà-vu. După o secundă, înţelegi: da, aşa era la ambasada gestionată de distinsul guvern britanic... exact aşa. Trist şi ironic e că nimeni nu se revoltă în România din cauza asta.

Într-un fel, te simţi ca acasă: tot ce pare construit recent e teribil de urât. Cu o singură excepţie - un sediu de firmă care pare mai aproape de faţa mai bună a umanităţii.

Autobuze şi troleibuze: altfel. Sunt cu siguranţă de dinainte de '89. Dar merg mai departe.

După un timp, a trebuit să constat că există şi aici maidanezi. Doar că nu latră şi nu se agită. Sunt liniştiţi şi paşnici.