Sibiu: centrul şi mărginimea - Schimbări de suprafaţă

Am ajuns la Sibiu în anul 2007, fără nici o legătură însă cu manifestările legate de programul Capitală Culturală Europeană. M-am nimerit pur şi simplu, chiar în perioada Adunării Ecumenice în care a plouat cu găleata, iar sfinţii părinţi de pretutindeni, însoţiţi de translatorii lor, au fost nevoiţi să-şi cumpere umbrele de la magazinul Leonardo, apa curgea în şiroaie pe străzi, iar localnicii din satele din jur se plîngeau, ca de obicei, că "n-au mai văzut aşa o ploaie de douăzeci de ani". Am descoperit însă că Sibiul avea un suflu nou. Nu mai vizitasem oraşul de prin 1995, cînd casele din centru încă erau coşcovite şi adăposteau la parter magazine de confecţii sau papetării cu vechile firme socialiste şi cu vînzătoarele prost dispuse care, din lipsă de clienţi, căscau de zor. Aşadar, prima impresie a fost una neaşteptată. Străzi pline de cafenele şi de restaurante care seamănă în sfîrşit cu cele din orăşelele occidentale, conversaţii în engleză şi în germană care îţi treceau reconfortant pe la ureche, clădirile proaspăt renovate, fîntînile arteziene din Piaţa Mare şi punctul de informare turistică din Piaţa Mică, toate acestea îţi creau pe moment o senzaţie de normalitate. Însă are într-adevăr Sibiul un nou look? Schimbările sînt de suprafaţă sau există în profunzime? Şi, de cînd cu toate aceste fonduri, investiţii şi "europenizări", o duc oamenii de aici mai bine?


Cine e la centru?

N-ai cum să-ţi dai seama cum este Sibiul de-acum, nici dacă stai două zile, nici dacă stai o lună. Pentru că nu faci parte din lumea lor. Lumea sibienilor ale căror păreri sînt împărţite (şi cred că aici totul depinde de micile interese, de relaţii, chiar şi de gusturi sau de modul în care aparţii comunităţii). Dacă vii "din afară", mai ales din Bucureşti, eşti un intrus primit cu prietenie, însă ţinut oarecum la distanţă. Şi tocmai prin acest gen de atitudine descoperi de fapt, intuitiv, ritmul oraşului, în continuare lent şi, inevitabil, unul provincial. Localnicii te fac părtaş la ultimele bîrfe şi la zvonuri, chiar dacă nu le înţelegi substratul. "Vezi cortul ăla pe care l-au montat acolo? Cică i-a costat zece milioane de euro numai închirierea lui pe un an de zile şi pe bune că arată ca un cort de circ!" - îmi spune un tînăr sibian în momentul în care trecem pe lîngă "cortul-afacere". "Sînt aici oameni care se descurcă şi care au făcut treabă bună! Cum e ăsta, Chiriac, directorul de la teatru... ar fi făcut el şi mai multe, dar nu-l lasă Johannis, că nu-i convine să iasă el în faţă!" - îmi şopteşte un jurnalist din presa locală. "Ştiţi cum e cu fondurile la Sibiu?! E ca şi cum ai primi cincizeci de metri de material pentru un costum şi tu ai face doar un guler! Iar voi veniţi acuma şi admiraţi gulerul!" - încearcă să mă lămurească o proprietară de pensiune turistică. "Johannis nu primeşte pe nimeni în audienţă! Aţi mai văzut aşa primar să facă numai ce vrea el? Păi, sînt cîteva sute de saşi în tot judeţul şi ei ne conduc. Sibiul e al lor, Mediaşul e al lor, mai au cîţiva pe la satele astea din jur... io, unul, nu credeam cînd i-am văzut cum pleacă înainte, că or să se întoarcă şi că or să pună mîna pe putere!" - se plînge un taximetrist trecut de 50. "Johannis e bun. L-au ales oamenii şi-l vor mai alege încă o dată... noi aicea sîntem stat în stat la Sibiu!" - crede un electrician.

De altfel, numele pe care îl întîlneşti cel mai des pe buzele tuturor este cel al primarului Klaus Johannis. Este un Traian Băsescu al lor. Iubit, hulit, comentat, analizat pînă în cele mai mici detalii. Şi asta e bine într-un fel, căci atunci cînd autoritatea locală devine cu adevărat importantă, oraşul începe să trăiască.

M-am întîlnit cu Johannis în zona pietonală unde fuseseră montaţi stîlpi care să nu permită accesul maşinilor. De la volanul său, primarul a "ras" stîlpii prin intermediul unei telecomenzi ca să treacă mai departe. Aşa au făcut şi cei cu maşinile unui post de televiziune. În Sibiu totul e relativ, chiar şi stîlpii stradali.

Cît despre zona centrală, este cu adevărat una civilizată, însă preţurile depăşesc posibilităţile sibienilor de a ieşi sîmbătă la restaurant ca să-şi admire "capitala europeană". Sînt preţuri "de Bucureşti". În anumite locuri, chiar "de Viena". Cei care le "acceptă" sînt desigur turiştii. După ce am ieşit dintr-un local fancy, cu clasicele "ciorbiţe" (fără "pîinică") care se apropiau de 3 euro (că tot sîntem europeni!), am nimerit într-un altul, la două case mai încolo, unde într-o atmosferă la fel de simpatică ne apropiam oarecum de nivelul de trai din România. Ospătăriţa era o hippioată zglobie, mare fan al lui Bob Marley, cu părul împletit în şuviţe colorate cu "nuanţator" (a ţinut să ne explice ce are de gînd în continuare cu părul ei!), însă cu o manieră de a servi ireproşabilă. Colegul ei însă, cel care servea "la cramă" (pivniţă sau subsol), în salonul pentru nefumători unde tocmai se refugiaseră cîţiva participanţi ai Adunării Ecumenice, era ceva mai lipsit de vlagă.


Pe lîngă centru...

În zonele sale mărginaşe, Sibiul este acelaşi oraş românesc cu aspect semi-industrial, cu străzi pline de gropi şi prost semnalizate (dacă nu eşti de-al locului, nu vei şti niciodată unde e Sebeşul şi unde Piteştiul), cu pubele neridicate şi cu un rîu care are o veritabilă "luncă", verde şi luxuriantă, cu magazine second-hand şi altele, cu firme din alte timpuri, cu camionagii care claxonează cu nerv, cu "sensuri unice" nemarcate... nothing special! Nici măcar un bloc mai dichisit care să-ţi atragă atenţia. Sau un părculeţ. Sau o piaţetă. Deja îţi aminteşti destul de vag de centru. Se pare că trenul spre "capitala europeană" n-a trecut pe aici. În rest, "efectuăm la comandă costume pentru gaboriţe" - se spune într-un anunţ din faţa unei croitorii.


Dumbrava

Prin '95, am dormit o noapte cu cortul la campingul din Dumbrava Sibiului, alături de un grup de motociclişti băutori de bere, care se îndreptau spre Tîrgu Mureş, ei ştiu de ce. Pe lîngă clasicele căsuţe din lemn părăginite şi cufundate în beznă, singurele repere ale nopţii erau pe atunci luminile albe de neon de la toaletele "de tabără", unde am avut surpriza să găsim curăţenie şi apă caldă. Ei bine, acel camping nu mai există...

În schimb există, tot în drum spre Răşinari, Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale Astra (poate era şi pe atunci, dar nu l-am observat!), un loc unde "nunţile au voie doar pe poarta din faţă" şi unde sînt şi mori de vînt. Nunţile se vor duce, desigur, la "Cîrciuma din bătrîni", care nu este spectaculoasă, însă îşi respectă oarecum numele: atmosfera e "bătrînească", patriarhală, îţi aduc covoraşe roase cu ciucuri, ca să nu amorţeşti pe banca lungă din lemn, de picioare ţi se freacă pisicile pe care ar vrea să ţi le facă cadou, pe post de suvenir.


Răşinari

Încă mai merge acel tramvai pe şina lui îngustă, deşi l-am văzut trecînd o dată la o oră. S-au mai deschis două minimarket-uri pe lîngă magazinul mixt şi vreo trei pensiuni. Printre mesele din plastic de la birturi se împleticesc nişte oi destul de confuze. Farmacistul "te serveşte" cu aspirine în afara "orelor de program", căci doar stă aproape. Şi cum ajungem la dispensar? "Ţineţi drept, treceţi prin cimitir şi apăi ajungeţi în centru, că acolo-i dispensarul!" Alături de el, un şir de trepte din piatră în construcţie, abandonat pe la jumătate, căci nu duce nicăieri. Două băbuţe stau pe două scaune la poartă şi ne zîmbesc fotogenic. Ştiu că fac parte din vizitarea "obiectivul turistic". "Ce să vă zic, domnucă? Că io acuma mi-am vîndut oile şi mi-s pensionar. Am un milion trei sute pensie, mi-ajung banii ăştia o săptămînă şi încă puţin!" - îmi zice Nicolae. De ce le-a vîndut? "Ca să-mi iau o Dacie 1310. Că am zis că mi-i fost destul să fi umblat cu oile şi pe viscol, şi pe zloată, cu desaga în spate... că amu îmi trebe şi mie maşină!" Şi ce face cu maşina, la 79 de ani? "Mare lucru nu fac, să n-o stric!" De la Răşinari la Sibiu. Şi înapoi. "Cînd am de mers la drum lung, iau trenul!"


Ocna Sibiului

Aici, în afară de băi unde, deşi amenajate cu umbreluţe cochete şi cabine de duş, n-am văzut pe nimeni, sînt cele mai multe străzi care conţin cuvîntul "vie". "Între vii", "Sub vii", strada Viei, dar şi strada Visei (o vie ceva mai poetică, probabil!), cea pe care o căutam. Greu de găsit, după ce mergi în sus, la deal, spre cimitir şi după aceea cobori la vale, cu căruţa. Ca să facem conversaţie, l-am întrebat pe "şofer", un tînăr cam scump la vorbă, de ce crede el "că s-a pus cimitirul pe deal". "Păi, ca să se uite morţii la vii şi să le pară rău!" Avea dreptate şi s-a dezlegat şi enigma "viilor". În fond, nu văzusem nici un ciorchine de strugure.

Pe strada Visei am întîlnit-o pe Maria, care timp de patruzeci de ani a lucrat la ţesătorie "numai în picioare", iar pînă acolo trebuia să străbată pe jos 15 kilometri dus-întors. Visul ei de bătrîneţe ar fi să n-o mai doară atît de tare şalele, însă "fiecare cu treaba lui - ăla care lucrează cu capul, dup-aia îl doare capul, ăla care merge mult, îl doare picioarele la pensie... fiecare om trebe să moară de ceva!".


Cisnădioara

Un sat idilic, cu saşi care au plecat, cu saşi care s-au întors. Primarul comunei Cisnădie e tot sas. Oamenii cu iniţiativă şi-au deschis pensiuni. Preţurile sînt asemănătoare cu cele ale turismului rural de pe culoarul Rucăr-Bran. Gazdele, în ciuda faptului că au făcut eforturi ca pensiunile să surprindă "spiritul" locului (costume populare expuse pe pereţi, obiecte tradiţionale, coarnele de cerb, blana de urs pe care să-ţi odihneşti picioarele în faţa şemineului etc.), se gîndesc în primul rînd la profit. De aceea amabilitatea lor are limite şi note false. De exemplu, ţuica de bun venit nu este la discreţie (pentru că acel "bun venit" nu e inclus în preţ şi întreg "ritualul" pare un efort din partea lor), la micul dejun, tradiţionala brînză în coajă de brad e prezentă doar "de decor", în timp ce abundă mezelurile cumpărate de la Metro, tarifele sînt "pe om", nu "pe cameră", cum ar fi normal, iar un om plăteşte în jur de 800.000 pe noapte, cu micul dejun de rigoare. Dar... există Internet în vîrful dealului, deşi drumul pînă acolo nu e asfaltat şi e plin de hîrtoape: infrastructura, ca peste tot, e la pămînt. Dacă vrei să stai mai mult la Cisnădioara, mai bine investeşti şi-ţi cumperi o casă. Costă 90.000 de euro două case, una bătrînească şi una nouă, o ogradă şi un grajd.


Săliştea Sibiului

Oraş, din 2003. "Capitala" neoficială a Mărginimii şi locul în care s-au născut nu mai puţin de 11 academicieni (busturile lor le poţi admira în centru). E un "fenomen"? Sînt oare săliştenii mai deştepţi decît oamenii de prin alte părţi? "Noi la Sălişte am fost dintotdeauna o enclavă românească. I-am alungat şi pe unguri, şi pe saşi, pe evrei sau pe ţigani... Acesta e principalul motiv pentru care atîtea minţi luminate s-au născut aici!" - cred intelectualii locului. "Noi la Sălişte am fost un sat de ciobani. Iar pe vremea cealaltă, ciobanii erau oameni bogaţi. Unul de aici din zonă avea chiar şi un elicopter... Şi pentru că am avut bani, ne-am trimis copiii la şcoală, apoi la facultate. Şi de asta unii au ajuns academicieni!" - spun ciobanii. Şi probabil că acesta este varianta adevărată. Însă nu-i poţi acuza pe oamenii cu carte din Sălişte de faptul că ar fi naţionalişti, deşi pe site-ul primăriei scrie că oraşul Sălişte a fost cunoscut de-a lungul timpului sub numele de "Marele Sat al Românilor". E mai degrabă o formă de patriotism local, sau pur şi simplu de "mîndrie" locală. Care poate să vină dintr-un complex şi al "marginii".


Cine e la margine?

Oamenii din Mărginimea Sibiului sînt aceiaşi pe care îi ştiam. Şi satele lor sînt neschimbate (un minimarket în plus sau o nouă pensiune nu schimbă prea tare faţa locurilor). Ştiu că Sibiul e anul acesta Capitală Europeană, însă nu înţeleg prea bine ce presupune asta. Pentru ei oraşul a fost dintotdeauna o capitală, adică "centrul". Au acum mai multe maşini, merg săptămînal la Sibiu ca să-şi facă cumpărături în hipermarket-uri, însă preferă să trăiască la "margine". Pentru ei "europenizarea" zonei înseamnă în primul rînd faptul că vin aici mai mulţi turişti străini. Străini care se aventurează şi în satele din jurul Sibiului. Şi atunci locuitorii Mărginimii încep să se gîndească la ce au de oferit. De la cazare şi masă, la brînză şi pulovere din lînă, înşirate de-a lungul şoselei. Nu mi-am dat seama dacă o duc mai bine ca acum cîţiva ani, căci întregul lor avut rămîne ascuns în spatele porţilor înalte şi a zidurilor caselor renovate, vopsite în culori vii - verde, portocaliu, galben, ciclam - căci aşa au auzit ei (iar unii dintre ei chiar au văzut) că e la modă prin ţările din Vest.


(Articol preluat din Dilema Veche, septembrie 2007)