Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Mondializarea trufelor - Anul ăsta sînt prea mulţi turişti


Luca Niculescu

20.11.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"N-am văzut niciodată turişti ca anul ăsta, pardi!" Din vîrful colinei, Robert se uită mirat către piaţa centrală din orăşelul Apt. 12 mii de locuitori, populaţia obişnuită, număr aproape dublu în această dimineaţă de sîmbătă, cînd are loc faimoasa piaţă (marché). Turiştii din toată regiunea au coborît dealurile Luberon-ului spre a-şi face proviziile pentru săptămîna viitoare. Mirosurile de levănţică, ulei de măsline, legume proaspete şi brînză de capră străbat piaţa şi străduţele înguste. Robert, sexagenar dinamic, parchează camioneta într-o pantă şi îşi face loc energic prin marea de turişti salutînd, ici şi colo, cîte o cunoştinţă: "Ăsta e fostul nostru vecin" - îmi indică scurt din cap pe unul dintre vînzători. "E plin de bani, dar tot vine săptămînal să îşi vîndă sucul de piersici." Robert nu se opreşte însă la vecinul cu sucul de piersici, nici la cel care vinde brînză proaspătă de capră, nici la negustorul de vinuri ("vinurile de Luberon, mai bune decît cele de Bordeaux", aud o explicaţie competentă către un cumpărător ezitant). Merge glonţ la brutărie şi la chioşcul de ziare de unde îşi ia La Provence şi comentează cu Karim, vînzătorul, numărul excepţional de turişti: "Au venit din nordul Franţei - sugerează Karim - acolo plouă de peste o lună". "Nu numai - răspunde gazda mea - e plin de belgieni, germani şi englezi. Cumpără din ce în ce mai multe case şi se instalează aici." "E rău?" - întreb eu. "Unii spun că e bine, alţii că nu", răspunde, înţelept, Robert. Luberon-ul era o regiune săracă, acum, graţie turismului, se dezvoltă. "Dar - oftează el, uitîndu-se la mulţimea care îl înconjoară - anul ăsta parcă sînt prea mulţi...."

"Prea mulţi turişti" - frază pe care aveam să o aud de cîteva ori în timpul sejurului meu în Provence. Adevărul e că regiunea e magnifică. Dealuri acoperite de o vegetaţie pe jumătate continentală, pe jumătate mediteraneană, stejari, pini, brazi, dar şi smochini sau măslini, sate din secolul al XII-lea, cu case din piatră cocoţate pe coline, lungi întinderi împădurite, soare 300 de zile pe an, mîncare bună, vinuri excelente, oameni agreabili... "E cam ca în Toscana" - după cum comenta un cuplu de americani instalaţi la o terasă - "doar că se vorbeşte franceză". O franceză cu un accent cîntat mediteranean, în care "a"-urile se transformă în "e"-uri, iar limba e pigmentată de expresii gen "pardi!", un fel de "pe cuvînt".

Jean-François - venit în vacanţă la părinţi, Marie Louise şi Robert - crede că a găsit motivul invaziei: "Peter Mayle e de vină" - spune el, mai în glumă, mai în serios. Britanicul, instalat de peste 20 de ani în Provence, este autorul celebrei cărţi Un an în Provence, urmată de o suită de alte volume care s-au vîndut ca pîinea caldă în milioane de exemplare. "Unde mai pui că s-a făcut şi un film!" - exclamă Marie Louise. A Good Year, cu Rusell Crowe, a ieşit pe ecrane anul trecut şi a fost un tabac, după cum spun francezii, adică a adunat mulţi spectatori. Consecinţa pentru Provence: "şi mai mulţi turişti!", comentează Jean-François. În general, turiştii sînt buni, "mai puţin olandezii, care vin cu cortul şi cu conservele lor şi vizitează Provence fără să cheltuiască nici un ban". "Inadmisibil - se revoltă francezul - să nu guste ei din brînză, vin sau trufe!" Trufele - sau "diamantele negre" - sînt cele mai scumpe ciuperci din lume. Cresc în sălbăticie, în apropierea stejarilor, şi sînt culese între noiembrie şi martie cu ajutorul unor cîini dresaţi special sau al unor purceluşi. Preţul unui kilogram poate depăşi 1000 de euro. Oferindu-mi (cu mîndrie provensală) toate aceste detalii, Marie Louise e însă îngrozită de "mondializarea" trufelor. "Unii ţărani cumpără trufe din China, mai ieftine, şi apoi le amestecă cu cele locale!". O adevărată blasfemie...


Satul în care nu se construieşte nimic

Marie Louise şi Robert stau în comuna Saignon, la 2 km de Apt, într-o casă confortabilă, şi au 2 ha de teren şi pădure. "Suficient ca să nu ne deranjeze vecinii şi să nu îi deranjăm nici noi pe ei" - îmi spune Robert făcîndu-mi turul proprietăţii. Vecinii sînt un cuplu de germani la pensie, care au cumpărat o casă pe deal. "Oricum - îi sugerez eu lui Jean François, venit cu soţia şi copilul - aveţi destul loc ca să vă construiţi şi voi ceva, lîngă casa părinţilor." "S-o crezi tu - îmi răspunde francezul - tot terenul din regiune e ne-construibil. Nu poţi să ridici nici măcar un garaj! Îl vede primarul şi îl dărîmă."

Îl voi cunoaşte pe primar cîteva zile mai tîrziu. Jacques Azzuro - 60 de ani, dar pare cu 20 de ani mai tînăr - cunoaşte numărul exact al locuitorilor comunei: "1045, dintre care 250 vin doar temporar". Sînt cei ce au o "locuinţă secundară", o casă de vacanţă, cum s-ar spune în română. Saignon nu e cel mai cunoscut sat din zonă, nu e atît de faimos ca Menerbes - unde stă Peter Mayle - sau ca Bonnieux - unde a locuit timp de 9 ani John Malkovich -, nu are castelul feudal din comuna Oppede şi nici fortăreaţa cu care se mîndreşte Gordes.

Gloria locală este, după cum am spus, stînca de pe care se vede întregul Luberon, pe zeci de kilometri, pînă la muntele Ventoux (vîntul), care domină toată regiunea, şi chiar mai departe, pînă la Alpi. "Graţie stîncii - povesteşte primarul - Saignon a jucat un rol important în apărarea locurilor, într-o vreme în care invaziile nu erau doar turistice..." De fapt, numele de Saignon ar veni din latinescul signum (semn). În antichitate, galii aprindeau focuri pe stîncă prin care se semnala în vale apropierea trupelor romane. Grija de acum a primarului Azzuro este ca stînca să nu fie teatrul unor accidente. "Vin sute de oameni în fiecare zi, unii urcă şi noaptea." Chiar dacă drumul e bine balizat, niciodată nu ştii la ce să te aştepţi. O turistă germană a căzut într-o noapte. Din fericire, s-a agăţat în arbuştii de pe stîncă şi a aşteptat dimineaţa pînă cînd a fost salvată cu elicopterul. A trebuit să dau o declaraţie la poliţie - mărturiseşte primarul - n-a fost foarte plăcut".

Cînd nu salvează turişti imprudenţi, Jacques Azzuro are grijă de sat. "Avem nevoie de turişti şi vara este o adevărată competiţie în regiune." Chiar dacă are un buget minuscul, primarul face ce poate: o "lună a cinematografului" într-o grădină de vară sau concerte de muzică clasică într-una dintre cele trei biserici din sat. Am asistat la un concert de pian şi vioară, ţinut în biserica din faţa Primăriei. Biserica era arhiplină deşi, în aceeaşi seară, mai erau două concerte de muzică clasică în zonă.

Jacques Azzuro vrea să protejeze satul de furia imobiliară: "Unii ar vrea să se construiască pe fiecare petic de pămînt, dar eliberez extrem de greu permise de construcţie". În plus, satul face parte din Parcul natural Luberon, deci, practic, nu se mai poate construi nimic. Ca român, nu pot să nu mă gîndesc la dezastrele imobiliare de pe Valea Prahovei şi din zona Bran. "În plus - continuă primarul - cei care îşi refac casele trebuie să utilizeze culorile originale" - un bej-gălbui, în general -, iar tîmplăria poate fi doar albastră sau roşie. Dacă ar vrea cineva să folosească alte nuanţe? "Imposibil", îmi răspunde primarul, mirat că mi-a trecut aşa ceva prin cap.

Vorbind cu înflăcărare despre satul lui şi despre cei 1045 de locuitori - dintre care 260 la pensie, după cum ţine să sublinieze - ai crede că primarul Azzuro este la cea de-a zecea generaţie de saignonnais. Numele are rezonanţe italiene, remarc. "Mda - ezită primarul - bunicul era italian." Aveam să aflu că bunicii primarului (la fel ca şi cei ai gazdei mele, Robert Gastaldi) veniseră din Piemont la sfîrşitul secolului al XIX-lea, cînd Italia era săracă şi mulţi italieni emigrau către Franţa mai înstărită. Nici Robert, şi nici primarul Azzuro nu vorbesc însă italiană. De ce? "Cînd eram mici, prin anii '50, a fi italian nu era un motiv de mîndrie aici. Colegii ne strigau «macaroni!» şi ne acuzau că veniserăm să mîncăm pîinea francezilor." Între timp, situaţia s-a schimbat, iar primarul Azzuro conduce anual grupuri de saignonnais în excursii în Italia. "M-am reconciliat cu Italia" - zîmbeşte el.


Librăria ca atracţie turistică

Cele şapte zile în Provence trec ca una, ritmate de mesele copioase date de Robert şi Marie Louise. "Ciuperci proaspete, legume proaspete, ştevie proaspătă, smochine proaspete!", anunţa de fiecare dată gazda mea. "Din piaţă?" - întreb. "Pff, pufneşte Marie Louise, de la Hen-ri-ette!" Misterioasa Henriette este unul din personajele centrale ale dejunurilor noastre şi pare a fi posesoarea unei grădini imense, destinată numai cunoscătorilor. N-am reuşit să o văd pînă la sfîrşitul sejurului şi încă am unele îndoieli asupra existenţei ei.

În pauzele dintre mese, Jean François mă plimbă prin Luberon. Mergem pe drumuri înguste de la un sat la altul, străbătînd cetăţi fortificate, zăbovind pe terase la umbra fîntînilor sprijinite de personaje alegorice, admirînd apusuri de soare care dau relief luminii aparte din regiune. Tragem cu urechea la conversaţiile localnicilor, împănate de expresii din provensală, limbă pe cale de dispariţie. Am aflat că există şi (cel puţin) un cuvînt comun în română şi provensală: "a rumega". Ascultam în fiecare zi la radioul local ştirile despre personalităţile care au mai fost văzute prin regiune: Brad Pitt şi Angelina Jolie au survolat zona din elicopter în căutarea unei case, Jean Reno a mîncat la restaurantul "Le Paradou" cu Ridley Scott, iar Peter Mayle a fost obligat să se mute din satul Menerbes în Lourmarain, după ce adresa sa a apărut într-un ghid turistic japonez. Scriitorul n-a mai suportat flash-urile nipone care îl mitraliau zi şi noapte...

Ce mi-a plăcut cel mai mult? Poate părea uşor paradoxal, dar una dintre atracţiile regiunii este librăria Le Bleuet, din satul Banon (875 de locuitori). În 1990, Joel Gattefosse cumpără o papetărie în care se află 70 de cărţi şi o transformă în librărie. Astăzi, Le Bleuet e un fenomen: 4 etaje, 500 de metri pătraţi, 100 de mii de volume (am văzut şi traduceri din vreo 10 autori români), o cifră de afaceri de aproape două milioane de euro. Altfel spus, Le Bleuet este "motorul economic" al satului, amatorii de carte venind din toată Franţa, ba chiar şi din Belgia sau Germania. "Secretul meu?" - întreabă Gattefosse. "Las cărţile să trăiască. În alte librării, cărţile nevîndute sînt retrimise editurii după trei luni, la mine pot sta în rafturi cîţiva ani." Şi asta spre bucuria lui Jean-François, care găseşte un exemplar din Jurnalul lui Mihail Sebastian, traducerea franceză fiind epuizată de peste un an. Pentru amatori, librăria e deschisă zilnic, cu excepţia zilei de 1 ianuarie.


P.S.: Îmi dau seama că am uitat să vorbesc despre reperele româneşti din timpul sejurului. Au fost trei: Angela Gheorghiu - pe un afiş al festivalului din comuna Lacoste, restaurantul Chez Gogou (!) din Aix-en-Provence (un prieten francez mi-a spus că se mănîncă bine) şi o Dacie Logan care s-a insinuat într-un superb apus de soare în comuna Oppede le Vieux. Maşină românească, număr de înmatriculare francez, şofer magrebian. Trăiască mondializarea!


(Articol preluat din Dilema Veche, august 2007)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer