Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Grecia sau mirajul excursiei imaginare


Antoaneta Tănăsescu

27.11.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Toamna începe sub razele unui soare de miere. Vacanţa s-a terminat. A fost reală sau imaginară? Bibliografia invadează biografia. Cu cîţiva ani în urmă, citeam relatarea unei întîlniri de la Neptun cu tema Scriitorul şi puterea. Doi dintre participanţi, Octavian Paler şi Nicolae Breban, au rostit cuvîntări pe aceeaşi temă homerică (Odiseea, cîntul 22, versurile 403-435). Citez din Breban: "Vreau să termin cu o metaforă. Este vorba despre momentul cînd Ulise se întoarce cu Telemac acasă şi, după ce îi ucide pe peţitori, ajunge la Femios, poetul de curte (care era însuşi Homer), şi vrea să-l căsăpească şi pe el, pentru că pactizase cu peţitorii (ocupaţia temporară). Femios a profitat de momentul de suspensie şi a strecurat o nouă frază: «Ei m-au obligat să cînt». Asta se întîmplă de aproape 3000 de ani. Ei ne obligă să-i cîntăm. Odată mărturisite ruşinea şi slugărnicia, Femios renaşte în mîndria sa şi devine egal cu stăpînul, spunînd: «Dar i-am cîntat ca pe nişte zei». Pentru ca apoi să devină şi mai puternic, mai nobil decît nobilul său stăpîn. Pentru că face o promisiune: «Şi dacă vrei, am să te cînt şi pe tine». Şi într-adevăr, el face din Ulise un mic potentat al unei mici insuliţe, un zeu nemuritor".

Sînt la Thassos, la umbra unei perdele de viţă-de-vie. Din apropiere soseşte, purtat de adierea sfîrşitului de zi, parfumul florilor de leandru. În lumea insulelor greceşti, "mic" şi "mare" sînt valori relative, cum bine ştim de la Einstein, spaţiul fiind mereu corectat, corupt, definit de linia şerpuitoare a timpului. Spaţiu-timp, cum va spune mai tîrziu Eco. Adaug modelul inalienabil al frumosului. Ce importanţă are că Thassos este o insulă mare faţă de minuscula Delos sau de micuţa Ithaca, cînd aceasta din urmă este salvată din uitare de numele lui Ulise şi Homer, iar cea dintîi (nelocuită) de misterul naşterii lui Apollo? Voluminosul Thassos nu rezistă prin nici un reper cultural major. Da, Ulise se întoarce pe o insulă mică, numai că ea a intrat în paginile unui sublim poem, şi nu între copertele unui folositor atlas de geografie. Revin la dilema anunţată de la bun început: o Ithaca reală, virtuală sau imaginară? Ghidurile au dreptate. În Samos nu mai există urme ale prezenţei pitagoreice. Nici în Lesbos, ale poetei. Iar în Ithaca nu mai răsună glasul sonor al rapsozilor homerici. Toate acestea capătă viaţă doar dacă sînt reconstituite cu ochii minţii.

Nu am avut şansa acestui experiment. Nu am vizitat nici o insulă. Călătoria mi-a fost interzisă şi am rămas 12 zile prizoniera unui petec de pămînt din care chiar nu mai puteam pleca. Din punct de vedere al planurilor de viitor, viitor care s-a transformat fulgerător în trecut, călătoria a fost un eşec. Plecasem să cutreier insulele, spaţiu modificat intens de timpul istoriei şi al culturii. Am fost însă ţintuită locului. În mod pentru mine surprinzător, un celebru popor de navigatori a devenit imun la cîntecul de sirenă al călătoriei. A obosit, probabil, după atîtea secole de peregrinări. Nu mai pleacă de pe marea sau mica sa insulă. Se învîrteşte, eventual, în jurul ei. Repet, vă vorbesc dintr-o regiune singuratică a insulei Thassos şi, mai mult ca sigur, o asemenea constatare nu-i priveşte pe toţi locuitorii Greciei. Dar eu am fost, de fapt, în Macedonia grecească, o lume aflată sub pecetea intermediarului, balansînd pe muchia de cuţit care desparte etnii şi mentalităţi, o lume în care oximoronul este figura centrală. Oamenii vorbesc o limbă necunoscută. Melodioasă, dar necunoscută. Firmele, anunţurile, descrierea produselor, rarele afişe publicitare, la fel de rarele afişe şi indicaţii turistice pot fi citite doar pe bîjbîite, deşi nu e o performanţă lingvistică să înţelegi că efemeridele se referă la ziare şi reviste. În rest, tăcere. Aş porni chiar de aici.

Străzile sînt, în genere, pustii în timpul zilei, mai exact lăsate la dispoziţia turiştilor. Seara, cîţiva bărbaţi cu profil de frescă se reunesc şi poartă o impenetrabilă discuţie într-o piaţetă dintr-o localitate de munte. Parcă citesc Evul Mediu masculin de Duby. Doar ei ne privesc. Doar ei ne vorbesc. De-a lungul şoselei de asfalt, grădini în care singuratice doamne, de o rară distincţie, sorb ceai (?), cafea (?) din ceşti luminoase, străvezii. Pe de o parte, deci, timpul a îngheţat. Pe de altă parte, semnele unei modernizări grăbite sub îndemnul Uniunii Europene, antrenînd întreprinzători locali, fraţi cu ai noştri căpşunari. Se construieşte mult, dar decizia stilistică e cam absentă, pereţii tavernelor, magazinelor, chiar cei ai caselor de locuit fiind decoraţi cu sirene melancolice, împodobite cu mici coroniţe pe cap, alături de marinari focoşi, gata să istorisească poveşti nemaivăzute, cu peşti care se sărută în zbor la umbra unui munte măreţ. (Mă întreb, doar în paranteză: unde sînt construcţiile de altădată, clădite pe fundaţia armonioasă a numărului de aur? Dar veacul înaintează. Închid paranteza.) Dincolo de gard, corola de păpădie a măslinilor. Se exploatează eroi şi simboluri locale: Alexander grill, Cronos fast food, iar în magazine, mărfuri puţine, destul de grosolane, la fel mîncărurile şi, mai ales, dulciurile, nu şi băuturile. Pe plajă, gogoşile se vînd direct din lighean. La Thassos, cataiful nu are frişcă. O umbrelă se închiriază cu 4 euro, iar cu 1 euro poţi cumpăra trei banane. Asprime, elementaritate şi produse second-hand. Vor trece ani pînă cînd se va (re)descoperi fineţea? Nu, nu e vorba doar despre timp. Şi de această dată corectăm timpul prin spaţiu. E suficient să înaintezi cîţiva kilometri în interiorul insulei, spre munţi. Bănuiam această schimbare confirmînd faptul că Micul Prinţ are totdeauna dreptate: ceea ce e important e invizibil pentru ochi. Potamia are cîteva sute de locuitori şi nu face excepţie de la regulă. Străzi pustii. Ne e permis să vedem doar oameni în vîrstă: doamne îmbrăcate în negru abia întrezărindu-se la ferestre şi domni stînd fiecare la cîte o măsuţă din cafeneaua de pe stîncă. Unde sînt vremurile cînd acolo era forfotă şi veselie? Au existat aceste vremuri vreodată? Se vor întoarce în Thassos?

Aici am avut o întîlnire de neuitat. În penultima zi am urcat în munţi şi acolo, într-o piaţă foarte mică, am rămas cîteva clipe în faţa unei vitrine. Părea un anticariat/magazin de obiecte de epocă. Nimeni în jur. În vitrină, o splendidă farfurie. Deodată, uşa s-a deschis şi din interiorul rece al prăvăliei s-a ivit Ea. Părea nedumerită, aproape deloc curioasă sau speriată. Doar puţin contrariată. Oare, ce e cu noi acolo? Cum maşina ce urma să ne coboare în Thassos se apropia, i-am făcut un mic gest de adio, aşa, ca "între fete". L-a înţeles exact şi mi-a zîmbit.

A doua zi, ultima de stat în insulă, m-am întors. A trebuit să mă întorc. Mă aştepta? Era în balconaşul de deasupra prăvăliei şi privea marea. M-am aşezat, în chip tradiţional, sub balcon, cu buchetul de flori de cîmp şi de grădină în mînă. Mă privea cu acelaşi zîmbet vag amuzat, acum îmbietor. Mi-a refuzat buchetul arătînd spre un ghiveci cu muşcate din balcon. Am insistat grăbit, uitînd legile de fier ale convenţiei. Aceleaşi din Evul Mediu pînă astăzi, de la Thassos la Bucureşti. Pe scurt, m-a refuzat de trei ori şi abia apoi a coborît, deschizînd uşa din interior. Magazinul murea de singurătate. Nu prea avea mărfuri utile, ceea ce mi-a plăcut la nebunie. Scăpasem de buchetul de flori din mînă, l-a acceptat cu incredibilă naturaleţe după atîtea refuzuri. Cotrobăiam sub directa Ei supraveghere. Ca din întîmplare, i-am pus sub ochi un mic cadou, propria mea sticlă de parfum, evident începută. Între timp, izolase obiectele pe care mi le dedicase. Le mîngîia uşor. Ne-am tot împins cadourile de la una la alta, pînă ne-a bufnit rîsul. Avea un aer de şcolăriţă pusă pe chicoteli. S-a bucurat că sînt ortodoxă şi a vrut să-mi dea un mic tratat de exegeză biblică în neogreacă. A renunţat. Cred că a înţeles că sînt din România. Oricum, ştie cum mă cheamă. Mi-a repetat, ezitînd, numele. De afară, oraşul ne supraveghea prin reprezentanţii săi bărbaţi, strînşi la vitrină. Exista şi un spion de 4-5 ani care ni se încurca între fuste. A fost neclintită în privinţa banilor. Ce mîngîiase cu mîinile era cadou. Restul, 7 euro. Deznădăjduitor. În ultima clipă, i-am împins nişte bani. Cum plîngeam în hohote, nu s-a mai împotrivit. Avea zîmbetul mamei. Ea turuia în greceşte, eu povesteam fluent în limba română. Aveam atîtea să ne spunem. Dar am plecat.

Acesta este Thassos, Thassos-ul meu, reconstrucţie teribil de subiectivă, imagini, fapte, trăiri. Insula nu mi-a plăcut. E drept că nici ea nu m-a plăcut pe mine, şi au fost ore în care am fost înconjurată cu răceală. La propriu. O incompatibilitate, generată nu de valuri şi munţi, ci de propria mea trufie. Am căzut în ea ca într-o capcană. Trufia, nu insula, m-a ţinut ostatică. La Thassos, toate planurile/iluziile călătoriei, planuri şi iluzii cu care am împuiat săptămîni întregi capul celor dispuşi să mă asculte, toate acestea s-au dovedit a fi deşarte. Am plătit trufia de a mă considera stăpîna unui itinerar de vis, trufia de a crede că ştiu aproape tot, că am citit aproape tot. Că nimic nu mă mai poate surprinde. Iată însă că nordicul, posomorîtul, singuraticul Thassos a avut puterea să mă surprindă. Şi eleganţa să mă învingă. Puterea şi eleganţa timidului. A Doamnei din Potamia.

Din păcatul trufiei, m-am prăbuşit în cel al deznădejdii. Cred însă că am avut tăria să revin, după un timp, la viaţă, graţie prietenilor care mi-au suportat cu stoicism izbucnirile, tăcerile. Izbucnirile de tăcere şi izolare. Graţie, bineînţeles, Doamnei din Potamia. Graţie cîtorva cărţi. Graţie, mai ales, acestor pagini de hîrtie. Cuvinte, cuvinte, cuvinte. Dacă aş fi fost fericită (fericită, în înţelesul pe care îl dau eu acestei trăiri), nu aş fi scris atît de repede această scrisoare. E Sf. Maria mică. Nu am cunoscut nimic din cele plănuite îndelung la Bucureşti. Dar, poate, am avut prilejul să mă cunosc mai bine.

Simplă soluţie de avarie? Nicidecum. Vă promit că nu peste mult timp voi ajunge, în sfîrşit, în Grecia.


(Articol preluat din Dilema Veche, octombrie 2007)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer