O incursiune concretă şi aleatorie în visul american

"America" a fost pentru mine şi, cred, pentru mulţi alţi decreţei din generaţia mea, reperul cultural utopic prin excelenţă. Sigur că nu singurul: se ştie că, în perioada altfel de tristă amintire se citea mult şi din clasici (Sandra Brown şi Danielle Steele nu ajunseseră încă la noi): în locul lor exista Colecţia Romanul de dragoste, în care, printre alţii, puteai citi Balzac, Flaubert, Hardy... Dar "modelul american" a fost cel mai puternic pe partea plaisiristă, de divertisment: cultura populară, cîtă exista pe vremea aceea, venea pe filieră americană. Aşa s-a întîmplat cu serialele de televiziune, care, în anii '70, erau destule, precum Bewitched / Ce vrăji a mai făcut nevasta mea, Kojak, Un şerif la New York, mai tîrziu Dallas, dar şi desenele cu Mickey, Woody, Fred şi Barney, cu filmele din cinematografe şi cu muzica pop şi rock. Toate (deşi, în realitate, nu erau chiar sută la sută producţie americană) erau percepute de noi, adolescenţii izolaţi de aici, ca venind din Paradisul terestru, şi anume America. Din filme ne-am însuşit, printr-un soi de mimetism naiv, noţiuni idilice de morală (binele învinge întotdeauna), amor (familia ideală that lives happily ever after), frumuseţe (blonda atletică şi uşor bronzată) sau succes.

După '90, cultura populară s-a diversificat şi multiplicat, dar principala ei cale de pătrundere a fost tot cea americană. Iar în ceea ce priveşte filmele hollywoodiene, ele au rămas modalitatea cea mai la îndemînă şi ispititoare de percepere a imaginilor şi mentalităţilor americane. Una peste alta, pentru cinefilul utopic - categorie din care fac parte, cu siguranţă -, America a rămas un mit, înţesat de imagini preambalate. Să mergi în SUA (căci, e clar, la asta se referea numele generic de "America") nu putea fi altceva decît "un vis devenit realitate".


New York-ul: paradisul citadinului prin excelenţă

Primul oraş american în care am poposit a fost, previzibil, New York-ul. Imaginaţia deformată a cinefilului a scos imediat la iveală scene disparate din filme: zgîrie-norii cu care încep şi se termină nenumărate pelicule; Ellis Island şi imaginea emigranţilor italieni sau irlandezi care vin cu vaporul pe Tărîmul Făgăduinţei; turnurile gemene şi tragedia lor; Meg Ryan şi Tom Hanks pe Empire State Building; Carrie Bradshaw făcînd semn unui taxi, îmbrăcată superelegant şi cu experienţa serii gata trăită, în Manhattan...

Nimic din toate astea în hotelul din Brooklyn în care am poposit. Cu un personal foarte drăguţ, de altfel, dar departe de tipul blond perfect, suplu, cu ochi albaştri, din filme. Recepţionerele erau o negresă şi o hispanică, uşor supraponderale, la fel cu o mare parte a populaţiei întîlnite acolo. Altfel, foarte amabile şi profesioniste. La restaurantul din colţ, pe care ni-l recomandă, patronul e grec, chelneriţa e blondă, dar departe de orice Michelle Pfeiffer sau Susan Sarandon: grăsuţă şi locvace. Mîncarea e foarte bună, dar, de fapt, normală: denumirile sînt fulminante, dar sub ele se ascund obişnuita friptură, făcută sandviş, masa de cartofi prăjiţi şi sosurile. Ambalajul contează, e una dintre primele concluzii care mă ajută să desprind realitatea de prea multele filme înghiţite: oamenii adevăraţi din State sînt alţii decît tipurile perfecte hollywoodiene. Mai mult de-atît: e o încrengătură de rase, pe care într-o ţară mică şi unitară, precum România, nici nu ţi-o poţi imagina. Baia globală are un efect pozitiv: după 2-3 zile de trăit între oameni atît de diferiţi, percepţia asupra omenirii ţi se lărgeşte considerabil, cît şi gradul de toleranţă... Acum am înţeles, cel puţin într-o oarecare măsură, de ce corectitudinea politică a pornit de aici: pe lîngă partea de propagandă şi ideologie, nu poţi nega diferenţele şi mobilitatea punctului de referinţă...

Orice drum iniţiatic, într-o ţară nouă, trece prin transportul public local. Primul contact cu metroul newyorkez nu a fost cel mai fericit. Ţin minte că m-am plîns, cîndva, de ordinea celui londonez: prima replică a copilului meu, la intrarea în cel american, a fost: "E mai rău decît cel din Bucureşti! Măcar la noi «au băgat» vagoane noi!". Metroul din Brooklyn arăta ca un soi de tanc sau tren de camuflaj: gri, blindat, părea rezistent (la ce?) şi non-estetic. Mi-a adus aminte de filme gen Die Hard, în care underground-ul era cadrul ideal pentru scene palpitante, dar şi sinistre. După un timp, am realizat că nu toate metrourile arătau aşa, ci era o chestiune de zonă... Cel care leagă Brooklyn-ul de Manhattan era însă cu adevărat urît şi pe dinafară (faianţa gen toaletă aducea cu cea din Piaţa Romană, desigur, pe alte culori, şi chiar ne-am întrebat dacă nu i-a servit drept model). Altfel, era eficient: venea repede şi ajungea prompt.


Carduri, butoane şi "iraţionalitatea raţionalităţii"

Tot la metrou trebuia să fii un individ al secolului XXI, capabil să mînuiască butoane şi carduri. Butoane la aparatele de unde trebuia să îţi iei biletul, în cazul în care nimereai peste o staţie fără funcţionar (de altfel, de multe ori funcţionarul însuşi se apropia de respectivele automate, pentru că îţi cerea bani potriviţi şi dădea răspunsuri monosilabice). Aparatele erau obositoare prin multitudinea de opţiuni, prin minuţiozitatea întrebărilor pe care ţi le puneau; şi, pînă la urmă, prin faptul că te obligau să citeşti nişte lucruri care, pe un plan existenţial superior, ţi se păreau cu totul neesenţiale (ce destinaţie vrei să alegi, dacă vrei să te duci sau să te şi întorci de acolo, dacă eşti singur sau însoţit de cineva, adult sau copil...). Era o cultură a literei scrise, dar dintr-o perspectivă strict pragmatică: ţi se părea că, dacă citeşti atîtea lucruri strict utilitare, cititul în sine se va reduce la asta, fără să mai presupună partea cealaltă, atît de dragă unora dintre noi - visarea imaginativă... Plus că era nesuferită şi pierderea elementului uman, mai ineficient (desigur, conversaţia putea oricînd devia sau se putea lungi), dar mai puţin monoton.

Din fericire, maşinăriile îşi aveau şi ele limitele şi neputinţele lor, fie acestea strict mecanice. De pildă, uneori, cartela magnetică a camerei (căci clasica cheie era înlocuită cu acest nou instrument...) se demagnetiza şi nu mai puteai accede în propria ta vizuină... Dacă luai liftul (care putea fi, printre altele, cîntător, adică avea muzică tot timpul, ale cărei acorduri îţi dădeau de ştire că se apropie...) şi nu aveai cartela la tine, nu puteai să ajungi la ce etaj voiai: ascensorul te purta în voia comenzilor celorlalţi... De asemenea, la metrou, dacă nu treceai cardul prin şanţul său, în ritmul corect (greu de precizat care era, unul nici prea repede, nici prea încet...), nu mai puteai trece şi rămîneai singur şi stingher, de partea cealaltă a lucrurilor... Ritzer (McDonaldizarea societăţii, comunicare.ro, Bucureşti, 2003) numeşte acest tip de situaţii, în care dorinţa excesivă de eficienţă se transformă în reversul ei, "iraţionalitatea raţionalităţii".

Apariţia, pe alocuri, a acesteia nu trebuie să ne facă să credem că "elementul uman" nu juca, şi el, un rol important în diversele servicii americane cu care am avut de-a face. În primul rînd, în avion, stewardesele nu se potriveau deloc cu concepţia românească: nişte fete drăguţe şi sexy care vorbesc limbi străine. Erau nişte doamne de vîrsta a doua în toată regula, sfătoase, dar fără chef să fie serviabile, ci mai curînd să stea de vorbă cu pasagerii cunoscuţi despre chestiuni familiale. În aeroport, cînd nu ne descurcam cu check-in-ul automat, a venit o doamnă, tot de vîrsta a doua, plinuţă, care ne-a scos cu amabilitate sfătoasă, gen Miss Marple, din încurcătură, ba ne-a şi recomandat, la sfîrşit, în bună tradiţie românească: "Dacă aveţi necazuri, spuneţi că v-a trimis Grace". La Macy's, un magazin universal care ne-a fost prezentat drept cel mai mare din lume, vînzătorii nu erau neapărat dornici să fie serviabili, ci preferau să vorbească lung între ei (nu mult diferiţi de cei de la Unirea) printre altele, despre relaţii şi cum pot fi ele păstrate (acestea erau majoritatea discuţiilor pe care le auzeam din cabinele de probă). E adevărat că, atunci cînd îţi venea rîndul, îşi făceau corect datoria, prezentîndu-ţi diversele avantaje sau reduceri posibile ale cumpărăturii tale - dar exista o oarecare formă de libertate umană pe care şi-o păstrau în cadrul rutinei propriei profesii. Într-un magazin de pantofi, o negresă dansa în geam, pe muzica de fond. Cînd a simţit că mă uit la ea mai lung, întrebător, mi-a spus că e de aproape 12 ore acolo şi nu mai poate. La Disneyworld, unul dintre conductoarele trenuleţelor care te duceau din parc în parcare îşi permitea să facă nişte bancuri inteligente, dar cinice, complet diferite de cele la care te-ai aştepta într-o astfel de lume idilică: atîta doar, la sfîrşit preciza că au fost glume.


Manhattan-ul sau culmea aglomerării umane

Dacă în poveştile de mai sus a fost vorba de prezenţe vii, dar disparate, Manhattan-ul lui Carrie Bradshaw (şi nu numai), la ore de vîrf (de la 7 seara încolo), era un summum al aglomerărilor umane. În Bucureşti, pe Magheru, la Romană, mai ales în perioada Sărbătorilor, am avut de nenumărate ori un sentiment asemănător: aici însă, acesta se ridică la o cu totul altă scală. Chestie de dimensiuni: în State, în general, observ şi mi se spune, toate sînt la alte proporţii. Mulţimea de aici nu era negativă sau destructivă, ci mai curînd hiperactivă şi grăbită, ca şi cum mişcarea i-ar fi fost atributul fundamental. Într-adevăr, dacă te opreai, erai uşor pierdut fiindcă valul trecea pe lîngă tine cu viteză ameţitoare. Nu-ţi puteai permite, la orele de vîrf în Manhattan, să nu ai un scop precis. Chiar dacă, în realitate, nu aveai unul, erai obligat să ţii ritmul cu mişcarea în sine. Te puteai "salva" doar intrînd în vreunul din "templele comerţului" din zonă, de pildă M&M, un magazin de două etaje dedicat celebrelor bomboane şi industriei de jucării adiacente. Sau într-un loc mai cultural, de pildă un teatru, căci Broadway-ul nu era departe. Aşa am nimerit noi la Fantoma de la Operă, o variantă cît se poate de clasică, la unul din teatrele de pe Broadway care arăta precum sălile de operă pe care le vedeam pe vremuri la televizor, în filmele despre viaţa lui Verdi: elegant, plin de auriu rococo, cu spectatori distinşi şi şampanie în pauză.

Căci, evident, New York-ul nu suferă de lipsă de distincţie: este cel mai aproape de oraşele europene, mi se spune. Are căldură şi istorie vizibilă, mi se mai spune, şi, mai ales, constat la faţa locului: din primul tur cu autobuzul suspendat, în care trebuia să-ţi fereşti capul de semafoarele joase şi de crengile copacilor, în ciuda ghidului care bătea cîmpii şi făcea aluzii făţişe la bacşiş, mi-a plăcut New York-ul, mi-a mers la suflet. Nu m-au deranjat zgîrie-norii pentru că aveau o patină şi o istorie a lor, şi erau integraţi în peisaj; mi-au plăcut casele din cărămidă roşie, cu scări exterioare; copacii şi parcurile, cu totul altfel decît în Bucureşti; restaurantele multietnice, în care puteai să obţii combinaţia dorită; spectacolul străzii, cu nenumăraţi performeri de ocazie; masa de oameni, grăbită, dar nu insensibilă total la nevoile celuilalt; magazinele imense (2-3 etaje) de discuri, dvd-uri (Virgin, de pildă) sau la fel de impresionantele librării (e de ajuns să pomenesc Barnes & Noble); şi, deloc în ultimul rînd, muzeele, desigur Metropolitanul, dar şi spaţialul Guggenheim, o adevărată revelaţie...; chiar şi bisericile, armonioase, unele chiar vechi, în limitele istoriei americane...

Toate acestea din perspectiva cuiva care nu a stat decît cinci zile şi nu a văzut decît o parte turistică, superficială... Pot spune însă că a fost un coup de foudre şi că, cel puţin pentru un timp, mi-ar plăcea cu siguranţă să trăiesc în New York, atît cît am înţeles eu din el... Evident, America nu e doar New York-ul şi iarăşi - e ştiut - nu există una, ci mult mai multe Americi... De la cea din Florida pînă la Arizona, sînt multe de povestit, dar altă dată.

(Articol preluat din Dilema Veche, august 2007)