Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Locuri care totuşi merită...


Ruxandra Tudor

11.12.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Să despicăm firul în două - turism poţi face sau în ţară, sau în străinătate. Şi acum în patru - în ţară poţi face turism "clasic" (la mare sau pe Valea Prahovei) sau "experimental", căutînd locuri noi, redescoperind destinaţii uitate. Clasicul înseamnă înghesuială, trafic excesiv, bani mai mulţi, e drept, o stare relativă de confort, dar mai nimic nou. Am ales experimentul şi am descoperit, într-adevăr, locuri în care poţi fi fericit că ai ajuns şi de care te desparţi cu greu şi cu amintiri pentru o viaţă. Cu bune şi rele, cu lucruri care pot şi trebuie să fie schimbate. Am putut construi astfel un traseu de locuri interesante şi "obiceiuri" care arată după cum urmează.


Repede, repede, la peşteră e coadă mare

Convinşi atît de poveştile fascinante ale prietenilor, cît şi de sumedenia de informaţii superlative de pe Internet, ne-am ales ca prim obiectiv din aventura noastră apuseană Peştera Urşilor. Fiind destul de departe de locul care, pentru cîteva zile, avea să ne fie "casă", am preferat unui traseu, cum se spune - de picior, un drum naţional, şi apoi, din comuna Sudrigiu, 16 km de drum judeţean asfaltat pînă în satul Chişcău. Din punctul în care am lăsat maşina, şoseaua şerpuia spre Peştera Urşilor, printre copaci. Pînă la "obiectiv" însă nu am putut rata bazarul de lîngă parcare, un loc în care se vindeau tot soiul de obiecte lipsite de orice urmă bun-gust, fără specific, fără nimic. Din acelea pe care le poţi găsi oricînd pe Valea Prahovei, pe DN 1, lîngă Vadul Cerbului sau la Castelul Bran. Brelocuri cu echipe de fotbal şi cu Dracula, diplome pentru "cel mai bun tată", "cea mai bună mamă" şi "cel mai bun" orice, telefoane mobile de plastic, clame de păr cu fluturaşi, tot soiul de statuete abstracte din lemn care să-ţi amintească pe unde te-ai plimbat - "Chişcău, Peştera Urşilor, 2007" -, cascade de dormitor şi ceasuri cu Maica Domnului cu Pruncul etc. Din toate produsele expuse la vînzare ne-au atras atenţia doar florile de mină şi, desigur, bunătăţile tipice: sirop, vin, brînză în coajă de brad, ţuică de prune, rachiu de pere, brînzoaice, clătite, şerbet etc. Greu de părăsit această lume pestriţă pentru că fiecare negustor ne îmbia cu cuvinte dulci, doar-doar vom cumpăra ceva.

După cîteva minute şi un peisaj pîrjolit, am ajuns în faţa unei clădiri fade, de culoare albă la origine, spălăcită acum. Pe un geam din termopan era lipit un afiş care ne-a captat atenţia: "Intrarea în peşteră se face pe la 1, prin bar". Am cumpărat bilete, am urcat la 1 - bănuind că despre etaj era vorba în anunţ - şi, printre nori de fum de ţigară şi mirosuri alcoolice dintre cele mai variate, am zărit o uşă tot din termopan alb - intrarea în peşteră. Stînd la coadă, am înţeles şi rolul barului: plictisit de atîta aşteptare, aveai unde să-ţi omori timpul. La un moment dat, a apărut şi ghidul care a început să ne ordoneze, în şir indian. Unu, doi, trei... peste 40 de indieni. Am plătit şi taxa foto - de trei ori preţul biletului - cu gîndul că banii vor fi folosiţi cumva, tot pentru peşteră. În timp ce grupul înainta aproape în pas alergător, explicaţiile ghidului curgeau şi ele pe bandă rulantă: "Peştera Urşilor măsoară 1.500 m... La început s-a format galeria superioară, mai apoi cursul subteran de apă a modelat galeria inferioară...". Din păcate, n-am reuşit să prindem decît frînturi din informaţii pentru că mai tot timpul rămîneam în urmă, dornici să facem cît mai multe poze.

La un moment dat, de nicăieri din întuneric, apare ghidul cu numărul doi, a cărui principală sarcină era - se pare - să verifice chitanţele turiştilor care fac poze. Sau cel puţin aşa am dedus din felul - superior, ar fi vrut el, stîngaci, ni s-a părut nouă - în care ne-a abordat cînd ne-a văzut făcînd poze: "Nău foto, nău foto! Mani, mani!". După ce i-am demonstrat că sîntem bun-platnici şi că este cazul să-şi descleşteze mîna de pe obiectivul aparatului de fotografiat, omul s-a calmat, dar nu ne-a lăsat să zăbovim foarte mult într-un loc - chipurile, să nu ne îndepărtăm de grup. Tehnica era simplă: mergea la un pas în urma noastră şi stingea lumina aşa încît să nu mai putem face poze. În acest fel, deloc elegant, de a ne zori, am mai prins cîteva din explicaţii. "În funcţie de compoziţia chimică a apei şi de înălţimea şi frecvenţa de cădere a picăturilor, stalactitele şi stalagmitele iau forme dintre cele mai variate..." 45 de minute - atît a durat vizita. Trei sferturi de oră într-o lume "îngheţată", fabuloasă, care-ţi rămîne în minte pentru mult timp şi de care îţi aminteşti cu drag. Şi în care îţi doreşti să revii cu orice preţ!


Măgura e frumoasă, nimic de zis, dar nu o găseşti

După ce ieşim din Peştera Urşilor, sătenii ne indică un traseu care ar fi trebuit să ne ducă la Măgura. Una dintre cele mai frumoase peşteri din România. "Stînga, peste podeţul de lemn, şi mergeţi drept. Şi ţineţi calea pînă daţi de peşteră". Facem întocmai cum am fost sfătuiţi şi "ţinem calea", furaţi de frumuseţea şi de sălbăticia din jur. În scurt timp însă, drumul drept s-a transformat într-un urcuş din ce în ce mai anevoios, fără nici un marcaj care să ne indice că sîntem pe drumul cel bun. După două ore, fără speranţă şi cu răsuflarea tăiată, abandonăm şi ne întoarcem agale de unde am plecat, fără să regretăm însă plimbarea. În fond, plăcerea nu stă neapărat într-o serie lungă de obiective pe care le bifezi pe o listă imaginară. Chiar şi un simplu "hai-hui" pe un drum care nu duce nicăieri are un farmec pentru care merită să te aventurezi!


Pensiunea mea, a ta, dar nu şi a lor

După o zi de cutreierat cărările în lung şi-n lat, ajungem "acasă" obosiţi şi - aşa cum se întîmplă mai mereu la munte după un traseu lung - flămînzi. "Aerul de munte" este de vină - parcă aşa se spune... De pe marginea drumului, dintre copaci, ne face cu ochiul o pensiune cochetă din lemn, rustică pînă la ultima ţiglă de pe acoperiş, plină de jardiniere cu flori viu colorate. În curte - o grădină botanică în miniatură, amenajată cu mult bun-gust - lenevea un Saint Bernard. Cum ar fi putut lipsi din acest tablou montan tocmai "cîinele rău"! Dulăul însă, în loc să fie vigilent aşa cum se cădea la statura şi statutul lui în peisaj, era de-o indiferenţă şi de-o relaxare aproape molipsitoare! Soarele era mai important pentru el decît orice altceva din jur. O plăcuţă de lemn care scîrţîia surd în bătaia vîntului ne confirmă bănuielile: "Pensiune. Cazare şi Restaurant" - exact locul pe care îl căutam! Intrăm, dăm bineţe şi ne îndreptăm agale spre terasa primitoare. O doamnă mărunţică, frumos îmbrăcată, poate prea "cochetă" pentru atmosfera "turistică" din jur, ne răspunde la salut şi, văzînd că vrem să ne aşezăm la masă, ne-o retează scurt: "Ne pare rău, dar noi nu servim turiştii din afară!". Am fost atît de surprinşi de "amabilitatea" doamnei, încît ne-a luat vreo două minute să ne dăm seama ce vrea de fapt să spună: pe scurt, cazarea în pensiunea cu pricina era o condiţie obligatorie pentru a mînca în restaurant. Cum nu aveam în plan să rămînem peste noapte, mesajul era să ne luăm gîndul de la masă, dar cum "locantele" gastronomice din zonă erau destul de limitate, am preferat să insistăm. De voie, de nevoie, am fost poftiţi pînă la urmă la una din mese şi am fost serviţi cu ce era mai bun în meniu: ciorbă, păstrăv şi clătite cu dulceaţă de afine. Şi, contrar aparenţelor, ne-am convins că merită să revenim. Poate chiar pentru cîteva zile, nu doar pentru un prînz...


Parcare la preţ de lux, în vîrf de munte

Ziua următoare am fost la gheţarul Scărişoara, un loc de care nu am reuşit să ne desprindem foarte repede. Prea frumos şi prea "rar" ca să-l părăsim după cele 40 de minute cît a durat vizita în peşteră. Am stat mult şi l-am admirat în tăcere. Cînd am ajuns însă la maşină şi eram pe punct de plecare, o mînă "dîrză" s-a proptit pe capotă, ne-a făcut semn să tragem geamul şi ne-a fluturat pe sub nas un chitanţier. "Ştiţi că aici e cu parcare!" - s-a răstit o voce groasă. Ne uităm în stînga, munte. În dreapta, izvor de munte. În faţă şi în spate, drum forestier - imposibil aşadar de înţeles exact ce anume din pustietatea şi sălbăticia dimprejur se dorea a fi o parcare, aşa că am cerut explicaţii. "Da, parcare, ce vi se pare aşa ciudat?! Sînteţi cam nedumerită!" În creierul muntelui, pe un drum prăfuit şi plin de pietre, un domn în şlapi se postează în faţa maşinii tale şi-ţi cere, la început prieteneşte, mai apoi arogant, o sută de mii. "De lei vechi, sper!" - spunem noi, avînd senzaţia că încearcă să ne ia de fraieri. "Uitaţi care-i treaba! Zona asta este proprietatea mea, a nevestei şi a copiilor. Este bunul meu şi fac ce vreau cu el. Vedeţi, de acolo şi pînă aici şi după podeţul ăla este terenul nostru şi trebuie să plătiţi o sută de mii pentru că l-aţi închiriat." Probabil că nu eram primii care protestam împotriva acestei taxe pentru că "proprietarul" îşi învăţase lecţia pe dinafară, parcă era un disc de vinilin - vorbea încontinuu, anticipa orice întrebare şi avea răspunsurile pregătite. Aşa am aflat cîţi proprietari de drept are terenul pe care staţiona maşina noastră, numele fiecăruia dintre ei, anul în care a fost înfiinţată firma care figura pe chitanţier, faptul că mega-taxa a fost stabilită de Primăria comunei, şi tot soiul de alte informaţii care nu ne interesau defel! "Văd că vă plictisesc! Nu-nţelegeţi, bine, hai, daţi-mi 50 şi vă las fără chitanţă!" Am fi putut parlamenta îndelung, dar am preferat să plătim suta de mii şi să ne continuăm plimbarea. Următoarea oprire, cascada Vîrciorog.


Urşilor le place zmeura, nu cascada

Accesul se face pe un drum forestier care şerpuieşte de-a lungul pîrîului. În mai puţin de o oră, am ajuns la o impresionantă cădere de apă de 15 metri. Terenul nu era foarte accidentat, aşa că ne-am gîndit să "explorăm" împrejurimile. Citisem că nu departe, dar puţin vizibilă, se află o galerie de mină părăsită. După un suiş de 50m, am văzut pe partea stîngă o grotă ascunsă într-un pîlc de vegetaţie deasă în care nu am îndrăznit să pătrundem, fiind preveniţi că terenul nu este sigur. Tot din poveştile oamenilor am aflat că pe aici se mai aciuează cîte un urs. Expediţia s-a sfîrşit repede pentru că teama şi-a spus cuvîntul, mai ales că un cîine care s-a tot ţinut după noi a devenit brusc neliniştit. A ciulit urechile, a început să mîrîie şi să se uite fix şi nervos spre versant. Chiar or fi urşi în zonă? "Bineînţeles" - ne spune un tînăr care locuia în sat şi care urcase la cascadă cu nişte prieteni. "Deasupra noastră este un zmeuriş la care vin des urşii. Chiar şi în grotă mai intră cîteodată, dar mai mult iarna. Probabil că îşi fac culcuş acolo." Pentru o asemenea primejdie nu aveam nevoie de semne, nici pe hartă, nici pe drum. Am înghiţit în sec şi ne-am spus, din priviri, că o întîlnire de gradul III este de evitat.


Cercul galben; ba, pătratul cu cruce; sau ambele?

De cîteva ori ni s-a întîmplat să intrăm pe trasee marcate total diferit faţă de ce era indicat pe hartă. Cercul galben de pe hîrtie, de exemplu, se poate transforma pe munte într-un pătrat cu cruce - nu contează, atîta timp cît nu te rătăceşti şi ajungi unde ţi-ai propus. Ce te faci însă dacă nu există semne care să indice traseele marcate? Întrebi în dreapta şi în stînga... dacă ai pe cine. Sătenii cunosc împrejurimile ca pe propriul buzunar, cu singura menţiune că ceea ce pentru ei înseamnă un traseu uşor - de maximum o oră, pentru tine, turistul amator de drumeţii, obişnuit cu "platitudinile" metropolitane - s-ar putea să se transforme într-un urcuş anevoios de cel puţin două ore. Dacă necunoscutul şi senzaţionalul te sperie, rămîi în "tabăra de bază" şi te mulţumeşti să baţi în lung şi-n lat satul de la poalele munţilor. Vreme de - să zicem - un ceas. Atît durează "turul" micului sat. Plimbare care musai se finalizează într-un restaurant. Meniul pare generos la prima vedere - ai de unde şi ce alege. "Pare", pentru că din două vorbe schimbate cu chelnerul ajungi la concluzia că mai mult de jumătate din felurile de mîncare trecute în meniu nu pot fi servite - dezavantajul "cursului de săptămînă" pe care foarte mulţi turişti îl preferă pentru a evita aglomeraţia. Proprietarilor de pensiuni nu le convine să gătească prea multe feluri cînd pensiunea nu este complet ocupată. Ca turist de "curs de săptămînă" întîmpini o serie de inconveniente, de care însă, de vineri pînă luni, eşti scutit. Nu ai căldură în cameră, la televizor nu poţi urmări decît cîteva posturi, la masă nu poţi comanda ce vrei - ţi se aduce ce există -, de desert, nici nu poate fi vorba, iar micul dejun nu este suedez, deşi în ofertă aşa apare.

Inconvenientele există, dar ni le-am asumat de la bun început. Valea Prahovei şi Marea Neagră nu mai sînt locuri exclusiv de relaxare. Sînt - pentru unii cel puţin - "cartiere" metropolitane, cu toate dezavantajele care decurg de aici. Doritorii de aer curat, de frumuseţi croite doar de talentul şi răbdarea naturii, înţeleg, cu siguranţă, că turismul e în altă parte. Pe cărările bătute de noi şi pe care vă invităm, pur şi simplu, să le urmaţi.


(Articol preluat din Dilema Veche, septembrie 2007)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer