Casa Albă, oceanul verde şi deşertul roşu

"America" e un titlu prea generic: cunoscătorii spun - şi e deja un loc comun, dar real - că există o grămadă de Americi. Ce vezi în New York e una, ce ţi se arată în Washington DC, Florida sau Arizona e, în fiecare caz în parte, cu totul altceva. Sigur că există un "spirit" comun al tuturor, bazat pe tradiţia democratică, ideologică şi nu numai. Călătorind prin mai multe state, îţi dai seama de acest lucru, ba chiar începi să recunoşti nişte trăsături comune ale "cetăţeanului american" (la o foarte primă vedere - o oarecare naivitate, respect pentru reguli, o doză de încredere în ţara lui şi în general...); dar, în acelaşi timp, vezi şi deosebirile - de pildă, între populaţia hiperactivă a New York-ului, tihna hispanicilor din Florida, înţelepciunea aparent indiferentă a indienilor Navajo sau isteţimea comercială a celor din Las Vegas.


Puţin Washington DC

În România, părerile despre Washington DC erau împărţite: unii prieteni care îl vizitaseră spuneau că e interesant, în special datorită multelor muzee, alţii că e plicticos. Drumul spre Washington a fost de rău augur: cu o maşină închiriată, ne-am chinuit vreo oră să ieşim din New York, pe autostradă - în mare pentru că nu ne înţelegeam (încă) cu GPS-ul, o voce preţioasă pe un ecran care îţi spunea peste cîte mile s-o iei la dreapta şi peste cîte, la stînga. Din cauza "abilităţii" noastre deficitare de a aprecia distanţele nu doar în mile (pentru că de la un moment dat încolo am învăţat să le convertim în kilometri), niciodată nu o coteam cînd era cazul, ci mereu mai devreme sau mai tîrziu. Urmare a acestei simptomatice desincronizări, am intrat pe autostradă de trei ori, plătind reglementara taxă de 9 dolari de fiecare dată, şi tot de atîtea ori am şi ieşit. Am rezolvat problema cu greu, într-o manieră, în sfîrşit, umană: am oprit GPS-ul, am ieşit din maşină şi am întrebat pe cineva.

În Washington DC am pornit-o agale spre centru, uimită să ajung pe Capitol Hill, despre care eu învăţasem, la orele de latină, că se află în Roma antică şi reprezintă unul dintre cele 7 dealuri ale capitalei Imperiului Roman. Dar cum imperiile se schimbă şi lucrurile se repetă, am înţeles că pot întîlni aici, într-o altă interpretare sau la o altă scală, locuri şi concepte pe care le credeam bătute în cuie în alte lumi (mult mai flagrant şi mai kitsch mi s-a întîmplat ceva asemănător în Las Vegas, unde New York-ul, Veneţia, Parisul, palatul lui Caesar şi piramidele egiptene erau aduse la faţa locului şi transformate în locuri măreţe de distracţie). Arhitectura oarecum clasică şi oricum sobră şi cu prestanţă a construcţiilor, multe oficiale, din Washington, îi dă un aer prea formal şi îl lipseşte de căldura New York-ului. Casa Albă e parcă, în contextul atîtor surate uriaşe, o clădire ceva mai prietenoasă: nu foarte mare, cochetă şi... cu adevărat albă (îmi vin în minte reclamele la Ariel...). Ca s-o vezi pe dinăuntru, trebuie să te programezi cu luni înainte. Poţi, în schimb, să te fotografiezi în faţa ei. Preşedintele nu iese la geam să te salute, însă vizavi de sediul său poţi discuta cu cîţiva oponenţi ai politicii sale în Irak: o doamnă de vîrsta a treia stătea nemişcată acolo, cu scaunul şi fluturaşii ei. Pe lîngă ea, în parcul din zonă, nenumărate veveriţe cenuşii, încrezătoare, veneau să-ţi mănînce din palmă.


Florida: Miami Beach şi Disneyworld

Despre Miami Beach ştiam din serialul Baywatch, şi, ca atare, o consideram "o chintesenţă" a staţiunilor fancy de pe oricare litoral din lume. Nu ştiu în care parte a ei am stat noi (în cea la modă sau nu), şi nici dacă am ajuns pe plaja care trebuia, cert e că totul părea cuminte, iar turiştii erau departe de salvamarii din Baywatch (constînd în mare parte din familii cu copii, fără aere de top-modele). Se închiriau şezlonguri, cam aşa, ca la Neptun, cu umbrele cu tot. Umbrelele ne-au fost utile, pentru că a plouat cu găleata, în rafale: abia pe la a treia răpăială am înţeles (noi, oamenii de pe plajă) că soluţia ideală e alta, cu mult mai simplă - să intri în oceanul verde, limpede şi cald, unde ploaia nu te mai poate atinge. Pe aceeaşi ploaie am vizitat şi restul staţiunii, albă şi Art Déco, cu palmieri mai adevăraţi decît la Mamaia: nu mi-a displăcut, avea stil, dar parcă prefer albul din Grecia, din Halkidiki.

Motivul principal al vizitei noastre în Florida nu era, însă plaja, ci Disneyworld-ul. Cel mai mare parc al idolului copilăriei mele se află acolo; de fapt nu e un singur parc, ci sînt patru, tematice: Magic Kingdom, Disney-MGM Studios, Animal Kingdom şi Epcot. Cel mai clasic şi mai aproape de aşteptările celor care, copii fiind prin anii '70, am tot văzut desene cu Mickey, Donald, Pluto, Chip şi Dale etc., este Magic Kingdom. Acolo poţi vedea tocmai aceste personaje clasice (evident, celor anterior menţionaţi li se alătură Albă-ca-Zăpada, Cenuşăreasa, Pinocchio, Peter Pan, dar şi Winnie Ursuleţul şi a lui ceată). În jurul fiecărei serii de personaje, sau, mai bine-zis, al fiecărui film Disney, se creează cîte o "lume": te plimbi cu trenuleţul printre decoruri în relief, mobile şi cîntătoare, ce ilustrează scene celebre. Chintesenţa kitsch-ului dulce - veţi spune, şi e adevărat. Dar pentru copii - cred - şi nu numai, e o experienţă. Pînă la urmă, cine nu-şi doreşte o lume idilică, în care fericirea nu e un deziderat, ci o caracteristică? Formula fericirii e întregită de parada personajelor (acestea defilează în care alegorice împodobite de luminiţe colorate) şi jocurile de artificii, din fiecare seară. Totul e minunat, dar dacă mergi mai des (de patru ori la rînd, cum am fost noi), fericirea devine obositoare: se pare că unul dintre visurile mele (sînt convinsă, şi al multor altora), şi anume să fie Crăciun în fiecare zi, nu ţine în realitate.

Copilul meu a mers însă în Disneyworld, mai mult pentru "senzaţii tari" decît pentru scene idilice. În fiecare din cele patru parcuri, plus în altele pe lîngă, se găsesc montagne-russe-uri. Exista unul şi pe vremea mea, în plină Românie socialistă, în Orăşelul copiilor: dar cel de acolo nu era mai mult decît un trenuleţ pe şine la înălţime, care mergea cu o viteză uşor peste limita normală şi avea o singură pantă semnificativă. Ideea mea de pericol se opreşte acolo. Montagne-russe-urile de acum intră într-o complet altă categorie: nu numai că durează mult mai mult şi merg cu viteză mult mai mare, dar te şi întorc cu capul în jos de cîteva ori, traiectoriile lor conţinînd cîteva asemenea bucle. M-am urcat şi eu o dată, fără să ştiu ce mă aşteaptă, într-un astfel de trenuleţ: la un moment dat pierzi controlul, nu-ţi mai simţi trupul, închizi ochii şi-ţi zici că... ce-o fi o fi, asta e...

Băiatul meu şi alţii din generaţia lui spun că tocmai asta le place: faptul că pierzi controlul. Altfel, dacă ai avea parte doar de o alunecare lină pe şine, ca să te simţi ca într-unul din zborurile lui Peter Pan, nu ar mai avea nici un farmec. Ca atare, el s-a urcat de nenumărate ori în cele care te dau peste cap. Şi pentru că în Disneyworld nu erau destule, am ajuns şi la Busch Gardens, un uriaş parc numai de montagne-russe-uri, tot în Florida, unde se pare că se găsesc cele mai periculoase din lume. Unul dintre ele, Sheikra, întrupa cel mai bine ideea mea generală despre asemenea forme de distracţie: arăta ca un instrument de tortură postmodern, aşa cum vedeam vagonetele (acum floorless, spunea reclama, şi aşa era şi în realitate, adică fără partea de jos, cu picioarele "victimelor" fluturînd în aer), smucindu-i pe bieţii amatori de senzaţii tari în toate felurile, culminînd cu o pantă de aproape 90^o.

De altfel, Busch Gardens este tot un parc tematic, în afara sistemului Disney: în loc de latura idilică, se axează pe ideea de sălbăticie. Toate montagne-russe-urile poartă nume cu rezonanţă africană, decorul este în acelaşi spirit şi se găsesc acolo chiar animale sălbatice, în carne şi oase, pe care le poţi admira într-un safari: hipopotami, zebre, pînă şi un elefant... Realitatea îmblînzită, apoi resălbăticită artificial, ponderat, adusă la gradul de suspans, cerut de public, se pare că era o modă acolo. Hotelul din Las Vegas, la care am stat şi care se numea Circus Circus, avea un parc de distracţii chiar în incintă. În fiecare dimineaţă te puteai duce să te dai în nişte montagne-russe-uri la fel de fioroase, dar la scală mai mică, sub supravegherea părinţilor şi a personalului îndatoritor. Joaca, se pare, a căpătat o componentă horror şi una mecanică pe care leagănele şi barele de altădată (unde, apropo, doar acolo aveam ocazia să ne mai dăm peste cap) nu o includeau.


Indienii Navajo, pietrele roşii şi urmele de dinozaur

În Arizona mi-a plăcut de la început. Deşi, sau poate tocmai pentru că nu era nimic. Peisajul era minimalist, deşert şi atît, cum am învăţat la master, "gradul zero al scriiturii" (e drept că era vorba despre cu totul alt "deşert"). Şi cu mult potenţial de speculaţii şi desăvîrşiri interioare, aşa cum am înţeles din multe road-movie-uri în care eroul, măcinat de crize de conştiinţă, gonea cu maşina (decapotabilă, de preferinţă) prin pustietate. Sau, pur şi simplu, pentru că, după aglomerările umane din Disneyworld, era binevenit. După atîta exces, măcar puţină penurie. După atîta lume artificială, în sfîrşit, una reală. Evident, imperfectă. Nimic idilic în deşertul ăsta. Căldură mare şi uscată, plante - ioc, cel puţin pe o porţiune mare, cu excepţia cactuşilor şi a unui soi pe care noi, cei obişnuiţi cu platourile Bucegilor, i-am numi "jnepeni". Distanţe imense cu acelaşi peisaj, în drumul nostru spre Tuba City. Puţine informaţii turistice, şi acelea foarte discrete. Deodată, la marginea drumului, un anunţ mare: Dinosaur tracks (urme de dinozauri). În plin deşert, care deja se făcuse roşu (aşa este în zona Sedonei, care nu degeaba se numeşte Red Rock County), erau, într-adevăr, din loc în loc, nişte urme uriaşe, bine întipărite în pămînt. O indiancă Navajo, între două vîrste, ne spune s-o luăm drept ghid, că din asta îşi cîştigă existenţa. Ne povesteşte, la fiecare urmă de dinozaur, cărei specii îi aparţine şi o evidenţiază turnînd apă peste ea. O întrebăm dacă sînt reale, şi se jură că sînt. Ne mirăm că nu se face mai mare tam-tam în jurul lor: ne spune că, în ziua de azi, interesul pentru fosile e scăzut. Apoi ne invită să cumpărăm din ceea ce, peste tot prin ţinut, se numesc Navajo Arts and Crafts: bijuterii, în principal, făcute de indienii din zonă, unele din argint, altele din pietre semipreţioase, altele - asemănătoare zgărzilor împletite din Maramureş. Cumpărăm nişte pietre, pur şi simplu, pe care le observăm apoi, la tot pasul, pe jos, în deşert.

Întreaga zonă Tuba City, gestionată de indienii Navajo, este cam aşa: sărăcăcioasă, cu servicii puţine şi mediocre. Indienii înşişi sînt demni, nu foarte exteriorizaţi, fără să-şi piardă doza de spiritualitate pe care ţinem să le-o atribuim (vezi filmele cu înţeleptul şef de trib...). Atitudinea lor poate fi interpretată ca o consecinţă a istoriei şi a nenumăratelor victorii ale cowboy-lor asupra indienilor din binecunoscutele western-uri.

Toate acestea nu împiedică măreţia în sine a peisajului. Monument Valley, şi mai ales Grand Canyon, deşi tot destul de discret "ambalate", te lasă cu gura căscată. Şi, poate, mai ales pietrele roşii din Sedona, printre care faimoase sînt Belle Rock şi Cathedral Rock, adevărate castele naturale, capabile să impresioneze şi un citadin prin excelenţă. La un moment dat, ieşim din Arizona şi pornim, tot prin deşert, spre o altă Americă: Las Vegas-ul. Dar despre acesta, poate cu altă ocazie.


(Articol preluat din Dilema Veche, septembrie 2007)