Orașul adormit

Martin Vopěnka s-a născut la Praga în 1963, într-o familie cu origini evreiești. În perioada comunistă a studiat matematica, fizica și ingineria nucleară, pentru ca după Revoluția de Catifea să se dedice literaturii. În 1990 și-a înființat propria editură, Práh, iar de atunci încoace a scris douăzeci și opt de romane pentru adulți, copii și adolescenți, dintre care douăzeci și șase au fost traduse până în prezent în treisprezece limbi. Câteva dintre temele pe care le abordează sunt dificultățile oamenilor obișnuiți față în față cu pericolele societății și amenințările care planează asupra comunităților umane și planetei. Din 2003 este președintele Asociației Librarilor și Editorilor din Cehia. De asemenea, scrie poezie, jurnale de călătorie și articole polemice pe teme de actualitate. Locuiește la Praga.
Ce ai face dacă, dintr-odată, mama și tata n-ar mai fi lângă tine să-ți poarte de grijă? E întrebarea care îi frământă pe Kryštof, Ema, Kristýna și Samuel în dimineața când descoperă că părinții lor au căzut într-un somn adânc.

Un fenomen ciudat face ca toți adulții care au avut vreodată copii să doarmă profund. Curând, lumea e cuprinsă de haos: electricitatea se întrerupe, străzile devin periculoase, orașul se umple de personaje bizare care încearcă să profite de situație și, treptat, se instalează anarhia. Lipsiți de ocrotire, cei patru frați trebuie să găsească o cale de a supraviețui. Mai ales când mezinul e răpit, iar ceilalți trei pornesc într-o călătorie prin necunoscut pentru a-l salva.

Cu o atmosferă care amintește de romanele 1984 și Împăratul muștelor, Orașul adormit îmbină distopia, politicul și aventura într-o poveste despre vulnerabilitate și maturizarea forțată atunci când măștile cad și răul se arată sub nenumărate chipuri.

nominalizat la Golden Ribbon (Zlatá Stuha), cel mai important premiu ceh de literatură pentru copii și adolescenți

ecranizat în 2021 în regia lui Dan Svátek

Noaptea, Kryštof rămase mult timp cu privirile ațintite la bolta întunecată de deasupra lui. Fața îi ardea și era umflată. Și i se părea că nu mai vede bine cu ochiul stâng. Îl durea fără încetare - așa de rău, încât nu-și dădea seama unde se află centrul durerii. Dacă i se rupsese într-adevăr vreun os? Dacă avea să-și piardă ochiul? În mod normal, la ora asta s-ar fi întors deja de la doctor, tati l-ar fi dus cu mașina lor mare. Ar fi știut diagnosticul și ar fi știut la ce să se aștepte în continuare.

Începea să înțeleagă că de data aceasta va trebui să se descurce fără toate astea. Era singur.

Stătea nemișcat, iar frații lui dormeau alături de el. Și părinții dormeau, dar altfel. Dormeau cu toții, în timp ce el suferea. Își amintea cum o luaseră la sănătoasa frații lui. Nu, nu-i învinovățea. I-ar fi sfătuit același lucru: să se salveze. Era foarte, foarte îngrijorat, mai ales pentru Samuel. Ce le-ar fi spus părinților când se trezeau, dacă i s-ar fi întâmplat ceva băiețelului? Nu, nu putea să le spună așa ceva.

Compresa rece pe care i-o făcuse Ema se uscase deja și nu-l mai răcorea deloc. Îl durea din ce în ce mai tare. Mai ales pentru că nu înțelegea de ce se întâmplaseră toate astea. Ce rău îi făcuse băiatului de la cisternă?

Ce voiau de la el? O sută de coroane? Bijuteriile mamei? Păi el era încă un copil - abia în primul an de liceu. Avea la pușculiță vreo două mii de coroane. Putea să dea o sută doar pentru o găleată de apă cu care să clătească toaleta? Cum putuseră să fie atât de răi încât să-i ceară una ca asta? Kryštof nu era obișnuit să se gândească la acțiunile altora. De data aceasta însă era nevoit să o facă. S-ar fi purtat la fel cu Samuel dacă s-ar fi dus el după apă? Dacă da, mai bine îl trimiteau pe Samuel la școala aceea. Măcar el să fie în siguranță.

- Au, au, au!

Strigă și se trezi. Cineva i se rostogolise chiar peste față. Sam, bineînțeles. Kryštof îl lovi tare în umăr.
- Samuel! Ce faci?!

Băiețelul se trezi și începu să țipe:
- Au, mă doare! Au!

Ema se trezi și ea și, când își dădu seama ce se întâmplase, se răsti la Kryštof:
- O, Doamne, de ce îl lovești?
- Mi s-a așezat pe față! Știi ce rău mă doare?
- Kryštof, nu e vina lui! Nu-i așa, Sami?

Samuel se întoarse spre fratele său cu o expresie plină de reproș:
- M-ai lovit prea tare. Au!

Era încă întuneric și în curând toată lumea adormi la fel ca mai înainte, așa că nimeni nu auzi zgomotele încăierării care se încinsese afară, în întunericul nopții, nici huruitul lăzilor de gunoi, nici împușcătura de la sfârșit. Urmă alt țipăt, apoi zgomot de cizme grele alergând pe trotuar.

Kryštof, Samuel, Ema și Kristýna nu știau nimic despre asta. Suflețelele lor de copii istoviți rătăceau în acel moment prin tărâmul viselor, unde nu se puteau întâlni decât cu sufletele părinților. Mama zâmbea și glumea chiar prea mult - atât de mult, încât Kristýna îi atrase atenția că trebuie să înceteze, că e ceva serios. Tata, pe de altă parte, era prea calm. "Vedeți voi", spunea el, "în viață trebuie să fii pregătit pentru orice. Se poate întâmpla orice."

Rămaseră închiși în casă două zile. Afară mai întâi plouă, apoi se însenină, iar locurile de joacă abandonate din parcurile înflorite îi ademeneau. Dar după experiența cu cisterna li se părea că lumea de afară era prea periculoasă și prea rea.

Fetele așteptau să apară din nou Vlaďka, să-i povestească tot ce se întâmplase, dar ea nu venea. Vânătaia lui Kryštof deveni violet, apoi galbenă. Din fericire, ochiul nu fusese atins. Samuel căuta ceva dulce, mâncaseră deja toți biscuiții și toată ciocolata. Li se terminase și pâinea, iar când se întrerupsese curentul, se dezghețaseră și găluștele cu prune congelate. În frigider nu mai era nimic în afară de câteva ouă și iaurturi.

Mai aveau o rezervă neatinsă de cartofi, orez, legume și cârnați, iar la prânz gătiră șuncă și cartofi. Cu toate acestea, trebuiau neapărat să încerce să găsească și alte alimente.

Mâncară prânzul fără niciun gust și ieșiră pe balcon ca să joace teatru. Soarele îi încălzea, iar briza umedă de primăvară se juca cu florile abia ieșite din bobocii mărului lor. În mod normal, la această oră ar fi fost la școală sau la grădiniță. Dar dacă cineva i-ar fi întrebat ce zi era, ar fi șovăit între marți și miercuri, ba poate că ar fi spus chiar luni sau joi - timpul fără obligații și fără

părinți era amestecat.

Începură să joace spectacolul de teatru. Samuel era regele, Ema regina, iar Kristýna fiica lor, căreia îi făcea curte un cavaler cu un ochi vinețiu, Kryštof. Samuel își confunda mereu rolul cu al celorlalți, iar aceștia râdeau în hohote.

Până când de la balconul de vizavi se auzi o voce stridentă de femeie rea:
- Plozi blestemați! Credeam că dacă v-au crăpat părinții o să faceți naibii liniște! Că nu mai trebuie să ascultăm hărmălaia asta!

Pentru o clipă, copiii încremeniră, luați prin surprindere de atâta furie. Apoi Kristýna își reveni, îndrăzneață:
- N-aveți decât să nu ascultați dacă nu vă place! spuse ea curajoasă, aproape sfidătoare.

Sursa vocii răutăcioase, o femeie în vârstă de vreo șaizeci de ani (sau cel puțin atât de bătrână părea, din pricina anilor de furie întipăriți pe chip), se ridică în picioare de pe șezlongul din balconul ei plin de flori și îi amenință cu pumnul:
- Las' că vă trece vouă pofta când oți crăpa de foame și de boli!

Și, fără să mai aștepte răspunsul copiilor, se refugie în apartamentul ei.

Kristýna făcu o reverență teatrală și exclamă de parcă ar fi fost pe o scenă adevărată de teatru:
- Ascultați povestea preadreptului rege Samuel, a mincinoasei regine Ema, a preafrumoasei lor fiice Kristýna, a viteazului cavaler Kryštof Ochi-Vânăt și a vrăjitoarei rele din balconul cu flori de vizavi. Ascultați, ascultați!

Seara, din stradă urcă un plâns sfâșietor. Ema îl auzi prima, iar inima I se strânse de frică. Le atrase atenția și celorlalți. Deschiseră fereastra și ascultară. Nu era atât un plânset, cât mai degrabă un bocet sâcâitor de copil.

După un timp, reușiră să deslușească ce spunea: "Mami, nu o lăsa așa! Mami!"
- Acolo! Lângă lada de gunoi! arătă Ema emoționată. E o fetiță și îi este dor de mama ei.
- Să nu rămână acolo singură, spuse îngrijorată Kristýna. Dacă vin băieții ăia răi?
- Atunci să o luăm la noi acasă, sugeră Samuel. Ca să nu mai fie tristă.
- Fetițo, ce s-a întâmplat? Fetițo! strigă Kristýna, aplecându-se pe fereastră atât de mult, încât, dacă părinții ei ar fi văzut-o, ar fi amuțit de spaimă.
- Hei, fetițo! strigară cu toții după un timp.

Dar fetița nu-i auzea sau nu le dădea atenție, deși acum se tânguia mai încet.
- Trebuie să coborâm și s-o ajutăm, sugeră Ema.
- Dar cum vrei s-o ajuți? obiectă Kryštof.
- Eu nu ies afară - e întuneric, spuse temătoare Kristýna.
- Dar e chiar vizavi, Kristýna! zise Ema.
- Adică o să locuiască aici, cu noi? întrebă Samuel.

Se îndepărtară de fereastră și începură să se consulte serios.
- Nu mă deranjează dacă stă aici, numai că nu prea avem de mâncare, spuse Kryštof.
- Măcar să-i dăm drumul pe hol, ca să nu-i facă cineva ceva, sugeră Kristýna.
- Vrei s-o lași în hol și să nu-i dai de mâncat sau de băut? se opuse Ema.
- De băut, poate, da - că tocmai curge apa, interveni Samuel din nou.
- Atunci, să doarmă cu noi până dimineață și apoi o ducem la școală, la Vlaďka, spuse Ema.
- Așa ar fi bine, aprobă Kryštof. Am citit pe internet că, începând de mâine, școlile vor primi toți copiii sub cincisprezece ani. Am putea să rămânem cu toții acolo.
- Eu nu rămân acolo pentru nimic în lume, se împotrivi Kristýna. Nu-mi părăsesc părinții.
- Nici eu nu vreau să merg încă acolo, i se alătură Ema, ceva mai șovăitoare.
- Păi nici eu nu vreau. Ne e bine aici, nu-i așa? dădu din cap Samuel.

Coborâră toți patru. Nu mai fu nevoie să deschidă ușa - era doborâtă la pământ. Nu se putea spune dacă o spărseseră niște vandali sau pompierii, când îi salvaseră pe copii.

Scrutară întunericul cu grijă. Nu era nimeni nicăieri, numai de la tomberoanele de pe partea cealaltă se auzea același scâncet nefericit și totodată furios. La început, încercară să strige, dar după o clipă se răzgândiră, pentru că ar fi putut atrage atenția. Căzură de acord să traverseze împreună - când nu mai trecea aproape nicio mașină. Dar chiar atunci veniră parcă dinadins trei mașini pline cu tineri - probabil beți, pentru că mergeau dintr-o parte în alta, claxonând, iar prin ferestrele deschise se auzea zgomot de petrecere urâtă și de muzică de dans. Copiii rămaseră țintuiți pe marginea drumului, în picioare. Mașinile trecură pe lângă ei și abia ce-i depășiră, când din ultima zbură o sticlă ce ateriză pe asfalt la mică distanță de ei, spărgându-se în mii de cioburi.
- Haideți, să ne întoarcem repede! strigă Ema.

Alergară pe partea cealaltă - direct la tomberoane.

Pe un scaun aruncat la gunoi ședea o fată puțin mai mare decât Ema și Kristýna, dar mai mică decât Kryštof. Fără să mai aștepte, Kristýna o luă de mână:
- Haide. Vino cu noi, repede!

Fata se opri din scâncit - poate cam prea repede.
- Ce este? Ce vreți de la mine?
- Mama ta doarme - ca toți părinții. Toți părinții au adormit, dar nu au murit, încercară să-i explice.

Într-o casă din apropiere se deschise o ușă și cineva ieși afară. Veni spre tomberoane.
- Mai repede, se sperie Kristýna, luându-l pe Sam și fugind cu el înapoi acasă.

Acel cineva era un bărbat de aproximativ treizeci de ani.
- Până dimineață poate sta la mine, sugeră el cu o voce aspră.

Ema se aplecă spre fată:
- Ai de gând să rămâi cu el sau mergi cu noi?

Fata își șterse lacrimile cu mâneca.
- O să-mi ceară să fac sex cu el, răspunse ea dur. Aș prefera să vin la voi.

Ema habar nu avea ce înseamnă să ceri cuiva să facă sex. Kryštof vorbea deseori despre sex cu prietenii lui, dar nici el nu știa ce e.
- Chiar vreți să o luați la voi? întrebă bărbatul. Cum vreți să aveți grijă de ea?

Apoi i se adresă direct fetei:
- Locuiești la scara de alături, nu? Te cheamă Alice, nu-i așa?

Fata tresări - era evident că nu se simțea în largul ei.
- O s-o ducem mâine-dimineață la școală, se grăbi să răspundă Ema. Avem o prietenă acolo, Vlaďka.

Alice se ridică și plecă cu Kryštof și cu Ema. Bărbatul se întoarse indiferent în casă.

Vizavi, Samuel și Kristýna așteptau ghemuiți în holul blocului.
- Cine era omul ăla? Ce voia să vă facă? întrebă neliniștită Kristýna.
- Te rog, Kristýna, nu mai face din țânțar armăsar, spuse Ema - întotdeauna se bucura când avea un avantaj în fața surorii ei. Întâmplarea face că era un om cumsecade.

Pe hol aprinseră lumina, așa că puteau, în sfârșit, să o vadă pe Alice. Nu semăna deloc cu amicele lor. Avea gura puțin strâmbă și nici nu părea foarte prietenoasă. Purta niște adidași rupți, era îmbrăcată cu o fustă murdară și cu un pulover îngrozitor, cam cum poartă oamenii fără adăpost. Și mirosea și destul de urât. Oribil.
- Atunci rămâi la noi acasă peste noapte? Întrebă Ema, aproape sperând că Alice se va răzgândi. Dar fata încuviință.

Urcară scările - se temeau să meargă cu liftul -, își aminteau că tata le spusese cândva să nu ia liftul dacă există pericol de incendiu sau de întrerupere a curentului.
- Chiar locuiești în blocurile de vizavi? Chiar te cheamă Alice? încercă totuși Ema să se împrietenească cu ea.
- Îhî, dădu Alice din cap.
- Părinții tăi dorm în apartamentul vostru? nu se lăsă Ema. Ai rămas fără mâncare?
- Tata m-a alungat.
- Cum așa? interveni Kryštof. Tații dorm.
- Tata m-a alungat, insistă Alice. Dar adăugă și: El bea mult. A adormit numai mami.
- Adică nu au adormit toți tații? întrebă Samuel. Atunci poate că s-a trezit și tati al nostru.
- Poate că da, încuviință entuziasmată Kristýna.
- Sau poate că nu e tatăl tău bun, reflectă Kryštof. Nu-i așa că e tatăl tău vitreg?
- Nu, este tatăl meu. Pur și simplu s-a trezit și m-a alungat. Fața lui Alice se schimonosi de ură. E un cretin.

Toți frații se cutremurară auzind că cineva putea spune ceva atât de urât despre părinții săi. Ajunseseră deja la etajul patru și începeau să aibă mustrări de conștiință că aduc o asemenea fetiță la ei acasă. În sinea lor se întrebau ce ar fi spus părinții despre așa o vizită.
- O lăsăm să doarmă cu noi la etaj? îl întrebă Ema în șoaptă pe Kryštof, care se afla lângă ea.

Spera să spună nu - nu voia să o respingă pe fată din proprie inițiativă -, dar voia să se simtă împăcată cu ea însăși. Însă Kryštof se mulțumi să ridice din umeri. Se întreba doar câtă mâncare mai aveau acasă. Se gândi că îi vor da numai cartofii rămași de la prânz.

Ajunseră în fața ușii apartamentului. O examinară din nou pe Alice din cap până în picioare, cu sentimentul cumplit că săvârșeau o profanare luând-o acasă. Pe de altă parte, părinții le spuneau tot timpul că trebuie să-i ajute pe cei loviți de o nenorocire.