Legăturile artificiale

Nathan Devers este un tânăr scriitor francez, născut în 1997, absolvent de Filosofie, autor de eseuri și romane foarte apreciate de critică și de public și vedetă a unor emisiuni televizate care dezbat teme ale actualității. Romanul Legăturile artificiale a fost pe lista pentru Premiul Goncourt 2022.
Distopie construită pe scheletul prezentului, Legăturile artificiale este un roman tulburător prin acuitatea cu care presează zone sensibile ale hărții noastre mentale. Diferențele de clasă, de educație și de șanse, agresivitatea mocnită care își găsește o supapă și se revarsă pe rețelele sociale online, apatia celor care și-au pierdut speranțele în posibilitatea unor schimbări cu real impact în societate, dragostea, la fel de vulnerabilă în lumea veșnic conectată ca și pe vremea misivelor strecurate de după evantaie... Toate aceste aspecte ale post-modernității noastre se împletesc în povestea unui avatar care cucerește Antilumea, perechea virtuală a planetei, un vast joc online, doar pentru a o pierde apoi.

pentru Anaële de asemenea.

Pentru sufletele întredeschise la farmecul neantului.

Caut altă viață și vise reale,
Un miraj carnal, o mască sigură
Și vedenii care mi-ar deschide ochii.
Vreau o lume care s-o eclipseze pe-a noastră.
Amici sau inamici făr' să ne fi cunoscut,
Vom fi cu toții, acolo, legați altfel.

Trebuie să ștergem prezența lucrurilor,
Să clădim un cosmos mai ușor decât extazul
În care-am naviga printr-o rețea de imagini.
Vom fi curățat genunile omului,
Aste două urgii: tăcere și plictis,
Ritmul speranțelor, hăuri reciproce.

Lumea e grea pentru că există răul.
Totul, la el, schițează o suferință.
E chinuit de-un gol imposibil de-umplut.
Nu cerem nimic, numai un altundeva.
Și ne vom trezi spre zorii care vin
Ornați de-urcușuri deja pregătite.



Duminica la Rungis era o nebunie. De când locuia acolo, Julien făcea tot ce îi stătea în putință ca să se întoarcă acasă cât mai târziu posibil. De dimineață până seara, un aer de singurătate se lăsa peste localitate. Pe străzile pustii, nu se găsea niciun magazin deschis cale de douăzeci de minute. Dacă te aventurai afară, ferestrele birourilor închise arătau că și comuna era la fel de închisă ca ele. Rungis aducea cu un loc abandonat în urma unei catastrofe nucleare. Doar sunetul avioanelor care decolau de pe Orly aminteau de existența lumii. Niște necunoscuți probabil că-și sorbeau sucul de roșii ascultând stewardesa care îi anunța că zboară spre un tărâm disputat între plajă și mare. Claustrați în apartamentele lor, rungisenii așteptau răbdători să apună soarele și să înceapă o nouă săptămână, ca și când ar fi fost de acord să vegeteze, imobili și inerți, la marginea unui mare aeroport. Părea că o regulă nescrisă se instaurase printre ei: duminica, fiecare rămânea mai mult sau mai puțin la el acasă. Nu-i trecea nimănui prin minte să strice această atmosferă de liniște sau de vid, acest parfum de sihăstrie eternă.

Julien locuia la Rungis din 8 februarie. După despărțirea de May, când îl alungase din garsoniera pe care o închiriaseră împreună, încercase, fără mari speranțe, să le ceară ajutorul părinților lui. În zadar, bineînțeles. Aceștia invocară unul dintre acele pretexte pe care le stăpâneau perfect: obloane ce trebuiau vopsite, facturi monumentale din cauza unei probleme la instalații, motorul mașinii ce trebuia schimbat... Cu ei, fiecare perioadă era mereu dificilă. Julien cunoștea prea bine felul lor de a se ascunde după deget, de a se învârti în jurul cozii, de a-și justifica egoismul înnăscut prin mii de absurdități. În plus, în timpul mesei în care le povesti situația în care se afla, atunci când tatăl lui îi explică faptul că, fie și cu toată bunăvoința din lume, nu ar putea să-i plătească nici măcar o parte din chirie, Julien nu avu puterea să-i confrunte. Se mulțumi să le răspundă că îi înțelege. Într-un fel, era sincer: nu mai era la vârsta la care putea să dea vina pe părinți pentru propriile necazuri.

Pe măsură ce vizionările de imobile se înlănțuiau, Julien renunță ușor, ușor la dorința lui de a nu se îndepărta prea mult de strada Littré. În Parisul intra-muros, dosarul^[iii] lui abia dacă îi dădea posibilitatea să închirieze o cămăruță lugubră cu toaleta pe palier. Astfel că se văzu nevoit să accepte adevărul: în calitate de tânăr "artist", nu se putea instala decent în capitala propriei sale țări. În fiecare zi își lărgea și mai mult orizontul de căutare, până ce dădu peste anunțul unei garsoniere subînchiriate în inima comunei Rungis. Așa cum vedea atunci lucrurile, adresa aceasta nu ar fi fost decât provizorie: cel mult o poveste de câteva zile sau o lună, timpul necesar pentru a migra către o suburbie mai puțin îndepărtată, așa cum erau Montrouge sau Issy-les-Moulineaux. Din acest motiv, nici măcar nu se obosi să-și amenajeze locuința temporară. "Locuința temporară", de fapt, nu era exprimarea potrivită. După el, Rungis ar juca rolul unei zone de tranziție. Nu ar fi nimic altceva decât o localitate de așteptare.

Acum, cele zece zile durau de mai mult de trei luni și Julien nu mai visa deloc la perspectiva niciunei mutări. Nu că s-ar fi simțit ca la el acasă în Rungis, nici vorbă. Nimic nu exprima o mai mare indiferență sau monotonie ca această localitate mărginită de o autostradă, de hangare și de un aeroport. Era adevărat că, într-un fel, această suburbie era exact pe măsura lui. Nici prea rurală, nici prea impersonală, Rungis nu era o localitate mică, ci o mare localitate în miniatură. Populată în principal de birouri, comuna avea mai multe aparate de cafea decât locuitori. Rezultă de-aici că întâlneai destul de puțini oameni. Cu toate acestea, totul era gospodăresc, începând cu florile pe care primăria le planta fără preget pentru a maximiza bunăstarea alegătorilor și pentru a obține o etichetă prestigioasă. Din motivul acesta, Rungis era un loc unde nu se petrecea nimic, absolut nimic, dar unde se adulmeca în aerul din jur o mireasmă duioasă și absurdă: aceea a unei aventuri care, necerând decât să se nască, încă își căuta punctul de plecare.

În acea seară, totuși, un început de epopee avea să se schițeze: pentru prima oară după mult timp, Julien urma să aibă un concert într-un bar din arondismentul V, cu ocazia redeschiderii acestuia. Thibault Partene, patronul barului Piano Vache, îi dăduse vestea printr-un SMS victorios: "Hello, pianistul meu drag, mă bucur să te anunț că după doi ani în care am fost închiși, în sfârșit vom putea să ne reluăm seratele de jazz și voie bună! În principiu, vor fi mulți clienți americani. Prin urmare, mă gândeam să le tragem o compilație de melodii din filmele lui Woody Allen, ca în vremurile bune... Crezi că poți pregăti vreo zece bucăți muzicale pentru săptămâna viitoare? Dacă da, e ok 100 euro? Salutare."

Piano Vache era situat în vârful Muntelui Sainte-Geneviève^[iv], puțin mai la vale de Panthéon, pe îngusta stradă Laplace, alee pe care aterizau în fiecare seară roiuri de turiști în căutare de peripeții. Trebuie menționat că după 2011, data la care Midnight in Paris apăruse în cinematograf, atractivitatea turistică a acestui cartier nu se mai oprea din creștere, aproape surclasând cartierul Montmartre sau bulevardul Champs-Élysées. În filmul lui Woody Allen, într-adevăr, eroul masculin, un idealist american jucat de Owen Wilson, se plimbă visător prin arondismentul V. La miezul nopții, în timp ce contempla curtea din fața bisericii Saint-Étienne-du-Mont, are loc un miracol: călătorește în timp și se regăsește în Parisul Anilor nebuni, în compania lui Hemingway, a lui Fitzgerald și chiar a lui Picasso.

De-atunci, curtea în cauză simboliza feeria pariziană. Devenise o oprire inevitabilă pentru oricine vizita Parisul vara. În fiecare seară, zeci de turiști fumau acolo o țigară cu inima plină de adrenalină. Cum miracolul allenian nu se petrecea, făceau câțiva metri în căutarea unui bar romanesc. Spre bucuria lui Thibault Partene, turiștii dădeau năvală în strada Laplace, unde drumul era atât de îngust încât clădirile păreau că se sărută pe deasupra capetelor lor. Nici măcar nu li se stingea țigara că și dădeau peste vitrinele barului Piano Vache, cu ferestrele lui arcuite și lambrechinul lui retro. Cuvintele "Le Piano Vache" erau tipărite deasupra intrării cu caractere vintage. Ornamentații subtile decorau fiecare literă, ceea ce le făcea să pară că dansau și le dădea o înfățișare de note muzicale. Din ce în ce mai uimiți, "burgerii", cum îi numea Thibault Partene câteodată, intrau într-o sală cu lumină difuză și cu pereți acoperiți cu afișe de protest, li se aducea bere și, până la unu noaptea, Parisul era o sărbătoare^[v].

Ca toate magazinele, barurile, cluburile, bistrourile și restaurantele, deci ca aproape întreaga economie mondială, Piano Vache avusese foarte mult de suferit de pe urma crizei sanitare. De la o carantină la alta, de la o ieșire din carantină la alta, de la interdicția de a ieși serile la masca obligatorie, de la certificat la o mie de alte protocoale, totul pe fondul unei absențe prelungite a turiștilor, Thibault Partene ajunsese la sapă de lemn. Barul rămăsese închis timp de aproape doi ani și se ajunsese chiar până la cedarea licenței unui nou proprietar. În mesajele pe care i le trimise lui Julien între 2020 și 2022, alterna între două crize opuse, dar nu contradictorii: se lua când de "javrele din guvern", când, în perioadele de epuizare extremă sau de resemnare, de virusul în sine: "tâmpenia asta de corona", "nenorocitul ăsta de virus care ne distruge viața", "***** asta de boală care a stricat tot". Niciodată în timpul crizelor sale nu îi reproșă epidemiei că omorâse oameni. Părea că îi poartă pică mai mult pentru că îi ruinase barul.

Cu toate acestea, pe 15 mai 2022, optimismul era în floare. Intrând în sala deja pe trei sferturi plină, Julien constată că nu se schimbase prea mult, se dovedea a fi doar mult mai curată ca înainte. Graffitiurile și posterele cu Che Guevara continuau să decoreze pereții la adăpostul grinzilor aflate la vedere, însă lumina era mai vie, iar mesele străluceau ca și când patina lor de mizerie și urmele de alcool se evaporaseră. În timp ce Julien își deschidea partiturile, reperă doi, trei spectatori pe care privirea lui avea să-i fixeze de-a lungul serii pentru a lua pulsul publicului la intervale regulate. Era mai întâi o masă de americance care râdeau ostentativ și își făceau story-uri pe telefoane. Mai în spate, un pensionar golea o halbă de bere, cu obrajii ciupiți de vărsat de vânt și cu ochii în gol. În sfârșit, într-un colț, în celălalt capăt al sălii, un cuplu își aștepta comanda. Bărbatul purta pantaloni albi și era încălțat în teniși. Era foarte bronzat, se străduia să stea drept și își aranja părul la fiecare zece secunde. Când prietena lui întorcea capul, îi privea profilul din colțul ochiului, se apleca timid spre ea, înaintând câțiva centimetri. În mod evident ezita să-i pună mâna pe umăr. În ceea ce o privește pe fată, ea își petrecea timpul potrivindu-și masca. Era felul ei de a-și reface machiajul.
- Ladies and gentlemen, welcome to the Piano Va-a-che!^[vi]

Partene improviză câteva fraze în engleză, marcându-și discursul cu cuvinte-cheie: invocă de trei ori "Frenchy style"^[vii] și "Parisian way of life"^[viii]. Julien, care îl asculta neatent, se întreba dacă există un "Parisian way de a lua RER-ul^[ix] pentru a câștiga 100 de euro într-un bar kitsch". Thibault continuă să vorbească despre tema serii și îi făcu cu ochiul lui Julien: era semnalul pentru a începe să cânte.

În momentul în care își puse degetele peste claviatură, Julien se simți imediat cuprins de o amețeală la vederea mâinilor lui. Se aflau acolo, întinse și rigide ca niște vechi turbine, încărcate cu toate stângăciile de care erau capabile. Și dacă motorul nu se aprindea? Și dacă mașinăria se dovedea a fi ruginită? Îi era frică mai ales de inelarul lui: spre deosebire de degetul mare sau de arătător, "degetul iubirii" nu era dotat cu o forță interioară. Agățat de degetul mijlociu ca o cireașă de părtașa ei, blocat în articulația lui, nu are puterea de a se ridica singur, de a-și lua elan pentru a lovi clapa în plin. Din lipsă de antrenament, chestia aceasta se transformă din deget în creangă de copac mort. Și el, în afară de meditații, de cât timp nu mai cântase la un pian adevărat, în fața unui public adevărat? De ce nu și-ar fi pierdut îndemânarea? Julien încercă să alunge acest gând, însă era prea târziu: sindromul impostorului se întorcea. Tâmplele îi zbârnâiau deja. Ca un metronom dereglat, inima i-o luă la goană. S-a terminat, se auzi gândind, căci știa sigur: își pierdea puterile de îndată ce se temea că le pierduse.

"Take the A-Train"^[x] nu durează niciodată mai mult de două sau trei minute, indiferent de tempo. Julien cunoștea bucata asta pe de rost. La început, degetele execută un tril, fluieră ca o locomotivă și se cațără spre diezi: trenul se pune în mișcare. Încet, mâna stângă se activează. Nonșalantă, se rostogolește pe partea stângă a claviaturii, escaladează printre clape și se prăbușește brusc. Din coborârile și urcările ei emană o frază îngroșată și plină de sânge-rece. Se distinge linia melodică joasă care va reapărea până la sfârșitul bucății muzicale ca o mișcare de bielă. De partea cealaltă, mâna dreaptă se bâțâie de colo colo.

Pentru ea, pianul nu este altceva decât o imensă trambulină. Ea face echilibristică pe claviatură cu viteza unui păianjen săritor și cade în picioare evitând să producă note false. Între două note pe portativ, își ia răgaz pentru a face spectacol, pentru a se legăna în aer, pentru a dansa în locul notelor. Dacă s-a realizat conexiunea, pianistul uită de degetele lui și zâmbește cu ochii ațintiți spre public. A urcat în Trenul A împreună cu spectatorii, se lasă dus în vagonul de jazz, care merge cu viteză, sunetele se balansează, muzica oscilează și clienții țopăie.

Numai că Julien nu reușea să alunge această obsesie sumbră și agasantă: ar trebui ca Trenul A să deraieze? Încă de la început, degetele lui alunecară pe clapa greșită și ratară o notă. Nimeni nu își dădu seama, însă această greșeală îl stresa, stresul îl făcea să transpire și transpirația îl tulbura încă și mai tare: Julien ezita să se întrerupă pentru a lua totul de la capăt. Însă un instinct de supraviețuire îl făcea să continue ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu îi folosi la nimic. În vreme ce agonia se prelungea, își privea degetele cu impresia că, precum niște schiori lamentabili în mijlocul unei pârtii, aveau să-și rupă gâtul între bemoli și diezi. Când americanii începură să chicotească, se umplu paharul. Din acel moment începu să i se pară că locomotiva dădea totul la o parte, că se transforma într-o mașină scăpată de sub control: că, lovind obstacole în dezordine, își dădea duhul sub privirea severă a lui Partene și a lui Che Guevara.

Clienții avură reflexul de a aplauda oricum, cu excepția pensionarului care oftă în spatele ochelarilor ca un semn misterios. Cât despre americance, păreau mulțumite de story-urile pe care le făceau. Numai cuplul de timizi părea că ignoră acest fiasco. Bărbatul bronzat cu pantalonii albi era prea ocupat cu inițierea unei apropieri. Ca pionii într-o partidă de șah, mâinile lui se apropiau cu pași mărunți de brațul prietenei. Aceasta nu reacționa. Nu era încă vremea.

Julien dădu pe gât trei guri de bere și își veni în simțiri. Pentru a-i ieși "Rhapsody in Blue"^[xi], trebuia să închidă ochii și să-și imagineze genericul de la Manhattan: zorii care se ivesc în alb și negru peste zgârie-nori geometrici. Într-un cadru cu fațade metalice și lumini arzătoare, pietonii ies din case pentru a merge la serviciu. Trag de timp grăbindu-se totodată, se îngrămădesc în fața vitrinelor, în taxiuri, la intrările în clădiri. Pare că fiecare dintre ei duce cu sine mici intrigi: povești de dragoste sau întâlniri secrete. Cu toții aleargă spre aventurile lor în vreme ce soarele se joacă de-a v-ați ascunselea printre turnuri. La colțul unei străzi, o clădire îl înghite ca un nor, e noapte în miezul zilei. Iată-l reapărând, încă și mai luminos, săgetând cu razele pe deasupra unui ocean de ulmi: Central Park face o baie de soare. Apoi ritmul se iuțește, muzica se înlănțuie și siluetele defilează. Melodia se stinge și se face deja noapte.

Și-acum, îl făcuse praf pe Gershwin? Reacțiile publicului erau contradictorii. Pe de-o parte, americancele plătiră nota și plecară. Să fie din cauză că făcuse din Manhattan un film insipid și din New York un Phenian? De cealaltă parte, bătrânul domn cu ochii goi dădea din umeri. Cât despre porumbeii blocați în colț, le era în continuare teamă să finalizeze. Nimic concret, în concluzie. Din bucată muzicală în bucată muzicală, Julien se cufundă întreaga seară în calvarul îndoielilor și partiturilor lui. Pe pupitrul lui, berile gratuite se adunau ca niște medicamente. Trecu prin tot repertoriul Woody Allen, de la Annie Hall la Zilele radioului, de la Sidney Bechet la Isham Jones, de la Viața lui Harry la Carmen Lombardo. Orele se scurgeau, barul se golea ușor, ușor pe ritmurile de jazz și Julien se simțea din ce în ce mai vinovat de fiecare dată când un client cerea nota.