Lumina care lipsea

Nino Haratischwili, născută în 1983 la Tbilisi, este un nume consacrat în literatura, dramaturgia și regia de teatru europeană. Primul său roman, Juja (2010), a fost distins cu premiul pentru debut Buddenbrooks Lübeck. Au urmat numeroase alte distincții, printre care Premiul pentru Literatură Anna Seghers, Premiul Bertolt Brecht și Premiul Comemorativ Schiller, iar romanul Die Katze und der General a fost inclus pe lista scurtă pentru Premiul German de Carte din 2019. A opta viață (pentru Brilka), o adevărată saga de familie, tradusă în 25 de limbi (și apărută și ea la Editura Trei), a devenit bestseller mondial și este în curs de ecranizare. Drepturile pentru noul ei roman, Lumina care lipsea, au fost vândute în 15 țări, încă dinainte de apariția cărții. Autoarea trăiește la Berlin.
După îndelung așteptata independență de uriașul pe cale de a se nărui, tânărul stat georgian se cufundă în haos. La sfârșitul anilor 1980, între pereții igrasioși și balcoanele de lemn fermecate ale cartierelor vechi din Tbilisi, se întâlnesc patru fete: Dina cea lacomă de libertate, Ira cea inteligentă și nesociabilă, Nene cea romantică, nepoata celui mai influent interlop din oraș, și Keto cea sensibilă.

Prietenia lor sfidează orice: prima mare iubire, căreia îi este îngăduit să înflorească doar în umbră, violența care izbucnește pe străzi, penele de curent, heroina care inundă țara și fisurile unei democrații recente. Dar, în cele din urmă, o trădare de neiertat și o moarte tragică le despart. Abia în 2019, cu ocazia unei mari retrospective cu fotografiile prietenei lor dispărute, ajung să se reîntâlnească. Expoziția le înfățișează propria poveste, care este totodată povestea țării lor, obligându-le să ridice vălul ce acoperă trecutul, iar iertarea pare posibilă.

"Extraordinară! Uluitoare în primul rând datorită dimensiunilor impresionante: peste 500 de pagini, o duzină de personaje, o frescă umană cuprinzând mai bine de treizeci de ani. Un roman fascinant, amintind deopotrivă de literatura rusă prin ardoarea existențială și de cea germană prin profunzimea psihologică. O carte impunătoare despre revoltă, despre încercarea și ispita de a trăi." (Le Figaro)

"Rețineți acest nume: Nino Haratischwili. O povestitoare excepțională. Lumina care lipsea este un roman care-l devorează pe cititor chiar în timp ce acesta devorează romanul. Haratischwili izbutește să îmbine euforia intimității cu brutalitatea politicii. Și o face cu măiestrie. Fără să sufoce niciun moment căldura speranței personajelor." (Le Monde)

"Lumina care lipsea prezintă un vârtej de personaje secundare care te trimit cu gândul la atmosfera vrăjită a romanelor lui Orhan Pamuk. Dar Elena Ferrante este cea care, înaintea tuturor, pare să-i sufle lui Nino Haratischwili la ureche în timp ce aceasta relatează viețile zbuciumate ale unor noi prietene geniale." (Le Nouvel Obs)


În aceeași vară, cu puțin înainte de sfârșitul vacanței, locatarii din curtea noastră s-au înmulțit. Ira și familia ei s-au mutat la etajul întâi, iar Ira a venit la noi în clasă.

Tatăl Irei era medic la Spitalul Municipal nr. 9, un anestezist reputat și un grădinar pasionat, care-și petrecea tot timpul liber la dacea^[i] lui din Kojori, unde-și oblojea plantele de parcă ele ar fi fost adevărații lui pacienți. Aveai sentimentul că e scârbit de oraș, deși acolo își petrecuse toată viața și cu drag ar fi renunțat la profesie și s-ar fi mutat la țară, dacă soția lui întreprinzătoare, matriarha familiei, l-ar fi lăsat. De dragul ei îndura viața la oraș și număra zilele până la sfârșitul de săptămână, când se refugia în natură. Atunci se urca în mașina lui albastră și pleca înspre colinele verzi, unde-l așteptau cei șase sau șapte câini, de care se ocupa în absența lui un vecin.

Era un bărbat tăcut, pe care, când se întâmpla să fie acasă, îl vedeai doar așezat în fotoliul lui, în fața televizorului, cu o pătură în carouri, sau stând pe balconul de lemn, unde schimba ghivecele florilor. Când mi-a fost îngăduit s-o însoțesc pe Ira o dată la dacea lor și să petrec un sfârșit de săptămână cu tatăl și fiica, m-a surprins cât de agil și vioi părea domnul Tamas - cum îi zicea lumea. De parcă natura ar fi făcut un alt om din el.

Era un mare mister pentru toată curtea cum o cunoscuse domnul Tamas pe nevasta lui - și, mai ales, cum se îndrăgostise de ea. Rareori mi-a fost dat să văd un cuplu mai diferit. Mama Irei, Ghiuli, era exact opusul soțului ei. Cu o dispoziție pragmatică și permanent axată pe propriul folos, de parcă viața ar fi fost total inutilă dacă nu reușeai să-i smulgi tot timpul nu știu ce avantaje. Lucra la cadastru și toată ziua era călare pe telefon. Fie încerca să convingă pe cineva de ceva, fie încerca să-l facă să se răzgândească. Și nu i-a trebuit mult până s-o urască sau cel puțin să se teamă de ea tot cartierul, de cum a convins-o, încă din primele săptămâni după ce se mutaseră, pe bătrâna Țițo - trecând peste mai sus-amintitul statut de intangibilă, datorat morții fiului ei - să treacă pe numele lor o cameră, la un preț modic, ceea ce Țițo a făcut fără să comenteze prea mult, încântată de ideea de a-și putea împlini în sfârșit marele vis de a călători la Leningrad, pentru a vizita Ermitajul. Când s-a întors Țițo, Ghiuli ridicase deja niște pereți, își mărise bucătăria și-i blocase lui Țițo accesul la locuință din casa scării, astfel încât bătrânei Țițo nu i-a mai rămas altceva de făcut decât să intre de-acum înainte din curte și să folosească scara rablagită de lemn, în spirală - o provocare pentru o doamnă în vârstă, cu probleme la șolduri. În cel mai scurt timp a pierdut și simpatia familiei Tatișvili, amenințând că-l dă în judecată pe Davit, dacă nu-și obligă imediat iedera să-și schimbe direcția de creștere, altminteri îi va năpădi ferestrele și-i va lua toată lumina soarelui.

Ghiuli era permanent agitată și pe fugă, iar pe cei care nu reușeau să țină pasul cu ea îi pedepsea cu un dispreț fățiș. Doar pentru bărbatul ei părea să facă o excepție. Pe Tamas, care se târa în permanență apatic, în papuci de casă din piele, îl lăsa în pace, nu-l admonesta, cum făcea cu alții, nu-l certa și nu-i cerea nimic, de parcă ar fi priceput de mult că nu s-ar schimba nimic și s-ar fi resemnat cu soarta ei. Când îi vedeai pe cei doi soți așezați la masă sau ieșind împreună din curte (lucru extrem de rar, fiindcă Ghiuli ura viața la țară, în special câinii, și nu-și însoțea niciodată bărbatul la Kojori), te întrebai ce-i lega pe acești oameni atât de diferiți. Discuțiile lor depășeau rareori sfera banalităților de zi cu zi, nu prea spuneau nimic ce nu avea de-a face cu cumpărăturile din piață, vremea sau programul de la televizor. Musafiri aveau rareori, părea că Ghiuli îi scosese de mult din cap bărbatului ei să aducă în casă colegi sau prieteni. Oricum nu suporta zarva oamenilor beți și cântările în gura mare, iar vecinii care petreceau până noaptea târziu nu erau scutiți de amenințările și boscorodelile ei. "Ești doar invidioasă, vacă proastă, tacă-ți fleanca și lasă-i pe alții să se bucure de ce n-ai tu parte. Și poate s-o îndura careva și de tine și te-o invita vreodată la el!" am auzit-o într-o noapte pe Nani, bișnițăreasa, strigând din celălalt capăt al curții. Dar și fraze de genul: "Să te bage la nebuni, căpiato, du-te odată la psihiatru, acritură bătrână!" zburau uneori în direcția etajului întâi, cu construcția sa ciudată, care întrerupea strada aerisită și alcătuia un soi de corp străin în curte, fiind singura construcție de beton în ansamblul altminteri din lemn, alcătuit din balcoane și galerii.

Preț de o clipă, timpul se pluralizează, am sentimentul că halucinez, o văd pe Ira, femeia aceasta de oțel, sigură de sine, care mă ia sub aripa ei și mă conduce înapoi în sală, și în același timp o revăd pe fetița care a fost odinioară. Cu mișcările ei lente și prudente, mereu grijulie să nu atragă prea multă atenție asupra sa, merge gânditoare în fața mea, ușor stângace, cu genunchii ei osoși, în ciorapii albi, întotdeauna impecabil ridicați. Poartă ochelari supradimensionați, care o fac să pară foarte matură, și părul pieptănat într-un mod dureros peste cap, care dă chipului ei o expresie suferindă. Tenul măsliniu, moștenirea mamei sale severe, e la fel ca demult, dar caut în zadar urme ale timidității de odinioară.
- Uite, asta-i fata cea nouă de la etajul întâi. E drăguță, ce zici, Bukașka? a strigat babuda unu când am intrat în curte, la care i-am dat un ghiont, fiindcă nu voiam în niciun caz ca fata cea nouă să audă numele ăsta de alint caraghios, pe care-l uram.

Ira stătea în curte și se uita după ceva, de parcă ar fi pierdut un obiect. M-am prefăcut că nu mă interesează în mod deosebit și am trecut agale pe lângă ea. Dar ea a ridicat ochii la mine, m-a fixat cu privirea ei serioasă din dosul lentilelor groase și a trecut apoi cu pași tăcuți pe lângă mine, obișnuită să nu fie băgată în seamă. Ceva din mersul ei m-a întristat și a trebuit să mă gândesc la Dina și la cât de radical se deosebeau aceste două nou-venite din curtea noastră. Una, mereu obișnuită să învingă și să-și modeleze universul după dorințele ei, cealaltă, parcă închistată în propriul cosmos, în care mirosea a singurătate.


În următoarele zile, înainte să înceapă școala, pe când curtea se umplea iarăși treptat cu copii, întorși toți din vacanța de vară în arșița prăfoasă de august din Tbilisi, n-am mai dat ochii cu ea. O singură dată am zărit-o stând la fereastră, în bucătăria ei, și observând vânzoleala veselă din curte. A fost o priveliște oarecum apăsătoare, părea așa de serioasă, de parcă ar fi stăruit, de parcă ar fi așteptat ceva, un semn de la cineva, poate spera să fie chemată jos, să se alăture și ea vânzolelii gălăgioase, dar n-am îndrăznit, fiindcă așa cum stătea, cu brațele încrucișate, avea un aer de refuz.

N-aș ști să zic de ce am fost așa de surprinsă când a intrat la noi în clasă în prima zi de școală. Învățătoarea a condus-o de mână, ca pe un copil mic, urmată de hăhăielile și comentariile noastre usturătoare. Ne-a fost prezentată drept Irine Șordania. Părinții se mutaseră dintr-un alt cartier și noi trebuia să facem bine să ne străduim s-o primim pe Irine în comunitatea clasei noastre și să-i urăm bun-venit. Dar ceva mă făcea să bănuiesc că, în cazul lui Irine, lucrurile se vor desfășura altfel decât în cazul Dinei Pirveli, care atrăgea asupra sa, ca o floare extrem de rară, atenția tuturor colegilor de clasă. Irine nu părea genul de care să te apropii spontan. Am fost și eu, inițial, rezervată. Pe de-o parte, eram așa de absorbită de noua mea prietenie, încât nu prea mai era loc de o a doua, pe de altă parte, ceva din felul de a fi al lui Irine, care-și zicea Ira, mă făcea să păstrez distanța. Care a crescut cu atât mai mult în următoarele săptămâni, cu cât a devenit clar că Irine îi întrecea pe toți, ca o rachetă, cu rezultatele ei școlare - până și pe Ana Tatișvili - și curând a urcat pe tronul de fruntașă a clasei. Era impresionant de bună la mai toate materiile, seriozitatea ei părea oarecum deplasată pentru vârsta sa, ceea ce a trezit, desigur, invidia elevelor exemplare și chiar și a celor care încă aspirau la această poziție, făcând din ea concurenta lor. Ce aprindea spiritele cel mai mult era faptul că, spre deosebire de eleva exemplară Ana Tatișvili, ea nu depunea aproape niciun efort. Nu prea lua cuvântul fără să fie poftită, nu prea ridica mâna de bunăvoie, dar, ori de câte ori o întrebau profesorii ceva, răspunsurile corecte ieșeau din ea ca din pușcă. Toți eram paf. Ce era cu fata asta? Tocea fără întrerupere în cămăruța ei ori chiar se lipea știința de ea fără prea mare efort? Nici nu părea să aibă nevoie să lege prietenii. Abia mult mai târziu am priceput că, pur și simplu, nu cunoștea altă viață; întotdeauna fusese o solitară și regretase amarnic situațiile în care își adunase tot curajul și-i abordase pe alții de vârsta ei. O vedeai mereu urcând strada Engels cu ghiozdanul burdușit și cotind pe strada noastră. Apoi dispărea în casa scării și reapărea după câteva ceasuri, pentru a se duce cu același ghiozdan la nu știu ce curs. Mai târziu am aflat de la babudele mele foarte impresionate că nu era doar membră a Clubului de dezbateri de la Palatul pionierilor, ci și campioană de tineret pe țară la șah. De fapt, o vedeai doar cum intră și iese, cu aceeași mină concentrată, de parcă n-ar percepe nimic în afara propriei persoane.

Ira era, în fond, o fată care-și dorea cel mai mult pe lume să fie iubită. Învăța fiindcă-i venea ușor și fiindcă spera la recunoaștere prin asta, era rezervată fiindcă ea credea că astfel nu deranjează pe nimeni, era ascultătoare fiindcă ea credea că astfel nu va atrage atenția într-un sens negativ. Și de fiecare dată era nedumerită când constata că obținea opusul cu purtarea ei, că provoca și mai multă respingere. Atunci nu mai înțelegea lumea, se retrăgea și încerca să se convingă că nu are nevoie de o lume care-i întoarce astfel spatele. Purtarea ei mereu corectă îi provoca pe toți cei din jurul ei și nici eu nu făceam excepție; dacă o observai îndeajuns de multă vreme, vrând-nevrând îți venea să faci ceva necuviincios în prezența ei, imediat simțeai dorința să comiți ceva interzis, să spui o tâmpenie. Era ca o lege a firii, dar care intra în vigoare numai când te aflai în preajma Irei. Uneori îmi părea rău, mă miram de mine însămi când o stropeam cu un pistol de apă în pauza mică sau mă întrebam de ce am sărit pe fereastra parterului înalt, pe când stătea Ira în fața ei, de mi-am julit ambii genunchi, sau de ce-i lipeam gume de mestecat sub bancă, dar nu mă puteam abține. Corectitudinea ei mă determina să fac veșnic ceva incorect. Dar și asta, ca toate celelalte, s-a schimbat odată cu Dina.

Când mă gândesc la povestea cu jurnalul, mi se schimbă instantaneu dispoziția și se așterne asupra mea ceva plumburiu. Ce mi-ar plăcea s-o întreb pe fata care era ea odinioară dacă-i place de femeia de acum, aflată lângă mine, dar îmi plec privirea și evoc amintirea Anei Tatișvili, cea mai frumoasă fată din clasă, fosta fruntașă a clasei, pentru care Ira a fost din prima zi ca un ghimpe în ochi. (Nu, nu mă voi gândi la Ofelia, la urmele lăsate de ea...) Ana era obișnuită să fie admirată de toți, părea născută pentru această maiestuozitate și orice-i primejduia maiestuozitatea era combătut cu o tactică perfidă. Da, era obișnuită să fie mereu aplaudată și alintată, să se scalde într-o mare de laude: pentru frumusețea ei, pentru purtarea ei exemplară, pentru notele ei bune. Îi plăcea să fie o regină și oricine era admis în preajma ei putea să se considere fericit. Încă de la o vârstă la care băieții își exprimă afecțiunea doar prin înghionteli, tachinări și îmbrânceli, ea primea flori de ziua femeii, iar de ziua ei găsea mici cadouri anonime în fața ușii de la intrarea în casă. Nu înfățișarea, ci inteligența Irei a trezit imediat rivalitatea Anei. În afară de asta, Ana trebuia să depună niște eforturi enorme pentru rezultatele ei, lua meditații și tocea întruna, în vreme ce Irei parcă-i pica știința în poală. Ana nu putea să tolereze una ca asta. Și-a pus suita, formată din două fete supuse ei ca niște sclave, cărora noi le ziceam pe la spate "slujnicele", să afle care sunt slăbiciunile Irei. O spionau, îi căutau compania pentru a intra în vorbă cu ea și curând au găsit: au descoperit că Ira scria periodic într-un carnet burdușit, tocit și au presupus că era jurnalul ei. Așa că au pândit prima ocazie să i-l șterpelească. Odată, când Ira a trebuit să meargă la toaletă în timpul orei și și-a lăsat ghiozdanul deschis, grețos de devotata Eka a furat carnetul gros și i l-a dat "șefei" ei. N-a durat mult și jurnalul se plimba din mână-n mână, toată curtea citea din el, se râdea și se zbiera. Când Ira a descoperit îngrozită furtul, a încercat să-i smulgă Anei jurnalul, dar și-a dat seama că astfel devine și mai ridicolă. Ira era foarte neîndemânatică, de parcă toate talentele ei s-ar fi concentrat la nivelul capacităților intelectuale. În încăierarea pe carnet, a fost trântită pe jos și, răvășită de plâns, a trebuit să plece acasă trimisă de profesori și însoțită de râsetele batjocoritoare ale întregii clase.

Mie mi-a fost rușine că n-o ajutasem și, în sinea mea, o uram pe Ana, dar eram neputincioasă în fața ei; Ana avea de mult întreaga clasă de partea ei. Sub pretextul că sunt și eu de partea Anei, m-am strecurat pe lângă Eka și am rugat-o să mă lase să arunc o privire în jurnal după ore. Ce am văzut m-a lăsat mută de surpriză. În toate gospodăriile socialiste era atârnat pe perete unul dintre calendarele acelea din care rupi zilnic o pagină. Uneori erau scurte biografii ale unor personalități-far ale socialismului, născute sau moarte în ziua respectivă, alteori erau anecdote sau rețete pentru gospodine exemplare. Paginile astea rupte din calendar erau lipite în carnetul Irei, toate acoperite cu un scris mărunt, foarte matur. De ziua lui Gagarin scria: "Dormit prost, Iago iar are probleme cu stomacul, sper să nu fie nevoie să-l eutanasieze, tata bombăne din cauza unor pacienți căpoși, pe mama iar n-o interesează". Pe 1 mai notase: "În curând mutarea. Cartier nou. Locuință nouă. Școală nouă. Oricum nu se schimbă nimic". Și tot așa, tot anul. Ceva din conștiinciozitatea cu care rupsese paginile și le lipise în carnet, ceva din scrisul ei serios era nespus de deprimant și m-am simțit imediat mizerabil, iar râsetele și hlizelile Anei Tatișvili și ale slujnicelor ei au căpătat un iz deosebit de scârbos. Comentariile acestea aparțineau unei fete singure, care n-avea pe nimeni, care nu înțelegea de ce o trata lumea cu răceală și de ce i se jucase această festă plină de cruzime. Rareori erau însemnări mai îmbucurătoare și, când erau, de obicei aveau de-a face cu partide de șah și turnee câștigate. Mai atrăgea atenția și faptul că nu prea scria despre altcineva, poate doar despre părinți sau despre câinii tatălui ei.

M-am simțit tare prost. În scurtul drum spre casă, Dina se prostea iar, dănțuia în fața mea și voia neapărat să-mi arate mai târziu cum se face un tort. Dar, cu toată bucuria mea anticipată, nu mă puteam desprinde de sentimentul care mă copleșise la lectura carnetului. Mă simțeam ca o ratată. Mă gândeam întruna la fata serioasă, tristă, cu sprâncenele dese și privire inteligentă, la cum se simțea ea probabil în acest moment, când proasta de Tatișvili și suita ei făceau tuturor cunoscute gândurile ei cele mai intime.