Suferinţa exilului a fost pentru mine o şcoală extraordinară

Radu Mihăileanu a primit de curând la Paris, din partea ministrului francez al Culturii, distincţia de Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor
Între 18 şi 21 octombrie 2007 a prezidat la Dijon întâlnirea Societăţii Autorilor, Realizatorilor şi Producătorilor, organ reprezentativ pentru cinematografia ţărilor Uniunii Europene
Deşi trăieşte în Franţa de mai multă vreme (a părăsit România în 1980), Radu Mihăileanu vrea să filmeze pentru următorul lungmetraj, o comedie, şi în ţara natală.

Iulia Blaga: Vă bucură premiile sau faptul că ştiţi că oamenii merg să vă vadă filmele?
Radu Mihăileanu: Nu pot spune că premiile mă lasă indiferent, mai ales o medalie ca aceasta: Chevalier dans l'ordre des Arts et des Lettres, înmânată de ministrul francez al Culturii. Eu, micuţul român care visa să ajungă într-o zi în ţara Drepturilor Omului, a Culturii, a Gustului, eu - care vorbeam destul de prost limba lui Molière - să primesc o medalie din partea ministerului înfiinţat de André Malraux? André Malraux a fost cunoştinţa tatălui meu, care i-a tradus în româneşte toate cărţile. Malraux a fost poate determinant pentru viitoarea mea francofonie. Sunt în acelaşi timp conştient că premiile, chiar dacă ne ajută să ne finanţăm mai uşor filmele, nu sunt o garanţie că următorul film va fi bun. Pe mine chiar mă sperie ideea, mi-e frică să nu mă gândesc că am căpătat o calitate. În ziua în care voi gândi ca "ştiu", voi fi pierdut. Mă bucură enorm de mult ideea că oamenii merg să-mi vadă filmele, că pot întreţine un fel de dialog cu ei. De multe ori filmele mele sunt un paşaport al timidului. După proiecţii, îndrăznesc să-i rog pe unii oameni să-mi povestească momente din viaţa lor. Momentele acestea sunt excepţionale, mă îmbogăţesc. De multe ori sunt sursă de scenarii.

I.B.: Sunteţi într-un moment fast. Săptămâna trecută aţi prezidat la Dijon Întâlnirile Cinematografice ale ARP. Vă încântă faptul că numele dumneavoastră e legat de noul val din cinematografia română? Ce a presupus preşedinţia dumneavoastră?
R.M.: Momentul prielnic nu mi se datorează numai mie. Se datorează multor regizori români de mare calitate - Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Cristi Puiu, Cătălin Mitulescu, Tudor Giurgiu, se datorează producătorilor Dan Burlac, Vlad Păunescu, Ada Solomon şi alţii. Aş vrea ca numele meu să fie legat de cel al noului val, dar din păcate sunt mai bătrân şi nu pot să uzurpez această calitate. Întâlnirile de la Dijon, pe care le-am prezidat, sunt foarte importante: aici s-a discutat cadrul juridic şi financiar al cinematografiei europene din următorii ani. Am fost foarte onoraţi anul acesta de prezenţa lui Corneliu Porumboiu şi a lui Dan Burlac.

I.B.: La ce lucraţi acum? Sunteţi în preproducţie cu un nou film?
R.M.: Lucrez la o comedie. Mă întorc la o veche dragoste, umorul. Se va numi Concertul, dar e prea devreme să vorbim de subiect.

I.B.: Nu sunteţi tentat să faceţi un film din nou în România?
R.M.: Concertul se va filma cam 60% în România, o săptămână la Moscova şi restul la Paris.

I.B.: Filmele dumneavoastră vorbesc despre devenire, transformare, evoluţie. În ce măsură credeţi că acest lucru e legat de locul unde trăim? Cum ne influenţează locul? Putem evolua şi pe un tărâm sterp?
R.M.: Nu cred că există "tărâm sterp". Orice loc din lume are bogăţia lui. Locul, oamenii care ne înconjoară influenţează mai mult ca sigur identitatea noastră complexă. Omul, cred, este un receptacul de unde (frecvenţe). Este traversat neîncetat de ele. Unele îl influenţează, altele nu. Depinde şi de unde, şi de calitatea receptaculului. Din fericire, identitatea noastră este într-o evoluţie permanentă. Mi se pare că totul în viaţă este într-o perpetuă mişcare.

I.B.: Când vă visaţi casa, ce casă visaţi? Casa copilăriei din Bucureşti?
R.M.: Singura "casă" pe care o visez sunt copiii mei. În schimb, sunt nostalgic. De multe ori îmi dau seama că încerc să regăsesc Vălenii de Munte de pe vremea copilăriei mele, când era un sătuc. Caut mirosul fânului, mirosul Teleajenului, timpul care se scurgea lent, liniştea, prietenia mea cu ţiganii care locuiau în şatra de la marginea satului. Mă simt "acasă" în multe locuri din lume, mai ales în sătucuri din Africa. Nu ştiu de ce. Natura este rege şi oamenii au rămas destul de simpli, nu sunt prea "poluaţi".

I.B.: Care sunt cele mai frumoase amintiri pe care le aveţi din România? Ce amintiri urâte aţi vrea să ştergeţi cu buretele?
R.M.: Amintirile bune din România sunt teatrul şi prietenii mei. Prietenii m-au ajutat enorm, ani de-a rândul, chiar dacă nu ştiau. Când eram singur la Paris, cu probleme multe, ştiam ca acolo, departe, aveam o bogăţie pe care mulţi ar fi fost geloşi. Şi ştiam că nu aveam voie să mă prăbuşesc; ei aveau încredere în mine. Amintirile urâte sunt: frica, laşitatea (şi a mea), moartea lui Babu Ursu (tatăl prietenului meu Andrei), securiştii, obsesia de a-mi irosi viaţa.

I.B.: Se spune că exilul e o moarte urmată de o înviere. Cum aţi trăit dumneavoastră experienţa exilului? Aţi ajuns la liman?
R.M.: Suferinţa exilului a fost pentru mine o şcoală extraordinară, o şansă. Am învăţat pe propria-mi piele să fiu "diferit", să-i privesc şi să-i înţeleg altfel pe toţi cei care sunt "diferiţi". Cred că am înţeles că fără oameni diferiţi nu există progres şi democraţie. Nu există un liman, dar îl caut totuşi, sperând să nu-l găsesc niciodată. Am ajuns în schimb la o oarecare pace cu mine însumi.

I.B.: Când aţi realizat Train de vie v-aţi gândit şi la un alt final, mai puţin tragic (sau deloc tragic) pentru acea poveste narată în termenii unui basm? Astăzi aţi face filmul la fel?
R.M.: Niciodată nu m-am gândit la un alt final căci pentru mine finalul era începutul filmului, partea lui cea mai importantă. Nu puteam schimba Istoria: toţi au murit, iar nebunul visează că i-a salvat. Filmul este scris de la sfârşit spre început, de la dreapta la stânga. Chiar dacă filmele mele sunt imperfecte, nu mă gândesc niciodată după ce le-am făcut cum le-aş fi putut face mai bine. Le fac cât pot eu de bine, nu am nici o scuză. Pe copiii noştri îi iubim aşa cum sunt, ni se par perfecţi chiar dacă nu sunt, nu ne întrebăm niciodată dacă ar putea fi altfel. Dar nici nu prea mă uit la filmele mele. Poate că mi-e frică să le descopăr defectele?

I.B.: Filmele dumneavoastră sunt foarte diferite stilistic, deşi tematic aparţin aceluiaşi univers. Cum reuşiţi să fiţi diferit de la un film la altul? E în funcţie de subiect?
R.M.: Da, subiectul îmi impune un stil. Trahir trebuia să fie un film monocrom, ca viaţa noastră în acel timp, un fel de închisoare fără culori. Train de vie trebuia să fie un fel de basm tragi-comic, inspirat de desenele animate ale lui Tex Avery, foarte puţin "regizat". Va, vis et deviens foarte realist, ca un documentar. Cred că sunt şi un om curios, nu-mi place să fac de două ori acelaşi lucru. Poate că de frica de a "şti cum să-l fac", de a mă repeta.

I.B.: Totuşi, filmografia dumneavoastră nu e bogată. Cărui fapt i se datorează asta? Lucraţi mult pe scenariu?
R.M.: Lucrez mult la scenariu, arunc mult, dar trebuie să fie şi alte cauze. Nu le ştiu pe toate. Leneş? Călătoresc prea mult, sperând să întâlnesc alţi şi alţi oameni deosebiţi? Sunt poate mai puţin talentat şi mă ascund de frică să nu-şi dea oamenii seama? Nu ştiu.


Carte de vizită: Puţine titluri, dar solide

Lungmetrajul său de debut, Trahir (1993), coproducţie Franţa-Elveţia-Spania-România, era un rămas-bun faţă de comunismul din a cărui cauză emigrase. Filmul primeşte patru premii la Festivalul de la Montréal. Train de vie, iarăşi o coproducţie filmată în România, povestea tragi-comică a unui tren cu evrei costumaţi în nazişti care evadează din realitate intrând în istorie, ia printre altele Premiul Publicului la Sundance şi Premiul FIPRESCI la Veneţia. După filmul de televiziune Les Pygmées de Carlo (2002) semnează Va, vis et deviens / Trăieşte 2005), odisee a evreilor etiopieni în drum spre Israel, recompensată cu trei premii la Berlin şi cu Césarul pentru cel mai bun scenariu.


(Interviu preluat din România Liberă, noiembrie 2007)