De ce e atît de greu să fii accesibil?

Însemnări dintr-un bordel turcesc, volumul de debut al irlandezului Philip Ó Ceallaigh, a stîrnit curiozitatea pieţei literare britanice, care i-a acordat două premii prestigioase. Autorul nostru trăieşte la Bucureşti de şapte ani, scrie despre România ca şi cînd s-ar fi născut aici şi cucereşte lauri pe piaţa britanică. De unde interesul pentru România? Şi de ce România este personaj? Ce-i spune unui irlandez cartierul Titan din Bucureşti?

Ovidiu Şimonca: Philip, de cînd ai învăţat româneşte?
Philip Ó Ceallaigh: Am început să învăţ româneşte din primul an de cînd sînt în România, din 1995.

O.Ş.: Ai învăţat repede?
P.O.C.: Am învăţat repede şi prost.

O.Ş.: Ai învăţat singur sau ai avut un profesor bun?
P.O.C.: N-am avut profesor. Am avut mai multe profesoare.

O.Ş.: Drăguţe?
P.O.C.: Drăguţe...

O.Ş.: Îţi aminteşti primele cuvinte învăţate în româneşte?
P.O.C.: Da şi Nu.


Philip, de ce n-ai învăţat ceva folositor?

O.Ş.: De ce ai venit în România, în 1995?
P.O.C.: N-am vrut să vin neapărat. N-a fost ceva gîndit clar, planificat. Pînă să ajung în România, am schimbat mai multe locuri. Cînd am terminat facultatea în Irlanda, n-aveam loc de muncă, eram şomer. Am plecat în lume. La Bucureşti, am predat engleză la Facultatea de Construcţii.

O.Ş.: În Irlanda, ce Facultate ai absolvit?
P.O.C.: Filozofia.

O.Ş.: Şi n-ai găsit loc de muncă?
P.O.C.: Ca filozof?

O.Ş.: Ca profesor de filozofie...
P.O.C.: Ei, na... Dacă vrei să fii muncitor necalificat, faci filozofie. Munceşti, gîndeşti şi te cerţi cu viaţa ta: "Philip, de ce n-ai învăţat ceva folositor?". A, nu poţi să faci nimic cu filozofia.

O.Ş.: De ce te-ai dus la filozofie?
P.O.C.: Mi s-a părut interesant. Nu mi-am dorit niciodată o carieră, bani, succes, maşină. Sigur, am avut momente cînd am muncit din greu şi am avut momente cînd n-aveam bani: atunci viaţa nu mi se părea interesantă. Cînd te trezeşti la ora cinci dimineaţă şi munceşti toată ziua la soare, viaţa nu este deloc plăcută. Am avut momente cînd îmi spuneam: ce fac cu viaţa mea?

O.Ş.: Ţi-a dat filozofia vreun răspuns?
P.O.C.: Nu. Filozofia nu dă răspunsuri. Filozofia discută despre probleme care nu au răspunsuri.

O.Ş.: Cînd ai venit la Bucureşti, în 1995, era prima ta ieşire dincolo de Irlanda?
P.O.C.: Nu. La 18 ani, am muncit la Londra. M-am întors în Irlanda pentru facultate: după aceea am plecat în Spania, unde am muncit cîţiva ani, după care am plecat în Rusia, unde am lucrat un an. În Statele Unite am locuit un an şi jumătate, apoi m-am întors în Irlanda şi abia după aceea am ajuns la Bucureşti.

O.Ş.: La Bucureşti ai locuit cel mai mult: 1995-1997 şi din 2000 - neîntrerupt. De ce te-ai stabilit la Bucureşti?
P.O.C.: Am obosit. M-am plictisit de atît de multă mişcare. Pierzi multă energie. După 30 de ani, vrei să stai într-un loc unde să ai chestiile tale. Te plictiseşti să umbli cu un rucsac, tot timpul. După 30 de ani, mă plictisisem de un stil de viaţă instabil. Aşa am rămas la Bucureşti. M-am hotărît să mă concentrez pe scris. Aveam nevoie de un oraş, de o casă şi de o perioadă mai liniştită.

O.Ş.: Cînd ai început să scrii la acest volum?
P.O.C.: Am început să scriu pe vremea cînd eram în Statele Unite. Aveam atunci 26 de ani. Astăzi am cu 15 mai mult. În Statele Unite am lucrat ca muncitor necalificat. Am muncit foarte mult, nu aveam timp să fac nimic. Munceam şi dormeam. Aveam senzaţia că viaţa mea îmi scapă. Tot ce am păţit în Statele Unite am povestit în nuvela Viaţa mea de artist, inclusă în acest volum. E o nuvelă autobiografică.


Sînt prea dur?

O.Ş.: Dacă am ajuns la această nuvelă, Viaţa mea de artist, îţi fac un reproş: mi s-a părut că e prea explicită şi îngroşată relaţia dintre exploatat şi exploatator. Mi s-a părut o nuvelă cu teză: omul e exploatat în Statele Unite!
P.O.C.: Eu nu am spus că omul e exploatat în Statele Unite. Pur şi simplu am scris despre viaţa mea acolo. Am scris despre oamenii pe care i-am întîlnit acolo, care nu aveau acte în regulă, lucrau "la negru". Eu n-am compus un text politic, eu nu sînt un ideolog, nu cultiv ideologii. Am scris despre cum te trezeşti la cinci fără un sfert dimineaţa şi ajungi acasă la şapte seara. Şi asta se întîmplă în fiecare zi. Şi sîmbătă eşti chemat la lucru şi munceşti ore în plus şi nu eşti plătit. Şi o companie se poate comporta cu tine în felul ăsta pentru că nu ai acte în regulă. Pe mine m-a interesat să scriu despre experienţa de a trăi aşa. Asta am vrut să arăt în această nuvelă: cum este să nu ai control asupra vieţii tale, cum este să nu ai timp dimineaţa să te caci, totul trebuie la minut. Asta a fost experienţa mea acolo, în Statele Unite. Şi, în continuare, foarte mulţi oameni lucrează fără acte.

O.Ş.: În Statele Unite?
P.O.C.: Da. Se spune că ar fi 20 de milioane fără acte. Nu ştiu. Dar a lucra fără acte e o experienţă comună, nu e nimic neobişnuit. Poate că sînt un pic mai revoltat pentru că avem anumite imagini despre Statele Unite.

O.Ş.: Tărîmul făgăduinţei?
P.O.C.: Poate.

O.Ş.: Revolta ta, din nuvela Viaţa mea de artist, mi s-a părut prea explicită, prea directă.
P.O.C.: Dar eu vorbeam despre o realitate! Să ai 20 de milioane de oameni, în ţara ta, care să lucreze ilegal...

O.Ş.: Bine, Philip, dar nu vor acei oameni să lucreze aşa, fără acte, cu un salariu de mizerie?
P.O.C.: Da, ei au ales să trăiască aşa. Da. Şi ce înseamnă acest argument? Sînt prea dur?

O.Ş.: Ce poate face statul american?
P.O.C.: Două lucruri. Întîi să le spună: munciţi aici, plătiţi impozite. Trebuie să aibă aceleaşi servicii şi să fii protejat de lege. Al doilea lucru pe care îl poate face statul american: sînteţi aici ilegal, înapoi acasă. Statul american nu face nici una, nici alta, nici nu le dă acte, nici nu-i trimite acasă. E o situaţie de ipocrizie, se fac că nu există problema imigranţilor ilegali.


Nu trebuie să ai o idee elitistă despre scris

O.Ş.: Vreau să discutăm şi despre ceva care, în opinia mea, este excelent scris. Nuvelele care se petrec în România sînt superbe, iar În cartier mi se pare o capodoperă a detaliului şi a observaţiei incredibil de precise. Cum ai reuşit să înţelegi aşa de bine ce se întîmplă în jurul tău în România? Cum ai reuşit să înţelegi, la modul profund, cartierul Titan, de exemplu, unde ai şi locuit?
P.O.C.: Nu e aşa de greu. Am stat cinci ani în Titan. E viaţa ta. Dacă nu înţelegi viaţa din jurul tău, ce înţelegi, de fapt? N-am încercat să-mi explic România. Nu asta a fost intenţia mea. Pur şi simplu am scris despre viaţa mea, a mea, despre chestii foarte banale, despre chestii foarte aproape de mine, pe care le vezi, nu te poţi preface că nu le vezi.

O.Ş.: Sînt chestii banale cele despre care scrii sau doar par banale?
P.O.C.: Nu ştiu. Un scriitor trebuie să fie conectat cu alţi oameni. Nu trebuie să ai o idee elitistă despre scris şi să crezi că scrisul, literatura sînt pentru oameni superiori sau mai educaţi, că ar fi ceva pentru un cenaclu. De ce e atît de greu să fii accesibil? Dacă scrii trebui să te străduieşti să nu fii greu de citit. Eu nu vreau să-mi explic România, vreau doar să o înţeleg, vreau să ştiu ce a fost în spatele oamenilor care locuiesc în cartierele periferice ale Bucureştiului.

O.Ş.: Ce a fost în spate?
P.O.C.: În primul rînd, Bucureştiul nu a crescut ca un oraş normal, nu s-a dezvoltat organic, i-a fost forţată creşterea. Ceauşescu a adus nişte oameni din ţară, s-au construit nişte blocuri şi au fost înghesuiţi acolo. Astea nu sînt case de locuit, aceste apartamente mici pe care le vezi peste tot în Bucureşti. În 1989, sistemul s-a prăbuşit şi au rămas sute de oameni - mulţi pensionari, aşa cum erau în blocul unde locuiam eu - în acele locuinţe ceauşiste. Şi oamenii aceia şi-a dat seama că, practic, n-au nimic, după o viaţă de muncă. La nivel istoric, după 1989, pentru acei oameni a fost o perioadă de stagnare. Eu m-am întrebat în nuvelele mele cum supravieţuiesc acei oameni, într-o situaţie absurdă şi fără speranţă? Întrebarea mea a fost: cum supravieţuieşte un om care are timp mult, locuieşte într-un loc urît şi nu are bani? Ce face acel om? Trăieşte într-un stres constant. Dar cum se descarcă acel om?

O.Ş.: Cum ai ajuns în Titan?
P.O.C.: S-a întîmplat. Acolo, în 2000, locuinţele erau foarte ieftine, eu aveam o garsonieră la ultimul etaj, nu aveam bani să-mi repar acoperişul, îmi ploua în casă. Şi eram înconjurat de oameni stresaţi.

O.Ş.: Şi cum se descarcă acei oameni?
P.O.C.: Devin certăreţi. Se ceartă cu vecinii, se ceartă cu administraţia, se ceartă din nimic şi cu oricine. Dar problemele persistă, ele nu se pot rezolva decît într-un mod creativ. Fiecare om trebuie să găsească o strategie să nu înnebunească. În nuvela mea, doi bătrîni mută o placă de beton, ăsta era proiectul pentru ziua respectivă. Un alt personaj scrie ceva la sfîrşitul zilei; scrisul e o strategie să supravieţuiască.

O.Ş.: Iarăşi un lucrul formidabil: în nuvelele tale, tu ai reţinut şi folosit expresii româneşti, personajele tale vorbesc firesc, ai reţinut expresii foarte precise ale locatarilor din bloc.
P.O.C.: Ok, traducătoarea cărţii, Ana-Maria Lişman, trebuie apreciată şi lăudată pentru asta.

O.Ş.: Dacă nu exista substanţa se mai putea face o traducere bună?
P.O.C.: Ok. Traducerea e foarte bună...


Nu scriam neapărat ca să fiu publicat

O.Ş.: Eşti modest, nu vrei să-mi spui de unde ai precizia limbii române?
P.O.C.: Eu, în România, aproape că nu vorbesc deloc engleză. Ascult mult vorbindu-se româneşte. Cînd mi-am scris cartea, în engleză, a trebuit să transform dialogurile româneşti într-o engleză un pic ciudată. În engleză, unele pasaje par traduse, iar în româneşte, deşi e o traducere, par scrise direct în limba română.

O.Ş.: Bun, ai scris aceste nuvele la Bucureşti, în cartierul Titan, le-ai scris în engleză, ai muncit cinci ani pe texte. Cînd ai simţit că se adună nuvele pentru un volum, ce-ai făcut mai departe?
P.O.C.: Eu nu scriam neapărat ca să fiu publicat. Cîteva din nuvelele din acest volum le-am trimis unui mare critic din Irlanda. El mi-a răspuns că nu trebuie să pierd timpul scriind despre România - "ai scris despre ţara asta ciudată, ce să fac cu asta?". În al doilea rînd, mi-a spus că astăzi nu se mai publică nuvele. Doar dacă eşti foarte talentat şi ai o anumită notorietate, reuşeşti să publici nuvele.

O.Ş.: Şi?
P.O.C.: Am mers mai departe. Nu puteam să scriu un roman, nu-mi venea în mod organic. Şi am scris nuvele în continuare. Nu eram disperat că nu pot publica. Îmi spuneam că, poate, peste 20 de ani voi publica nuvele. N-am gîndit în strategii de marketing editorial. Şi asta a fost foarte bine pentru mine pentru că am învăţat să scriu mult mai liber şi sincer.

O.Ş.: Şi? Cine te-a publicat?
P.O.C.: În 2004, am participat în Irlanda la un concurs de nuvele, am fost nominalizat la premiul cel mare. Nu l-am cîştigat. Agentul literar al scriitorului care cîştigase premiul m-a întrebat dacă mai am nuvele, dacă am de un volum. Aveam nuvelele pregătite, i le-am dat şi destul de repede agentul a găsit o editură. Au apărut la Penguin, în Irlanda, în februarie 2006.

O.Ş.: Volumul de nuvele Însemnări dintr-un bordel turcesc a primit două premii: Rooney Prize for Irish Literature şi Glen Dimplex New Writers Award 2006. Ai fost considerat cel mai bun debut din ultimii ani, din spaţiul britanic. Ce înseamnă aceste premii?
P.O.C.: Rooney Prize este pentru un scriitor sub 40 de ani, iar Glen Dimplex este pentru prima carte publicată în Irlanda sau Marea Britanie. Dar cea mai frumoasa distincţie a fost nominalizarea la Premiul Flannery Ó Connor, care este un premiu internaţional pentru autorii de nuvele. În 2006, l-a cîştigat Haruki Murakami.

O.Ş.: Cele două premii câştigate de tine, Rooney Prize for Irish Literature şi Glen Dimplex New Writers Award 2006, cît înseamnă ca valorare financiară?
P.O.C.: Am luat 10.000 de euro şi încă 5.000 de euro.

O.Ş.: O sumă mulţumitoare?
P.O.C.: Pentru mine este o sumă enormă.

O.Ş.: Cum te-au atins, ca scriitor, cele două premii?
P.O.C.: E foarte frumos. Îmi place foarte mult. Eu scriu nuvele, practic ceva necomercial în opinia multora, şi primesc premii şi bani. Eu am citit nuvelele lui Hemingway, ale lui Joyce - îi consider mai buni scriitori de nuvele decît romancieri. Am citit nuvelele lui Cehov, ale lui Carver. Sînt scriitori minunaţi de nuvele. Dar se spune că nuvela nu vinde, că nu e piaţă.

O.Ş.: De ce n-ar fi piaţă pentru nuvele?
P.O.C.: E o formă mai literară, e spre poezie. Nu a dezvoltat o piaţă comercială. Un scriitor bun, dacă ar fi să aleagă între roman şi nuvele, merge spre roman. E logic. Şi eu aş fi făcut asta, dacă aş fi putut. Dar era ceva forţat să scriu roman şi am renunţat.


O garsonieră de 25 de metri pătraţi

O.Ş.: Cum e să scrii o carte în engleză în cartierul Titan din Bucureşti? Cum arăta locul tău, acolo unde scriai?
P.O.C.: O garsonieră, avea 25 de metri pătraţi. La început nu aveam mobilă deloc, nu aveam pat, dormeam pe o saltea. Scriam pe genunchi, n-aveam nici masă. Pe urmă mi-am cumpărat o masă, un scaun şi un calculator la mîna a doua. L-am luat cu o sută de dolari. Mi s-au mai şters fişierele, pur şi simplu, dar norocul meu era că tot ce scriam, printam, aşa că n-am pierdut nimic semnificativ. Prietenelor mele le mai dădeam să le citească nuvelele printate şi, pe urmă, dacă eram certaţi, trebuia să le rog, să le implor să-mi înapoieze nuvela. Naşpa.

O.Ş.: Naşpa e un cuvînt învăţat în România?
P.O.C.: Da. În Irlanda nu se foloseşte naşpa.

O.Ş.: E turcesc?
P.O.C.: E ţigănesc.

O.Ş.: Nuvela care dă titlul volumului, Însemnări dintr-un bordel turcesc, te-ar putea duce cu gîndul la scene de sex înflăcărat. Pînă la urmă, e povestea pierderii unui manuscris. Nu e marele macho care se duce într-un bordel turcesc, e umilul scriitor terorizat că şi-ar putea pierde creaţia.
P.O.C.: E vorba de un om care scrie în condiţii improprii, e un loser. Am scris foarte repede această nuvelă, în care e un amestec între dorinţa sexuală şi dorinţa creativă.

O.Ş.: Ultima nuvelă, Retragerea din Moscova, îţi lasă un parfum...
P.O.C.:... bine că nu pute!

O.Ş.: Deşi relaţia femeie-bărbat tu o vezi ca o revoltă, ca o nemulţumire perpetuă, în ultima nuvelă personajul e salvat de o femeie. Aşa e? Sînt femei care te pot salva?
P.O.C.: Da. Aşa facem într-o relaţie, încercăm să rezolvăm ceva, întotdeauna mergem într-o relaţie cu speranţă. De mai multe ori sîntem dezamăgiţi.

O.Ş.: Sîntem de mai multe ori dezamăgiţi decît mulţumiţi?
P.O.C.: Întotdeauna sîntem dezamăgiţi, întotdeauna e un fel de compromis. Relaţiile dintre un bărbat şi o femeie sînt într-o zonă de conflict, nu e totul rezolvat.

O.Ş.: Nu pot să nu amintesc nuvela O după-amiază de dragoste, în care eroul principal, după ce porneşte la drum cu multe speranţe, cum spui tu, îşi dă seama că partenera emană un miros care nu poate fi înlăturat. Miros pe care îl sesizează doar cel îndrăgostit. De ce a trebuit să o faci pe eroină să pută şi n-ai lăsat-o să fie marea iubire neprihănită?
P.O.C.: Cînd am început să scriu nuvela, nu-mi era clar ce se va întîmpla cu eroina. Am vrut să scriu ceva despre un om care a găsit în dragoste ce şi-a dorit. După o perioadă, nu mai merge. Şi nu înţelege de ce. În nuvelă nu e clar dacă există cu adevărat acel miros al partenerei sau a înnebunit. Pur şi simplu, el simte că nu merge relaţia şi se întreabă de ce se întîmplă aşa. Dragostea e inexplicabilă, dar şi sfîrşitul e la fel de misterios. Cînd ne îndrăgostim, nu ştim de ce, dragostea nu e sub control. Uneori, se strică dragostea şi e exact la fel: nu ştim de ce. Căutăm explicaţii, inventăm explicaţii, dar de fapt nu contează. Simţi doar că nu mai merge şi nu ai ce să faci. Am vrut să prind această atmosferă - fără să intru în detalii - despre insatisfacţia în dragoste. Nu mirosul e problema, ci dezamăgirea în dragoste.

O.Ş.: Ai fost, într-adevăr, pe malul Dunării? Acea nuvelă, Înspre Dunăre, pe jos, mi se pare că nu poate avea acţiunea în România... E înspăimîntător peisajul!
P.O.C.: Da, nuvela aceasta e bazată pe ce am scris în jurnal.

O.Ş.: Există asemenea zone în România?
P.O.C.: Da, le poţi găsi pe hartă. Începînd cu Moldova Veche, în Caraş-Severin, prin cheile Nerei, şi coborînd spre Dunăre, totul există la voi în ţară. Trebuie să te mai duci prin ţară! Nu trebuie să stai doar în Bucureşti. Bucureştiul nu e România. Bucureştiul nu e tipic pentru România.

O.Ş.: Ce e tipic pentru România?
P.O.C.: România e o ţară agro-culturală, unde un nebun ca Ceauşescu a promovat ideea de clasă muncitorească, pusă să stea în blocuri. Asta nu-i România! România adevărată există în sate sau în oraşe mai mici.

O.Ş.: Cînd faci afirmaţia că România este o ţară agro-culturală, această afirmaţie e pozitivă sau negativă? E un lucru bun că e aşa sau e un lucru rău?
P.O.C.: Pentru mine e o chestie bună. Eu sînt crescut la ţară, în Irlanda. Eu sînt ţăran. Pentru România, zona ţărănească e ceva pozitiv. Ţăranii au ajutat populaţia muncitorească să trăiască în anii cumpliţi ai comunismului. Iar Bucureştiul nu e un oraş. În Occident nu există un asemenea oraş. Cartierul în care am locuit, Titan, s-ar putea asemăna doar cu acele zone cu droguri, pistoale, locuri unde societatea se dezintegrează. Cred că Bucureştiul a rezistat pentru că oamenii au adus valoare de la sate.

O.Ş.: Ce înseamnă valoare?
P.O.C.: Valoare înseamnă comportament, înseamnă morală, înseamnă ceea ce susţine o societate.


Cartea nu e un peşte în frigider, nu se strică dacă o mai laşi

O.Ş.: Spune-mi, ceea ce surprinzi în carte, ceea ce e naşpa în România, e amorţit sau vezi şi mici semne de schimbare?
P.O.C.: În ultimii doi ani, ceva începe să se schimbe în Bucureşti.

O.Ş.: Ce s-a schimbat? Acele blocuri oribile nu mai există?
P.O.C.: Există.

O.Ş.: Atunci ce s-a schimbat?
P.O.C.: Uite, în cartierul Titan, în faţa blocului meu, au făcut un parc.

O.Ş.: Ce era acolo înainte?
P.O.C.: O zonă pustie, cu cîini maidanezi, cu gunoaie, cu garaje făcute ilegal. Iar acum e un parc. Te înveseleşte.

O.Ş.: Dragă Philip, asta e soluţia locului, dar soluţia omului? Ce faci cu omul?
P.O.C.: Românii sînt mai optimişti. Au început să creadă în ceea ce fac, şi-au dat seama că e important ce faci, contează munca ta, priceperea ta, are rost ce faci. Eu am scris despre frustrare; am scris despre dezintegrare, despre stagnarea care părea fără sfîrşit. Dar la oamenii tineri pe care îi întîlnesc aici constat o stare de spirit pozitivă; faţă de 1990, acum sînt perspective, am văzut mulţi oameni tineri dinamici, creativi.

O.Ş.: Ce faci mai departe? Scrii în continuare nuvele?
P.O.C.: Da, am scris încă o carte, dar nu mă grăbesc să o public. Nu scoţi cărţi pentru că vrei să ai două cărţi sau mai multe. Prefer să aştept încă doi-trei ani.

O.Ş.: De ce vrei să aştepţi? Mulţi publică imediat o a doua carte, dacă au succes cu prima.
P.O.C.: E o greşeală. Cartea nu e ca un peşte în frigider, nu se strică dacă o mai laşi. După un an sau doi, dacă o citeşti mai rece, vezi destule probleme, chestii care pot fi făcute mai bine. Mai trebuie să şi alegi nuvele care se potrivesc într-un fel, care au o anumită legătură.

O.Ş.: În România e o frenezie a publicării, faci cărţi din conferinţe, din articole, din orice.
P.O.C.: Nu e numai în România. Peste tot e aşa. Agentul tău, dacă vede că piaţa te place, îţi cere încă o carte, editura la fel, te presează. Dar eu nu mă grăbesc, eu mă gîndesc la munca mea. E păcat să publici ceva şi după aceea să-ţi pară rău că n-ai făcut mai bine o nuvelă, că n-ai renunţat la o nuvelă, că n-ai rescris un anumit pasaj.


"Să nu ne hrănim cu căcat de la Hollywood"

O.Ş.: Părinţii tăi trăiesc?
P.O.C.: Da.

O.Ş.: Cînd a apărut volumul tău în engleză ce-au zis?
P.O.C.: S-au bucurat. Dar, în general, eu mă feresc să discut, să mă laud cu ce scriu eu. Ei au început să citească reviste literare britanice, şi-au decupat articolele despre mine şi le-au prins cu magneţi pe frigider. Dar eu nu discut literatură cu ei. Asta nu e relaţia noastră; ar fi ceva forţat. Eu nici nu le-am dat cartea, e acolo pe piaţă, văd că şi-au cumpărat-o.

O.Ş.: Cine avut ideea să fie şi traducerea românească?
P.O.C.: Bogdan-Alexandru Stănescu, coordonatorul colecţiei "Biblioteca Polirom", în mod personal, s-a implicat.

O.Ş.: Te ştiai cu el dinainte?
P.O.C.: Da, m-a vizitat, a fost în garsoniera mea. Cînd a apărut ediţia în limba engleză, a citit-o, a fost impresionat şi, fiind nuvele, s-a implicat personal în promovarea cărţii. Am avut şi ale oferte, de la alte edituri, s-a făcut o mică licitaţie şi, pînă la urmă, Polirom a cîştigat, a dat mai mulţi bani, a plătit imediat: e un semn de seriozitate.

O.Ş.: Cum te-ai simţit la Bookfest, la lansare? N-ai spus nici un cuvînt, de ce?
P.O.C.: Recunosc, ar fi fost mai frumos dacă aş fi zis ceva, dar nu mă simt relaxat vorbind în public, poate şi pentru că nu vorbesc bine româneşte. M-a inhibat şi publicul, Bogdan-Alexandru Stănescu şi Cezar Paul-Bădescu au vorbit foarte frumos şi nu cred că aş avut ce să adaug. Am vrut să merg la terasă cu prietenii.

O.Ş.: Ce ecouri ai de la cei care au citit cartea?
P.O.C.: Pozitive. Am aşteptat şi o reacţie negativă, de genul "cine e şi străinul ăsta care comentează despre viaţa noastră?". Dar n-am avut asemenea reacţii. Poate că e bine să ne uităm în oglindă, să ne uităm la noi şi să gîndim un pic despre ceva real. Să nu ne hrănim cu căcat de la Hollywood. Sînt foarte impresionat de filmele regizorilor tineri din ultimii doi-trei ani.

O.Ş.: Am văzut că eşti un adevărat promotor al filmelor româneşti. Peste tot îi lauzi, şi pe Cristi Puiu, şi pe Cristian Mungiu, şi pe Radu Muntean, şi pe Corneliu Porumboiu. Chiar aşa, îţi plac filmele lor?
P.O.C.: Enorm. Eu sînt aici din 1995 şi abia în ultimii ani am văzut filme româneşti bune. Aceste filme ne stimulează. Vorbim despre noi. Filmul lui Mungiu se petrece acum 20 de ani: subiectul avorturilor din vremea lui Ceauşescu e ceva care a afectat sute de mii de oameni, dar nu s-a vorbit, nu s-a găsit o cale să se explice ce s-a întîmplat atunci. Cînd un asemenea subiect este proiectat în mod public, într-o dramă, oamenii se simt descărcaţi şi mai deschişi unul cu celălalt. E foarte important ca oamenii să se deschidă, nu trebuie ca o experienţă urîtă să fie închisă în tine toată viaţa. Am avut norocul să văd aceste filme; am un fel de legătură cu regizorii.

O.Ş.: Ce fel de legătură?
P.O.C.: La filmul 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile, înainte de plecarea la Cannes, după ce s-a făcut traducerea în engleză, am făcut un fel de "cap limpede", am revizuit traducerea.

O.Ş.: Care a fost primul tău şoc la acest film?
P.O.C.: O prietenă mi-a spus, înainte de a vedea filmul, că în România nu vorbeşte nimeni despre avorturile din vremea lui Ceauşescu, e ca un secret naţional. După ce am văzut filmul am zis: Uau!!! Am admirat curajul lui Mungiu de a face acest subiect. În al doilea rînd, filmul e foarte reuşit pentru că are o construcţie, o poveste: e o dramă foarte simplă şi puternică, care se întîmplă într-o singură zi. Asta îmi place şi în nuvele: să fie ceva veridic şi povestit natural.

O.Ş.: Ce te enervează în România?
P.O.C.: Maşinile şi maşinile parcate pe trotuar. Cred că un oraş trebuie să fie o fiinţă umană, adică un om cu două picioare. Într-un oraş trebuie să te simţi bine cînd te plimbi. Bucureştiul este construit pentru maşini; e o idee înapoiată de dezvoltare, că un loc dezvoltat are maşini. Nu! Un oraş trebuie să fie pentru oameni care vor să se plimbe, să se relaxeze.

O.Ş.: Ce spun irlandezii cînd citesc despre România în nuvelele tale?
P.O.C.: Dacă ceva e bine făcut, e valabil peste 20 de ani, pentru oricine. Dacă scrii despre o situaţie umană, eşti înţeles peste tot. Nu există lege în lume care să fie înţeleasă printr-o abstracţie, înţelegem prin fapte, înţelegem vizual. Chiar dacă nu ai fost prin acel loc descris în carte, trebuie să aibă mirosul de ceva adevărat.

O.Ş.: Ştiu că ai o atracţie specială pentru Charles Bukowski, ai scris în Time-Out despre volumul de la Polirom, Dragostea e un cîine venit din iad. 61 de poeme erotice în traducerea lui Dan Sociu cu ilustraţii de Gorzo. De ce îţi place Bukowski?
P.O.C.: Umorul lui şi stilul lui sînt atît de simple. Nu simţi durere la citit; numai efectul te loveşte puternic. Am şi scris despre viaţa lui, cum este cînd mergi la muncă, cum e să ai o viaţă de muncitor care se ceartă cu iubita. Bukowski a lucrat peste tot, în construcţii, la poştă, în porturi, nu a avut ideea că un scriitor e altfel decît alţi oameni şi trebuie să trăiască într-o atmosferă rarefiată. Bukowski a scris în timp ce muncea, dar nu a zis: sînt poet!

O.Ş.: Care e efectul lui Bukowski asupra cititorilor?
P.O.C.: Nu a căutat un stil. A folosit limbaj de stradă. Nici eu nu mă consider o persoană literară, un scriitor oficial, cum erau cei din timpul comunismului. Un scriitor nu e altfel decît alţi oameni, nu are alte probleme, nu are alte preocupări.


(Interviu preluat din Observator Cultural, iulie 2007)