Expoziţia merită memorată din mai multe motive, în primul rînd pentru claritatea şi noutatea ("de etapă") a discursului programatic, şi pentru siguranţa selecţiei şi calitatea lucrărilor atît "în sine", cît şi ca "asamblaj", ca discurs curatorial.
Din punctul de vedere al discursului curatorial, această expoziţie ar putea face dată, fiind, poate, prima care tematizează precis şi articulat rolul artei în actualitatea strictă, care nu este deloc una oarecare, vagă, pasabilă.
Arta construcţiei europene
Care este, deci, această actualitate precisă în viziunea lui Marius Babias? Este vorba de construcţia europeană, de "construcţia identitară" a "Noii Europe" după ultima ei extindere spre Est, adică acum, după ultimul val de integrare, care a alipit/inclus, cu sentimente amestecate, nu cu foarte mare entuziasm (mai mult, poate, ca potenţiale pieţe, dată fiind foamea istorică aţîţată de consumism), Bulgaria şi România. Ne aflăm, scrie Babias, "într-un stadiu intermediar caracterizat printr-o serie de asimetrii; declinului economic a regiuni întregi şi problemelor nerezolvate privind migraţia şi militarizarea socialului (excelentă formulă rezumativă! de reţinut! B.G.) li se opun noi forme de critică culturală şi artistică. Noua Europă nu se face doar prin integrare economică şi politică, ci în primul rînd prin cultură. (...) Noua Europă se defineşte din ce în ce mai puţin ca o comunitate economică şi din ce în ce mai mult ca o comunitate de valori şi de cultură. Arta şi cultura sînt producători fără frontiere ai unor noi politici ale expresiei şi imaginii, ale unor modele de reflecţie şi de privire care depăşesc vechile scheme de gîndire, accelerînd procesul de aculturaţie europeană. Arta şi cultura pot contribui la punerea sub semnul întrebării a principiilor construcţiei identitare, de etnie şi de naţionalism, şi la producerea unor viziuni pozitive de coabitare în viitoarea Nouă Europă. Sub impulsul deschiderii spre Est, artei îi incumbă noi sarcini. Mai ales artişti proveniţi din Europa de Est sînt cei care se întreabă, fără falsă modestie, ce noi culturi de hibridare, ce noi identităţi eliberate şi ce modele operaţionale ar putea fi invocate în vederea autodefinirii viitoarei Europe. Dacă arta şi cultura intră în fricţiuni critice cu dinamica unificării europene, ele participă activ la acest proces şi pot acţiona ca intermediari între Est şi Vest. Artiştii aleşi pentru această expoziţie, venind din România, Bulgaria, Spania, Moldova, Republica Cehă, Slovacia, Finlanda şi Franţa demonstrează, prin lucrările lor, restructurarea identitară europeană" (sublinierile îmi aparţin).
Mai clar şi mai actual nu se poate! Arta produce, iată, iar, noutate, aduce noutate, propune nou în materie de reflecţie pozitivă, creativă, intervine acolo unde politicul pretinde să domine (în continuare, iar) nestingherit şi cere să fie crezut pe cuvînt şi ascultat fără replică. Construcţia europeană, ca eveniment epocal, istorial, nu poate rămîne monopolul unei transcendenţe şi al unei reprezentativităţi a politicului depăşite, puse în criză de istorie, dar care profită de ocazia istorică nesperată (autoprodusă) pentru a se relansa, pentru a încerca să recîştige terenul pierdut, să reocupe (evident, extinzîndu-l) locul pe care singur, el însuşi l-a compromis. De criza actuală, deja cronică, a politicului, a politicului reprezentativ, bazat pe reprezentare, şi a reprezentativităţii politicului (reprezentativ), în general, de vină nu este decît politicul însuşi, în hiperbolizarea dementă care i-a provocat prăbuşirea. Într-o lume presată, înnebunită de modelul suprematist american, noutatea istorică absolută a construcţiei europene ar putea fi însă ratată ca ocazie istorică de redefinire (europeană) a politicului însuşi. Aici, în această fantă, în acest interstiţiu, pentru a nu se transforma într-o fundătură, intervine, extrem de lucid, arta, propunînd politici ale imagini şi politici constructive prin intermediul imaginilor.
Iar faptul că acest curent de aer proaspăt vine din Est, pătrunde în Europa prin uşa (între)deschisă economic de Vest spre Est, s-ar putea să nu fie deloc o vorbă goală, o simplă complezenţă. Mai nimerit ar fi, poate, să ne luăm rolul de "estici culturali" în serios, şi să punem probleme modului actual de performare, exclusiv politică şi economică, a Europei, care se dovedeşte a fi de fapt, o construcţie în primul rînd securitară, bazată pe şi creatoare de spaime şi panici, de "alterofobie" latentă oricînd simplu, automat actualizabilă. Europa este o ficţiune care cere performarea şi medierea artei. A face, a construi Europa cere, pe lîngă politică, sau mai mult decît politică, artă.
Aceste "noi forme de critică artistică", aşa cum le numeşte Babias, provocate de foamea de Europă a Estului, ar putea, de asemenea, să revifice arta însăşi, clarificînd rolul politic şi social al artei după alte tipare, diferite de cele ale trecutului. Arta ca intermediar, ca mediu care modelează, produce, care "alterează" creator mesajul însuşi: dacă axioma lui McLuhan este adevărată pentru corupătoarele şi producătoarele de prostie omogenizată media, ea trebuie preluată, clar şi cu forţă, de către artă, şi transformată, ca spaţiu public integrat în favoarea negocierii noilor întîliniri ale umanităţii.
Sarmale de artă
Foamea, deci, mîncarea, ca obsesie nu doar a esticilor, ci a întregii Europe. Artistul moldovean Pavel Brăila a adus pentru vernisajul de aseară sarmale tocmai de la Chişinău, prin intermediul companiei europene de autocare Eurolines, de care se foloseşte mîna eliberată de muncă a Estului pentru a se duce să muncească în ţările occidentale, "destabilizînd" economii şi dînd o mînă de ajutor politicului regresiv, castrator, în reactivarea tuturor alterofobiilor. Oaspeţii occidentali s-au bătut pe sarmale şi pe vinul moldovenesc. În Occident, foamea a fost "civilizată" (în sensul lui Norbert Elias), dar există. În Est, foamea de Europa este nedisimulată, ci exprimată firesc, fără refulări şi "sublimări" inutile. Este o formă de viaţă, de naturaleţe. Vă aducem foamea de întîlnire, bucatele vin întotdeauna de departe, au drum lung de parcurs, nu sînt evidente şi imediate, hrana vine, poate, din Est, luaţi şi mîncaţi, acesta este sîngele nostru comun! Să ni-l donăm! Să facem transfuzii prin artă! Ne este foame unora de alţii. Foame de artă, de a trăi împreună, de a inventa, în societăţi, noi forme socialitate. Socialitatea esta arta întîlnirii, a bavardajului creator, care trebuie pozitivat, curăţat de sumbra vinovăţie pe care i-a imprimat-o Heidegger. Nou banchet cu vorbe în gură, ne întîlnim şi ne creăm noi spaţii de întîlnire prin vorbă, prin artă.
Una lîngă alta, instalaţia "Transformations Always Take Time and Energy", a artistului bulgar Pravdoliub Ivanov (un "parter" de oale în care fierbe la infinit apă, analogon pentru revoluţii: fierberea socială fără clocot, dar cu evaporare; ne agităm devenind abur, preschimbînd, "umidificînd" aerul timpului), şi fresca-tablă "My Europe" a românului Dan Perjovschi (ca invitaţie de a învăţa împreună; tabla neagră de şcoală, pe care se scrie cu creta şi se poate şterge tocmai pentru a putea învăţa, trece mai departe, mi se pare o recuperare de suport artistic extraordinară în sine). Esticii cheamă Europa la tablă şi o poftesc à table, la masă. În clasă, la masă! Învăţăm, desenăm, ştergem, scriem peste, ne înfruptăm împreună. Din Est vă aducem sarmalele artei. Bune, nu? Acelaşi suport, aceeaşi "tablă" pe care legile se scriu direct şi efemer tocmai pentru a putea fi perfecţionate, poate fi folosită cînd, vertical, ca fals Zid, pe post de tablă, cînd, orizontal, ca masă.
Cea mai tare, cea mai profundă operă din întreaga expoziţie mi s-a părut, însă, "Ecriture nocturne" a artistului francez Renaud Auguste-Dormeuil: o cameră albă, pe pereţii căreia nu se vede nimic, dar care sînt de fapt "tapisaţi" integral, acoperiţi cu măruntă scriere în Braille, pentru orbi. Din oră în oră, pe parcursul întregii seri, o nevăzătoare era adusă, pipăia cîte o porţiune din acest zid alb, spălat, curăţat, al plîngerii, dînd glas, revelînd nonvizual invizibilul, codificatul, infinit codificatul: pe pereţi sînt înscrise denumirile de cod, cu rezonanţe întotdeauna poetice, ale unor mari operaţiuni militare, de moarte şi de distrugere, precum "Infinite Justice" sau "Enduring Freedom". Libertatea este oare făcută pentru a fi îndurată? Poate cineva pretinde, în numele/în locul lui Dumnezeu, să exercite o justiţie infinită, adică un infinit, coextensiv vieţii dacă se poate, arest preventiv, fără judecată şi fără verdict, pedeapsă premergătoare pedepsei înseşi (aşa cum a dezvăluit Michel Foucault, aşa cum a prefigurat Kafka)? Opera dă spre auzire ceea ce ni ascunde, hiper-codificatul care "inervează" integral viaţa cotidiană, şi care nu este, tocmai, de ordinul văzutului, al vizibilului, al imaginii, pe care media, de exemplu, şi întreaga aşa-zisă "civilizaţie a imaginii" sînt incapabile să-l dezvăluie, dezvăluindu-şi neputinţa şi autoamăgirea (de care uneori arta însăşi se face, complice, vinovată). Ceea ce este important, azi, nu ţine de imagine, nu poate fi perceput prin imagini. Iar arta vine, iată, şi denunţă capcana vizibilului, simplu mediu "democratic" de amprentare, de captare, de exprimare-întru-supraveghere imanentizată tehnologic. Imaginile, literal şi în toate sensurile, ne transformă în orbi, în nevăzători. Iar privarea de vedere prin imagine conduce inevitabil spre "spargerea" imaginilor, spre efracţie, spre clarviziune. Aici intervine arta.
Aş mai adăuga însă o operă, pentru infinita ei ironie "estică". Două estice "hoaţe" - Anetta Mona Chisa şi "complicea" ei, Lucia Tkacova, din Republica Cehă -, "infractoare" aşa cum puterea îi îndeamnă pe occidentali, pentru a le deturna întîlnirea istorică, să-i considere pe estici, expun o "Private Collection" alcătuită din tot felul de obiecte amestecate furate din mari galerii de artă occidentală.
Într-o Europă, într-o lume doar politică, doar economică, existenţele, subiectivarea vor fi, inevitabil, de furat. Dacă va trebui, vom dezvolta o întreagă artă a hoţiei existenţiale.
Notă: Fotografii de Daria Ghiu.