Tinereţea fără bătrîneţe a lui Francis Ford Coppola

"Întoarcerea marelui Coppola cu o fabulă filosofică uneori deconcertantă, dar ambiţioasă la nebunie". Aşa prezintă, pe scurt, săptămînalul francez Télérama cel mai recent film, după zece ani de absenţă, produs, scris şi regizat de Francis Ford Coppola după Mircea Eliade, care poate fi interpretat şi ca o continuare (epurată) a "perioadei româneşti" începută cu Dracula.

Coppola pare a găsi marile poveşti, resurse de sapienţialitate cu aparenţe şi mijloace spectaculos-fantastice, în România, întinzînd o mare mînă de ajutor literaturii. Pentru că fantasticul este un gen pur literar, pur textual, iar transpunerea lui în film cere, într-adevăr, o "ambiţie nebunească", dat fiind că trebuie să recurgă la procedee şi efecte de cele mai multe ori penibile, pur şi simplu a-cinematografice, împingînd filmul spre sinucideri de piaţă.

Aşa se întîmplă şi în cazul de faţă, o adevărată luptă prin film şi în film, a filmului cu propriile limite, din care filmul iese, poate puţin dezamăgitor pentru marele public, purificat, întărit ca artă clasică. Filmul lui Coppola este un film de "text" şi de "mesaj", un film de "poveste", cu un "balet" al personajelor prinse într-un "story" care le depăşeşte, neîncetînd însă să le conţină: meta-poveste. Efectiv "înnebunit" de propria ambiţie îndrăgostită, pasionată, de a transpune cinematografic superbul text al lui Eliade, de a prelungi literatura prin film şi de a reechilibra filmul prin literatură, dar netrădîndu-l şi nevrînd să bruscheze cinematograful ca un biet începător dominat de pletora de mijloace care de care mai "speciale", reuşind deci să se păstreze echilibrat şi discret, sobru, Coppola alege pur şi simplu să răstoarne, uneori, pe verticală unele imagini, soluţie doar aparent simplistă, soluţie limită, pe care reuşeşte pînă la urmă s-o justifice în penuria impusă, dată, lucid şi curajos acceptată, de mijloace la care poate recurge pentru a suplini dependenţa de text, literară, a efectelor. Sau să producă non-imagini, necedînd "ofertei" de posibilităţi "virtuale", menţinînd filmul într-o "sărăcie" voită, graţie unei sobrietăţi de adevărat mare artist.

Lumea contemporană este avidă după "evadări filosofice", după poveşti (compensatorii) cu tîlc, dacă se poate cît mai extrem (şi extremist) orientale, iar insistenţa pe România a lui Coppola are un binemeritat efect tot în sensul temperării, al sobrietăţii: temperează pitorescul, "turismul" mental.

Filmul lui Coppola are, deci, un mare şi foarte actual mesaj filosofic şi în ceea ce priveşte filmul propriu-zis, făcînd arta să triumfe printr-un binevenit "minus", printr-o autentică "ecologie" şi politică de "descreştere", responsabilă, transmiţîndu-ne absolut subliminal cum anume trebuie să ne raportăm la mijloace, la tehnică în general, în viaţa de zi cu zi, pentru a ne construi cît mai autentic "povestea". O luptă din care marele artist, cu un "clasicism" binevenit pentru cine va avea ochi să-l vadă (căci, tocmai, se ascunde, nu se dă în spectacol), reuşeşte să cîştige acceptînd, aparent, să "piardă".

Un film aproape invizibil. Un medium perfect.