Spectacolul va aduce pe scenă istoria emoționantă a unor oameni cu dizabilități motorii, care luptă cu curaj pentru a-și păstra demnitatea și independența. Mihaela Velicu și Florin Aioane fac parte din distribuție, alături de 5 actori-amatori cu dizabilități motorii. Proiectul a fost întâmpinat cu un entuziasm real, atât de comunitatea persoanelor cu dizabilități, cât și de lumea teatrului, fiind un pas important spre incluziune și diversitate.
Laurențiu Rusescu este un regizor român cu o carieră diversificată în televiziune, film și teatru, recunoscut pentru abordările sale curajoase și implicarea în proiecte cu tematici sociale profunde. Este cunoscut pentru spectacolele sale de teatru și proiectele inovatoare, precum Callas - Pellea un proiect la intersecția operei cu teatrul, și Exit, care abordează violența de gen. Repere din carieră: Băieți buni (2005) - serial de acțiune difuzat pe PRO TV, în care a fost regizor, marcând o etapă importantă în televiziunea românească, și scenarist la Hackerville (2018) - miniserie de 6 episoade, produsă de HBO România.
Am povestit cu Laurențiu despre culisele realizării spectacolului Nicio pastilă magică, motivația principală din spatele lui și ce anume urmează după această premieră.
Laura Ducu: În urmă cu 2 ani puneai în scenă un alt spectacol cu o temă de interes în societatea românească, (Exit) Și atunci am plecat o comedie-manifest despre violența de gen. Ce s-a întâmplat de atunci și până acum cu tine?
Laurențiu Rusescu: Au urmat doar lucruri bune. Printre altele, am realizat un spectacol la care visam de doi ani: Callas, pe scena Operei Naționale București, alături de Oana Pellea, un ansamblu minunat de artiști de operă și un pianist excepțional. Este un proiect de suflet, primit cu entuziasm de public, care încă se mai poate vedea la ONB.
L.D.: În 2025 lucrezi la un nou proiect cu componentă socială - un proiect de teatru dedicat persoanelor cu dizabilități motorii. Ți se pare important ca subiectele sociale și / sau comunitare să fie abordate în teatru? Pot ele contribui la schimbare?
L.R.: Cred că arta nu trebuie să "rezolve" nimic. Asta e treaba politicii. Nu cred în arta militantă lipsită de valoare artistică. Am văzut prea multe spectacole "cu mesaj" care, de fapt, nu spun nimic artistic. Pentru mine, teatrul înseamnă în primul rând emoție, poveste, excelență vizuală și interpretare actoricească. Dacă spectacolul are valoare artistică reală, mesajul vine firesc. Nu există spectacol reușit care să nu transmită ceva - altfel devine doar o calofilie sterilă, o floare de plastic. Din păcate, orice critică la adresa unor astfel de spectacole e percepută ca atac la temă, nu la calitate. E o confuzie periculoasă, întreținută adesea de cei care nu pot mai mult și care își ascund sterilitatea creativă în spatele unor teme care ar merita niște spectacole de calitate.
L.D.: Proiectele educaționale sau cele cu miză socială sunt, de obicei, realizate cu finanțare de la stat, prin AFCN. De ce nu sunt ele incluse mai des în repertoriile teatrelor de stat?
L.R.: Pentru că managerii teatrelor trebuie să aducă public în sală, să raporteze cifre, să afișeze cu mândrie "Sold Out" la fiecare reprezentație dacă se poate. Publicul, la rândul său, caută relaxare, nu lecții de viață ambalate într-un discurs moralizator, pentru că în majoritatea cazurilor spectacolele cu miză socială sunt pur și simplu proaste. Oamenii vin la teatru să evadeze, să-și bucure ochii, să plângă sau să râdă, nu să fie certați pe un ton țâfnos și arogant. E o realitate pe care managerii trebuie să o ia în calcul atunci când aleg ce se montează în teatrele lor, ce regizori cu notorietate aduc, ce actori invită. Și eu am fost, de altfel, "victima" unor alegeri personale cu texte considerate prea dark de către managerii teatrelor, sau a lipsei de notorietate în teatru dar încerc să fiu realist.
L.D.: De ce crezi că multe dintre spectacolele finanțate de AFCN dispar imediat după ce se termină finanțarea?
L.R.: Pentru că unele dintre ele nu sunt gândite să aibă viață dincolo de finanțare. Sunt construite doar pentru a consuma bugetul de la AFCN. Cred că AFCN ar trebui să facă pași concreți pentru deschiderea procesului: să organizeze sesiuni de formare pentru cei care aplică, să formeze și să diversifice evaluatorii, să explice mai clar criteriile, atât pentru aplicanți, cât și pentru cei care evaluează. Claritatea și transparența ar ajuta pe toată lumea. Și eu am avut un proiect respins. Am cerut reevaluare și am obținut o notă mult mai mică. Ce fusese "bine" prima dată a devenit brusc "prost". În loc să recurg la un public shaming, să mă descarc pe evaluatori, cum, din păcate, se întâmplă frecvent după fiecare sesiune AFCN, am preferat să analizez observațiile primite, să îmbunătățesc proiectul și, în sesiunea următoare, acesta a câștigat.
L.D.: Cum ai ales textul No Magic Pill?
L.R.: Inițial voiam să montez alt text, dar n-am reușit să obțin drepturile. A existat și o interferență nefericită din partea unei traducătoare din România, care susținea o versiune proprie, diferită de viziunea mea regizorală. Așa că a trebuit să caut altceva. Îmi doream să adaptez mai demult Inside I'm Dancing, filmul cu James McAvoy care nu are nici o dizabilitate, dar care a făcut un rol minunat. Apoi am descoperit că unul dintre scenariștii filmului, Christian O'Reilly, scrisese și piesa No Magic Pill. Textul m-a cucerit imediat. De la prima lectură am simțit că spectacolul trebuie făcut doar cu actori cu dizabilități. Nu-mi pare deloc rău că s-a întâmplat așa. Cred că, într-un fel, textul m-a ales pe mine. Așa a fost să fie.
L.D.: Nicio pastilă magică va fi primul spectacol din România cu distribuție mixtă - actori profesioniști și actori amatori cu deficiențe motorii. Cum a decurs castingul?
L.R.: Doamna Daniela Tontsch, președinta CNDR, a fost un sprijin neprețuit - a îmbrățișat proiectul de la început și l-a susținut în toate etapele. De asemenea, Comitetul Paralimpic Român a fost alături de noi. În spectacol joacă inclusiv un sportiv medaliat la Jocurile Paralimpice, Arian Notrețu. Procesul de casting a fost pe măsura acestui proiect atipic - complex, profund și plin de responsabilitate. A fost dificil nu doar din cauza caracterului inedit al spectacolului, ci și pentru că fiecare alegere a trebuit să fie corectă, atât artistic, cât și uman. Pentru actorii amatori, criteriile au mers dincolo de abilități tehnice. Am căutat în primul rând dorința sinceră de a urca pe scenă, disponibilitatea de a ieși din zona de confort, curajul de a fi în centrul atenției și o predispoziție autentică spre exprimarea emoțiilor.
L.D.: Cum sunt repetițiile? Te-ai adaptat, ca regizor?
L.R.: Am început repetițiile online pentru a nu-i supune pe actorii cu dizabilități unui stres inutil. La început am avut un sentiment neplăcut de déjà vu - lucrasem un spectacol de teatru în pandemie, tot online, și gândul m-a dus imediat la limitările și frustrările lipsei de contact direct. Totuși, lucrurile au mers surprinzător de bine. A contat enorm și interacțiunea lor cu Mihaela și Florin, care sunt oameni calzi, deschiși, extraordinari - și asta se vede imediat în felul în care se conectează cu ceilalți membri ai distribuției.
L.D.: Care sunt, până acum, cele mai provocatoare aspecte din realizarea spectacolului?
L.R.: Timpul și banii - eterna problemă. Fiind și inițiatorul proiectului, trebuie să mă ocup și parțial de partea administrativă, dar și să dau interviuri sau să urmăresc celelalte laturi ale proiectului care e mult mai amplu decât spectacolul ca atare. Și asta îmi consumă o bună parte din energie. Am încercat să mențin un echilibru, dar ca orice artist, sunt perfecționist și simt mereu că se poate mai bine pe partea mea. Că treaba mea este spectacolul, nu altceva. Dar totul este, în final, doar o provocare plăcută, ar fi absurd să mă plâng.
L.D.: Autorul textului, Christian O'Reilly, va fi prezent la avanpremieră. Resimți o presiune suplimentară?
L.R.: Deloc. Cu toate că aș putea fi acuzat de lipsă de modestie, nu montez spectacolul pentru autor, ci pentru comunitatea persoanelor cu dizabilități, oameni care merită nu doar să fie integrați pe scenă, ci să se simtă reprezentați corect. Îl fac pentru publicul din România, cu speranța că va rezona cu această producție plină de emoție autentică. Și, nu în ultimul rând, îl fac pentru mine. O astfel de oportunitate, un spectacol la TNB - nu se tratează cu superficialitate.
L.D.: Textul e inspirat din viața lui Martin Naughton, activist irlandez. Ați adaptat povestea realității românești?
L.R.: Am discutat cu Alex Tache, care joacă rolul principal și care este nu numai o persoană cu dizabilități, ci și un activist în domeniu. Am fost tentați să adaptăm, dar modificările ar fi fost minore - nume, denumiri de instituții. Problemele sunt universale: accesibilizări doar pe hârtie, integrare reală aproape inexistentă. Am păstrat varianta originală, iar spectacolul va fi urmat de sesiuni Q&A tocmai pentru a deschide un dialog real despre aceste subiecte.
L.D.: Ce urmează după Nicio pastilă magică?
L.R.: Două premiere în toamnă. Una este The Sound Inside de Adam Rapp - un text extraordinar despre sinuciderea unui tânăr artist. A fost pe lista celor mai bune piese ale anului în marile publicații americane. Este, probabil, cel mai fin și profund text recent pe această temă. Cu o distribuție de excepție, Mihaela Sârbu și Tudor Cucu Dumitrescu. Cealaltă este The Solid Life of Sugar Water, de Jack Thorne - dramaturg excepțional, cunoscut mai recent și ca scenaristul serialului Adolescence. Piesa a fost scrisă pentru Grae Theatre, o companie care lucrează doar cu actori cu dizabilități, și e concepută special pentru a fi interpretată de actori surzi. E un text sensibil și radical în același timp și o onoare să îl pot pune în scenă. Piesa este despre un cuplu surd care pierde un copil la naștere.
***
Spectacolul Nicio pastilă magică va mai avea 5 reprezentații la Teatrul Național București, Sala Media, pe 2, 3, 8, 9 și 10 iulie 2025 - biletele au fost deja puse în vânzare: https://bit.ly/3HBK9Gg