Verdi peste tot

A tras mai tare de capătul păturii, ca să o scoată de sub restul sacilor. Avea nevoie de o pătură, venea în curând frigul. S-a tot chinuit să o tragă afară, l-au apucat transpirațiile. S-a oprit când la un moment dat a simțit că mai trăgea cineva de ea. De după mormanul de gunoaie, s-a ivit capul unui boschetar. Ochii împăienjeniți de alcool s-au făcut mari și l-a auzit bombănind:
- Mă omu', ce faci, nu mai trage de ea, nu vezi că-i prinsă de ceva?
- Ce ai tu treabă, eu am pus primul mâna pe ea și o scot de aici cum vreau eu, i-a răspuns el nervos.
- Doar nu mi-oi lua-o acuma? Hai omu', ce-ți trăbă ție, pariu că nu stai pe stradă. Te văz' cum arăți, cu ce ești îmbrăcat.
- Și ce? Am și eu nevoie de pături.
- Hai lasă mi-o mie, că-i frig rău la noapte, s-a răcit afară pe bune.

L-a privit pe omul ăla care arăta ca vai de capul lui și parcă s-a rușinat, a lăsat colțul păturii din mână, și-a luat plasa de cumpărături pusă pe jos, pe pământ, și a spus:
- Bine, ia-o tu, ia-o...
- Săru' mâna domnu', să-ți deie dumniezău sănătate!

S-a îndreptat încet spre casa, un pic tot îi părea rău de pătura aia, era bună, de calitate și nu era nici veche, i-ar fi folosit. S-a gândit apoi că nu merita să se supere tocmai azi când venea fiul lui din Italia, unde se mutase de câțiva ani.

Ultima oară se văzuseră acum trei ani; cu pandemia și toate care au urmat, Tudor nu mai venise în România. Vorbeau destul de des la telefon, învățase și el să folosească convorbirile video, deși la început i se păruseră aiurea, acum îi plăcea să-l și vadă pe fiul său. Tudor îi mai trimitea uneori bani și pachete, deși se descurca destul de bine cu pensia. Nu avea nevoie să-și cumpere prea multe, mereu se găseau de toate pe la gunoaie, în stare bună și funcționale. Îi plăcea să scotocească printre vechituri, mereu era uimit ce lucruri bune aruncau oamenii.

Locuia singur de când murise nevastă-sa, în apartamentul micuț din cartierul Hipodrom, pe Valea Săpunului, unde stătea de peste patruzeci de ani.

A ajuns în apartament, a deschis cu greu ușa, se blocase în ceva de dinăuntru, s-a apucat să strângă puțin pe acolo cu gândul la Tudor, care tocmai sunase că era deja în oraș și ajungea la el în maxim douăzeci de minute. S-a plimbat de colo colo cu niște cartoane, nu a știut unde să le pună, apoi s-a împiedicat de o sacoșă plină de cărți pe care a înghesuit-o în debara să nu mai stea aiurea. Mai bine să facă o cafea, să-l aștepte cu ea, a cumpărat și o plăcintă cu brânză cum îi plăcea lui Tudor. Bineînțeles și niște slănină, telemea, roșii din piață și o pâine ca lumea. Sigur îi era dor de mâncarea de acasă.

Nu a înțeles clar dacă Tudor stătea la el sau voia să-și ia o cameră pe la vreo pensiune, zicea mai demult că mai venea cu cineva, poate era cu vreo fată. I-ar fi plăcut să doarmă la el, i-ar fi lăsat dormitorul și el și-ar fi făcut patul în sufragerie, spera să mai poată deschide canapeaua, ce aiurea că nu a încercat asta zilele trecute, acum nu mai avea vreme.

Când a auzit soneria și-a simțit inima cum îi bătea mai tare, parcă îi tremurau un pic și mâinile când a apăsat pe clanță să-i deschidă. Tudor i-a zâmbit larg si l-a îmbrățișat spunând:
- Ciao tată, cât de dor mi-a fost de tine, ce mă bucur să te văd!
- Am crezut că nu mai vine o dată ziua asta, parcă nu te-am văzut de-o veșnicie, măi băiete, măi!

Parcă-i venea să plângă, dar și-a înghițit cât a putut lacrimile, ce-o să facă acum, o să plângă ca o muiere?
- Hai înăuntru, fiule, hai să bem o cafea, să stăm un pic, poate ți-o fi și foame de pe drum.

Tudor a intrat în apartament, a făcut câțiva pași pe hol și a lăsat încet bagajul la picioare rămânând înmărmurit:
- Doamne, tată, ce-i aici? Ce s-a întâmplat aici? a zis el găsindu-și cu greu cuvintele.

Pe tot holul, de jos până aproape sus de tavan era plin de cutii și de obiecte, unele vechi și uzate, altele mai noi, puse una peste alta, televizoare, casetofoane, mixere, tot felul de aparate, lucruri peste lucruri umpleau aproape până la refuz holul lăsând doar un mic spațiu, cât să treacă un om. Totul era îmbâcsit, prăfuit și mirosea ciudat, a vechituri și a mucegai.

A înaintat greoi și intrând în sufragerie, a văzut că de jur împrejurul camerei, pereții erau plini de etajere cu dvd-uri și cd-uri, teancuri peste teancuri erau așezate și pe parchet înlocuind parcă mobila, care dacă mai era pe undeva, nu se mai vedea deloc. Tot ce putea zări era televizorul, pus și el peste teancuri de dvd-uri într-un echilibru știut doar de creatorul acestui peisaj, și canapeaua, până la care te strecurai cu greu. Și-a privit tatăl care i-a zâmbit:
- Vezi ce fain le-am aranjat, ce ordine am? Știi că totdeauna mi-au plăcut filmele și muzica. În ultimii ani, camera de zi am făcut-o doar pentru asta. Noroc că am dat peste magazinul ăla care s-a închis și voiau să scape de toate astea, știi că ți-am zis, mi le-au dat mie pe toate. Plus mereu găsesc pe la gunoi cd-uri și chestii faine, nu înțeleg de ce le aruncă lumea. Uită-te, aici am operă, acolo sus am toate filmele cu Robert de Niro, Al Pacino și toți preferații mei, acolo spre geam muzica clasică, dincolo...
- Dar tată, uite câte cd-uri cu Traviata ai! Unul, două, trei, cred că sunt peste douăzeci! Toate cu Traviata!
- Nu sunt niciodată destule Traviate în casa unui om, cine știe când am nevoie de una. Verdi e bine venit aici, umple toată casa, ce să fi făcut, să fi lăsat un Verdi în stradă?
- Și toate filmele astea sunt la fel, uită-te și tu!
- Am loc pentru orice film vrea să vină la mine. Am timp pentru toate. Le salvez de la dezastre.
- Tată și toate alea de pe hol ce sunt? Ce naiba faci cu ele? La ce-ți trebuie toate vechiturile alea?
- Îmi trebuie, asta-i clar, am nevoie de ele!
- La ce naiba îți trebuie zece televizoare, ai luat-o razna? Uită-te și tu ce e aici, la un moment dat o să te îngroape toate astea, nu mai ai loc de nimic pe aici! a ridicat Tudor vocea la el.
- Așa, și? Mă îngropi tu mai repede de acolo din Italia? Sau mă-ta din cimitir? Ia mai termină, băiete și hai să bem cafeaua aia, n-ai tu treabă cu cine locuiesc eu și cine-mi umple mie golurile din casă!
- Tată, nu e normal ce e aici, o să te îmbolnăvești cu toate porcăriile, cu toate gunoaiele astea lângă tine! Ia să văd și dormitorul, a zise el și s-a repezit înspre el, dându-l într-o parte pe taică-su, aproape împiedicându-se în secțiunea de romanțe și muzică ușoară românească.

În dormitor, fosta lui cameră pe când locuia cu ai lui, de jur împrejurul patului, teancuri peste teancuri de cd-uri. La capul patului ajungeau până în tavan făcând un zid compact. Orice mișcare greșită le-ar fi destabilizat și ar fi stricat echilibrul perfect, incredibil, în care stăteau și parcă pluteau. În stânga, peste geamul aproape acoperit total, erau cărți puse una peste alta. Într-o parte a camerei tronau câteva cd-playere și zeci de boxe, unele încă în cutii, altele legate cu fire și puse în priză.
- Aici mă gândesc că asculți Traviatele alea, nu? a râs nervos Tudor și și-a pus mâinile la ochi.
- Ascult și în sufragerie și în baie, dacă chiar vrei să știi!
- Cum de nu mi-am dat seama, cum de nu mi-am dat seama, a tot repetat Tudor.

S-a dus la baie și aprinzând becul a rămas nemișcat, uitându-se ca hipnotizat. În jurul vasului de wc și a căzii, era plin de discuri de vinil, era atât de puțin loc, cam cât ocupau picioarele unui om care stătea pe wc, chiuveta se sprijinea pe câteva pick-up-uri vechi, pe un dulăpior se zărea unul deschis, probabil funcțional, pentru că avea un disc în el.
- Dar cum naiba reușești să te speli aici, doamne ferește! Tată, ai exagerat rău de tot cu astea, ce mă fac cu tine?!
- Cred că tu exagerezi, nu văd ce e chiar așa, e treaba mea, eu locuiesc aici. Sau ce, te pomenești că te bate gândul să te întorci în țară?
- Da, ce să spun, mă întorc în țară, și stau aici, nu? Aici nu am loc nici să cad pe jos, aia am, dacă mă împiedic, cad în picioare!

S-a grăbit să ajungă și în bucătărie, unde a dat peste o adunătură de cutii, pungi, plase, cărți, aparate de radio, ceasuri, câteva tablouri rezemate de niște cutii. Totuși era loc pentru a sta la o masă mică, cu două scaune și puteai ajunge până la frigider și aragaz.
- Astea sunt noi, a arătat taică-su către tablouri, le-am găsit ieri, de aia stau aici, nu le-am găsit încă un loc prin casă.

Tudor s-a pus pe un taburet, și-a pus capul în palme și s-a sprijinit cu coatele pe masă. Toată casa părea dintr-un film, nu-i venea să creadă că tatăl lui putea locui acolo. Miile de obiecte păreau că se multiplică la infinit, că se înmulțesc la fiecare clipire din ochi, că levitează, rulau filmele în eter, pluteau în aer sute de cărți, de cd-uri, care cântau singure, scoteau sunete și se armonizau între ele precum o orchestră în fața unei simfonii. Haosul îmblânzit în forma unor colecții. Nebunia adunată în melomanie. Irealitatea aranjată în straturi de echilibru. Singurătatea care striga și se transforma în lucruri.
- Ce mă fac cu tine, măi tată, a suspinat Tudor, ce mă fac?
- Stai măi Tudorică liniștit, măi băiete. Nu trebuie să faci nimic. Șezi acolo la masă, îți tai niște slănină de aia bună și-o telemea de aia veche de oaie, cum îți place. Să vezi ce bine merge cu pita asta moale și cu roșii. Îți pune tata și-o țuiculiță? Păi când mai bei tu o țuică bună de prune cu tată-to? Hai, nu mai fi necăjit. Când pleci, îți dau și ție o Traviata! Nu strică niciodată un Verdi la casa omului.