Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost: "Scrieți un text subsumat noțiunii de Acasă. Model recomandat: proza scurtă Soldier's Home de Ernest Hemingway. Trop: ca figură de stil, aș dori să introduceți în text o litotă. În plus, sugerez ca fiecare dintre voi să strecoare în textul propriu un regionalism sau un arhaism (ce vă vine mai la îndemână). Mult succes!"
Anunțuri publicitare
Andrei Diaconescu
Andrei Diaconescu
"Îți e dor de acasă? Cu doar 30 de euro poți zbura oriunde în Europa. Sună acum! Rezervă-ți locul! Acum! Rezervă! Acum!".
Nu era seară să nu citească anunțul ăsta blestemat lipit pe peretele de lângă pat.
Ce îi mai e acasă? Poate ceasul cu cuc. Cursele pe care le făcea cu Ana, sora lui, să prindă cucul când își deschidea ușița să anunțe noua oră și să cânte cu el.
- Cuu-cuuuuu! Cuuuuu-cuu! strigau, țopăind, până când vecina de jos bătea cu coada de mătură în tavan, asigurându-și sportul pentru ziua respectivă.
Dar cucul nu mai iese de mult, noua oră nu mai vine. Timpul și-a pierdut vestitorul și vecina, gimnastica.
Își deschise telefonul și ascultă din nou mesajul Anei.
- Tu îmi zici mie că m-am schimbat? Eu sunt încă aici. Tu ai plecat, Mihai. Ai plecat după portocalele tale și ai uitat cu totul de mine. Crezi că 100 de euro pe săptămână îți dau dreptul? Să ce? Să dai comenzi? Hai sictir! Cu portocalele tale cu tot.
Se făceau cinci ani de când plecase în străinătate la cules de portocale. "Pentru o viață mai bună, pentru un rost în viață", se mințise singur. Bine, Ana e și tendențioasă, a cules și mandarine, nu doar portocale. Așa i-a mai trimis 20 de euro în plus din când în când.
"Îți e dor de acasă? Rezervă! Acum!". Anunțul nu-i dă pace.
Își mai aducea aminte de vița de vie agățată pe casă, loc de joacă pentru soldăței pierduți în jungla verde. Acum, vița doar împiedica tencuiala să cadă, precum spoiala femeilor în vârstă care nu mai văd bine.
- Ești un laș, Mihai! Ai fugit și m-ai lăsat să mă descurc singură. Să mă devoreze boala asta blestemată.
Nu putea fi adevărat, nu a fugit, și-a salvat pielea. Poate sună dur. Dar după ce te epuizezi dând tot, munca devine singura formă de protecție. A fost lângă ea la toate operațiile, la toate speranțele și la toate dezamăgirile cangrenoase.
"Rezervă! Acum!". Anunțul-i pare a fi peste tot în cameră.
Își aduce aminte de căldura respinsă de sobă și de ghemuitul în doi pe fotoliul de lângă ea. Un ceai de mentă fierbinte cu oleacă de lămâie și povești din vinil. Acum, singurul confort pe care și l-a permis a fost să tapeteze pereții cu ziare ca să nu mai vadă petele de igrasie.
- Nu te iert. Am uitat să mai iert, Mihai. Nu-ți pasă oricum. Altfel, ai fi fost aici.
Ce explicații să mai fi oferit, doar ca să fie acceptat în epuizarea sa? Ar fi putut să continue să-i zică că totul va fi bine și să continue să moară în interior, pas cu pas, însă lamele fricii de apropierea finalului i-au tăiat prea adânc în interior ca să mai continue.
- Mi-ai promis că totul o să fie bine când ai plecat. Că o să fiu bine. De ce mi-ai făcut asta? Te-am crezut. Am aflat însă că speranța doare cel mai tare. M-ai lăsat să mă descompun singură. Singură, Mihai.
Fiecare control, fiecare operație, încă ceva de tăiat. Nu erau medici, ci sculptori care căutau să creeze opera perfectă, în stil minimalist. O alinta, zicându-i că acum mai are doar un metru, un metru și o speranță. Și împingea la căruciorul care-ți omoară visele.
- Au trecut doi ani de când ai plecat de tot. Vino acasă. Să te mai văd o dată. Te rog.
Telefonul și-a stins ecranul, lăsând ecoul tăcerii să urle în cameră.
"Hai acasă! Acasă sunt cei dragi", îi reaminti anunțul.
Se apucă să decupeze un nou anunț publicitar din ziar care promite prețuri bune pentru un drum acasă. Îi găsi și acestuia, cu greu, un loc pe un perete, printre alte zeci de anunțuri cu oferte pentru un drum rapid acasă.
"Surprinde-i pe cei dragi și fă o rezervare acum", îi strigă un perete tapetat de anunțuri cu semne de exclamare.
"ACASĂ e la doar un click distanță. Cei dragi te așteaptă", îi reaminti un alt perete, plin de anunțuri cu majuscule.
Prins în vârtejul publicitar, cu gesturi mecanice, funia îi încolăci hotărât gâtul. Aspră, ca orice funie ieftină. Se gândi imediat că o să-i irite gâtul și va arăta ciudat când îl vor găsi. Un mort livid, dar cu gâtul roșu.
- Mihai, în cinci minute îți începe tura!, se auzi dinspre ușă.
Până la urmă de asta a veni aici, să muncească, nu să atârne aiurea. Desfăcu funia, își luă mănușile de lucru și cleștele și se pregăti să iasă în plantație.
"Poate mâine reușesc totuși să-mi fac rezervarea să mă duc acasă", își spuse cu gâtul iritat, închizând ușa peste vuietul publicitar.