Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost: "Scrieți un text subsumat noțiunii de Acasă. Model recomandat: proza scurtă Soldier's Home de Ernest Hemingway. Trop: ca figură de stil, aș dori să introduceți în text o litotă. În plus, sugerez ca fiecare dintre voi să strecoare în textul propriu un regionalism sau un arhaism (ce vă vine mai la îndemână). Mult succes!"
Panteră
Viorel Prodan
Viorel Prodan
Lui Gabriel îi plăcea să sară. Dar nu cum ne plăcea nouă, ceilalți copii de la bloc - el voia să zboare.
A început cu toate scările dintre două etaje, sărite dintr-o zvâcnire. Apoi a trecut la balconul de la etajul unu. Nu după mult timp, făcea acrobații: umbla în mâini, stătea în cap, se cățăra dintr-un balans până sus pe bătătorul de covoare. De acolo, cu ochii sclipitori, ne privea ca dintr-un turn.
Era o seară de iunie și stăteam grămadă în balconul nostru. Ai mei erau la muncă, schimbul doi.
- Ce-o să fim când o să fim mari? am întrebat, cu ochii pierduți spre curte și blocurile cenușii.
- Cercetător, a zis Marcel de la patru.
- Pilot de avion, a zis Gabriel, călare pe balustradă.
- Mai bine te-ai da jos de acolo, i-a tăiat-o Mit Mituț, de la scara unu. De ce nu poți să fii normal?
Pe el nu-l întreba nimeni ce voia să fie. Știam cu toții. Și-n vremurile alea, meseria aia nu era tocmai iubită.
- Gabriel, hai la teme! l-a strigat maică-sa.
El s-a împins din mâini și a plutit de la etajul doi.
- Ca o panteră, a zis Dacian.
Și așa i-am zis de-atunci. Panteră.
Ne duceam verile pe malul Someșului. Râul trecea pe lângă blocurile noastre, adunând canalizări, mizerii și tot ce nu voia orașul.
Pe podul Garibaldi, Panteră stătea în mâini pe balustradă. Apoi, dintr-un balans perfect, se împingea și se rostogolea peste cap, plonjând în apele gri ale râului. Sărea mereu în același loc, unde un stăvilar domolea curgerea.
Înotam cu camere peticite de tractor sau de Dacie. Arși de soare, ne întindeam pe mal, cu picioarele plutind în apă.
- Într-o zi am să fac o cascadorie, zicea Panteră. Am să vin cu o mașină în viteză și am să sar peste Someș.
În timp ce povestea, desena cu mâna traseul în aer. Venea de pe o stradă perpendiculară pe râu și, când ajungea cu palma în dreptul apei, desena o buclă perfectă.
- Vjjjjjj... bummmm! Palma lui devenea mașina care ateriza și trăgea un drift cu roțile scârțâind.
Ne uitam la el cu gurile căscate. Toți. Mai puțin Mit Mituț, care venea doar ca s-o păzească pe sora lui. O copilă blondă, băiețoasă, tunsă scurt, plină de zgârieturi pe picioare.
- Iar eu o să fiu aici și n-o să te las, a zis Mit Mituț.
- Iar eu îți spun că ești urâcios, a zis Alma.
Apoi s-a întors spre Panteră, cu un zâmbet care i se aprindea pe față:
- Și ce culoare o să aibă mașina?
- Tu ce culoare vrei?
Alma se uita la apa cenușie, la podul cenușiu, la orașul fără oameni.
- Roz.
Am râs toți, am ciufulit-o. I-am zis că se vede că e fată. N-a părut supărată. A râs cu noi.
Nu eram doar vecini. Eram prieteni. Într-o lume care nu ne aparținea încă.
Anii au trecut repede. Și mulți. Viața ne-a împrăștiat pe hartă, în toate colțurile lumii.
Blocul, gașca, curtea - toate s-au transformat în amintiri. Iar amintirile, încet, în vise.
Când am primit friend request-ul lui Panteră pe Facebook, eram în Italia de 15 ani. Cu două joburi, divorțat și cu toate așteptările de odinioară făcute praf. Nu mai știam ce înseamnă "acasă". Dar când am văzut numele lui Panteră, parcă am auzit iar râul. Și râsetele noastre de pe mal.
I-am dat accept și, imediat, am început un scroll lung prin viața lui. Pilot militar. Misiuni. Avansări în grad. Doi copii. O nuntă frumoasă. Poze alb-negru de la liceu. O fotografie cu noi, copiii de la bloc, în fața unui tort cu 12 lumânări. Slabi, cu urechi prea mari și, mai ales, nespus de veseli.
N-a trecut mult și cineva a creat un grup: Pasteur7 - după adresa blocului. Au apărut Dacian, Marcel și alții. Chiar și Alma, sora lui Mit Mituț. Se depănau amintiri, glume, linkuri și emoticoane. Ca și cum timpul s-ar fi întors.
"Am fost trecut în rezervă", a scris Panteră într-o zi pe grup. "E momentul să fac saltul".
- Ce salt, măi Panteră? a întrebat Dacian din Spania.
- Saltul cu mașina peste Someș. Duminică. Fix peste o lună. 15 august.
Like-uri, GIF-uri, râsete, inimioare. Glume vechi care încă mergeau.
"Sper că vii. Nu zici nimic". Mi-a scris în privat. Eu nu ziceam nimic. Căutam bilet de avion.
Luna a trecut repede. A venit week-end-ul cu saltul. Taxi, aeroport, avion, taxi din nou, mormântul părinților, un hotel la marginea orașului.
L-am revăzut pe Panteră la chioșcul de la parterul blocului. Încă exista. Chioșcul, zic. Ca o relicvă scăpată din mâinile hypermarketurilor.
Panteră era bine făcut, blond, cu ochi vii și un fel de liniște în privire.
A locuit toată viața în același bloc. S-a căsătorit cu iubita din liceu. Doi copii, carieră stabilă. Nimic spectaculos - până la ziua în care s-a catapultat dintr-un MIG, în plin zbor de exercițiu.
- Am încercat totul. Până-n ultima clipă. M-am gândit că-l pot aduce jos fără motor. O prostie, la viteza aia. M-am catapultat în ultima secundă.
Mi-a spus-o cu acea sclipire din copilărie. Când îi reușea o acrobație și nu voia să se laude, dar nici nu putea să nu zâmbească.
- Unii zic că m-am grăbit. Că am sărit prea repede. M-au trecut în rezervă. Zic că până la finalul anchetei.
- Ești supărat?
- Nț. Am o listă lungă de "n-am avut timp". Acum am.
A râs. Apoi ne-am dus în povești despre bloc. Cine-a plecat, cine-a mai rămas.
- Mai nimeni. Tu?
Am dat din umeri. Nu aveam mare lucru de spus. L-am privit. Eu, rupt de rădăcini. El, plantat exact acolo unde l-am lăsat. Ne-am salutat cu o strângere tăcută și am stabilit să ne vedem mâine.
Mașina care urma să facă saltul era un Trabant decapotat. Și, da: roz.
Panteră stătea rezemat de mașină, cu brațele încrucișate, ca un paznic de vise vechi. Ne scana pe fiecare cu un zâmbet șmecher, dar cald.
Am ajuns pe rând. Câțiva din Pasteur7, plus câțiva necunoscuți care păreau că-i sunt aproape. Era dimineață, orașul abia clipise din ochi.
Ne-a întins un marker gros.
- Scrieți ce vreți. Să rămână pe ea.
Alma și-a dat buzele cu un ruj exagerat de roșu, s-a aplecat și le-a lăsat tipar chiar pe ușa șoferului. Cineva a scris: Limita e cerul.
- Acolo, pe mal, e rampa, a zis Panteră.
Marcel, vizibil emoționat, a încuviințat din cap. El o proiectase.
- Aluminiu ranforsat. Are panta, are lungimea, pot regla totul cu telescoape. Softul n-are cum să greșească.
Panteră ținea mâinile în șolduri și privea peste Someș. Poate chiar mai departe. Râul curgea liniștit între două limbi de nisip. Câțiva pescăruși atingeau apa ca niște gânduri albe.
- De când sunt pescăruși în Cluj? am întrebat. N-a răspuns nimeni.
Toți ne uitam la râu. Nu mai era la fel de lat ca în copilărie. Probabil coborâseră stăvilarul.
Nimeni nu credea că Panteră o să renunțe. Cu atât mai puțin el.
Mașina avea scaune și centuri Sparco. În spate - doar o bară în X. Volanul îmbrăcat în burete gros.
- Am luat toate măsurile de siguranță, a zis Marcel. Să mai verific o dată rampa?
- Nu mai e nevoie. Am verificat-o eu, i-a răspuns Panteră.
S-a urcat sprinten la volan. Lângă el - o cască de pilot militar. Și-a pus-o calm pe cap, ca pe o pălărie veche.
Noi ne-am tras pe mal. Alma flutura stegulețe roz. Strigam, fluieram:
- Panteră! Panteră!
Trabantul a pornit, scuipând un nor alb. Panteră l-a turat, și motorul a țipat subțire, ca o motocoasă obosită. Fumul se ridica printre castanii prăfuiți.
Pe străzile goale, o pată roz se târa, cu un nor alb în coadă.
De undeva, din capătul bulevardului, a apărut o mașină de poliție, cu girofarul în funcțiune.
Trabantul țintea rampa. Poliția se ținea după el. Din difuzor a țipat o voce cunoscută:
- Panteră, nu! Oprește!
Nazală, poruncitoare, enervantă.
Panteră privea înainte. Trabantul, turat la maxim, înainta încăpățânat spre rampa de aluminiu.
Poliția s-a tras lângă el. Mergeau paralel.
- Oprește! Amenda e mare! Oprește!
Dar era prea târziu.
Am ridicat ochii spre cer, după bucla pe care o desenase cândva. Doar câteva rațe au zburat speriate.
Trabantul s-a înfipt în rampă. Și a rămas acolo. Panteră, însă, s-a desprins din el ca o săgeată. A făcut o rotație. Apoi încă una. Și a plonjat perfect, între cele două limbi de nisip.
A ieșit mai jos pe râu. Ne-a ridicat mâna. Era bine.
Am izbucnit în urale. Alma a aruncat confetti roz. Panteră a ieșit din apă zâmbind. Ne-am dus la el. L-am îmbrățișat.
- Să curgă berea! a strigat cineva.
Ne-am așezat cu picioarele în râu. Dacian a scos din apă sticle reci, pitite într-o pungă legată de o cameră de tractor.
Un pescăruș s-a așezat pe tetiera Trabantului. Se uita, curios, la un bec roșu care pâlpâia în bord.
- Poate trebuia o mașină cu motor în spate, am zis.
- Rampa nu a avut înclinația proiectată, a comentat Marcel.
- Ar fi mers scaune albe, a spus Panteră, cu un zâmbet în colțul gurii.
În spatele nostru, Mit Mituț scria un proces verbal, silabisind ca un actor fără public.
Pescărușul a lăsat un rahat pe tetieră, apoi s-a ridicat și s-a întors pe nisip.
- La cât ai avion? m-a întrebat Panteră.
M-am uitat spre parcul cu castanii bătrâni, la promenada care începea să se umple: bicicliști colorați, alergători, fete care-și plimbau câinii. Orașul se desfășura liniștit peste deal, ca o pătură moale.
L-am privit în ochi. Îi sclipeau. M-am simțit, pentru prima dată după mult timp, de parcă aș fi ajuns undeva. Poate era doar berea rece și confetti roz, dar nu am mai vrut să fug.
- Nu cred că mai plec, Panteră. Nu cred că mai plec.