Acasă (III) - Parfumul și jacheta roșie

Textele din seria Acasă au fost scrise în cadrul cursului de scriere Wannabe 3.0 - Școala de scris al lui Mihai Buzea (1 aprilie - 1 iunie 2025). LiterNet va publica o parte din textele scrise în cadrul acestui curs.
Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost: "Scrieți un text subsumat noțiunii de Acasă. Model recomandat: proza scurtă Soldier's Home de Ernest Hemingway. Trop: ca figură de stil, aș dori să introduceți în text o litotă. În plus, sugerez ca fiecare dintre voi să strecoare în textul propriu un regionalism sau un arhaism (ce vă vine mai la îndemână). Mult succes!"


Luna auzi cadența cunoscută a pașilor apropiindu-se de cealaltă parte a ușii. Nu avea nevoie să îi numere. Urechile ciulite și coregrafia exersată în ani de zile îi spuneau cu exactitate cât mai avea de așteptat până va primi pliculețul mult așteptat. Pașii se opriră. Știa că asta avea să se întâmple. Apoi zgomotul cheilor, știa și asta. Apoi urmă clinchetul sacadat al încuietorii.

În momentul în care Monica trecu pragul casei, o lumină difuză se aprinse în bucătărie, în dormitor și pe holul care făcea legătura între cele două camere ale apartamentului. Era deja al cincilea an de când se mutase aici. Își dorise un apartament cochet, dar pe care să-l poată conecta la ultima tehnologie încă de la faza de proiect. Așa ajunsese să stea într-unul dintre fostele cartiere dormitor ale Bucureștiului sau, cum spuneau colegii, "la capătul lumii". Luminozitatea scăzută, dată de cele câteva becuri cu lumină caldă, făcea parte din setările de seară ale ambianței. La fel și volumul muzicii. Versurile lui Nick Cave umplură în surdină fundalul, iar melodia continuă de unde se oprise în jurul prânzului, când Luna rămăsese singură acasă.

Secvența lor începu. Mai întâi Luna se apropie, dar nu prea mult, doar ca imediat să se îndepărteze. Se opri, ca de fiecare dată, chiar lângă locul unde ar fi trebuit să fie tocul ușii de la bucătărie, urmând să se întoarcă pentru o scurtă verificare a sincronizării.

Monica însă vedea doar o pată neagră care se apropia și se depărta de ea. Știa că este pisica ei, dar nu avea putere să focalizeze mai mult imaginea. Cu spatele sprijinit de ușa de la intrare, se lăsă pe vine până ce atinse podeaua. Simți imediat căldura acesteia prin materialul blugilor. Cu mâinile sprijinite pe genunchi și privirea în peretele din fața ei, începu să respire sacadat. Coșul pieptului se ridica, dar parcă nu destul, rupt între impulsul de a trage aerul vital înăuntru și nevoia de a-l arunca în afară într-un urlet ce ar fi sfârșit totul.

Luna se apropie de ea oarecum încurcată, în timp ce versurile familiare se derulau înfundat și nepăsătoare undeva în depărtare. Capul Monicăi cedă presiunii și căută sprijinul brațelor. Cu fața lăsată în palme, își simți parfumul obișnuit. Îl primise de la tatăl ei în ziua în care plecase la facultate, la București. De atunci îl folosea ca pe o poțiune magică. "Un înger pentru înger", îi spuse acesta, uitându-se în ochii ei. Mirosul acesta ajunsese să facă parte din ființa ei. Din acel moment, esența din sticluță și esența Monicăi se contopiseră. Dar, ca o luptă internă a unei părți din ființa ei împotriva alteia, un gust amar de fiere îi inundă gura în încercarea firească de a scoate otrava din corp. Parfumul era otrava. Era prea mult. Aproape că nu mai putea respira, când corpul o puse în mișcare. Trecu de cuierul gol unde de obicei își arunca nonșalantă jacheta de piele roșie, fără să se gândească unde sau când sau cum se despărțise de aceasta. Poate... la masa din club, sau poate... dar gândurile refuzau să se formeze în mintea ei. Lângă cuierul gol, ochii reușiră pentru o clipă să focalizeze fotografia cu echipa ei. Era de la prima lor lansare de produs, chiar înainte de a fi avansată. Rama și fețele îi păreau străine, dintr-o altă viață. Corpul o împingea mai departe către capătul holului, către baie. Cu un gest automat, Monica aprinse lumina. Se lăsă pe vine în fața vasului de toaletă încercând să pună capăt luptei interne. Colacul capitonat cu "cel mai roz și moale material posibil" era irelevant. Se scârbi și mai tare de propriile gesturi. Cu ochii injectați, se lăsă să atârne deasupra apei albastre. Nici o reflexie nu îi întoarse privirea. Era singură așa cum fusese mereu, sau "doar" din copilărie, când tatăl ei plecase la muncă în Spania. "Doar pentru trei luni", au spus. "O să vezi, nici nu o să simți. E ca o vacanță de vară". Și au avut dreptate, căci nici n-a simțit. De fiecare dată, chiar înainte să renunțe la speranță, chiar când ar fi putut începe să poată plânge, tatăl apărea. Era mereu încărcat. În general mâncare, lucruri pentru casă și pentru mama ei sau pentru rude, dar la final găsea mereu o rochiță colorată pentru ea. La început Monica și-a ținut respirația trei luni, apoi cinci, apoi... apoi a ajuns să respire o dată pe an.

Se lăsă să se scurgă pe gresia tare. Simți răceala vasului pe tâmple, însă restul corpului ei fierbea. Pentru câteva momente, un flash din noaptea ce încă se încăpățâna să fie îi inundă mintea. Mâini. Mâini și guri străine se plimbau pe pielea ei. Fără fețe. Le vedea ca în ceață. Urechile îi țiuiau, iar jacheta roșie o părăsise deja.

Simți că trebuie să scape, să se dezbrace de pielea asta care parcă deodată nu îi mai aparținea. Nu așteptă apa caldă, fără piele oricum nu ar fi simțit-o. Rămase însă fără respirație la primul contact cu răceala ce îi atingea umerii și fața și pieptul. Era încă vie. Pentru câteva clipe fu răpită de un alt flash-back. De data aceasta doar o senzație de sufocare, fără vreo imagine. Deschise ochii și o văzu pe Luna stând pe mașina de spălat, așa cum obișnuia să facă de fiecare dată când ea făcea duș. Își spuse "sunt acasă", reuși chiar să rostească aceste două cuvinte cu voce tare, ca și cum să se convingă de realitatea lor. Avea nevoie, căci corpul, acel acasă în care mereu se simțise confortabil, simțea acum că nu-i mai aparține.